ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4700/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 08 iunie 2006 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. 477/97/2006 (Dosar în format vechi nr. 5674/2006), astfel cum a fost precizată (filele 35, 45, 47), reclamantul P.M.G., prin procurator P.E., a solicitat, în contradictoriu cu L.N.A., Z.S., C.A.P. și D.N.R., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 140.000 euro despăgubiri civile, reprezentând drepturi salariale, diferență de pensie și cheltuieli de spitalizare, și a sumei de 160.000 euro daune morale, pentru suferințele cauzate prin accidentul produs din culpa exclusivă a pârâților.

Prin sentința civilă nr. 183 din 23 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției acțiunii; a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 100.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale și suma de 1.869 lei cheltuieli judiciare. A fost respinsă în rest acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, față de actele și lucrările cauzei, rezultă că atitudinea pârâților față de reclamant, respectiv tratamentul degradant aplicat acestuia o perioadă îndelungată, cu momentul de apogeu de la 01 iunie 2003, când acesta a suferit un accident cerebral ischemic, îmbracă forma abuzului de drept și justifică obligarea acestora la plata de despăgubiri în condițiile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la daunele morale, instanța de fond a reținut că sunt admisibile, iar referitor la cuantumul lor s-a avut în vedere că această instituție este guvernată de principiul compensator al suferințelor fizice și psihice, a leziunilor morale, a dezavantajelor aduse persoanei umane sub aspectul sentimentelor, trăirilor, emoțiilor, agresării unor drepturi personal-nepatrimoniale primordiale, ca și a libertăților fundamentale ale omului, precum și scopul instituției de a oferi o satisfacție, o ameliorare, o consolare, implicit sub aspectul șanselor victimei de a se bucura de viață și nicidecum de a fi folosită ca instrument facil pentru îmbogățire fără justă cauză, și, ca urmare, s-a apreciat cuantumul acestor despăgubiri la suma de 100.000 euro.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâți, deși instanța de fond a reținut regula soluționării lor cu prioritate instituită de art. 137 C. proc. civ., s-a pronunțat asupra acestor excepții după analizarea fondului. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că este nefondată și se impune respingerea ei atât în considerarea argumentelor invocate în susținerea sa, prin întâmpinare, cât și a faptului că, în cauză, pârâții sunt ținuți să răspundă pe temeiul art. 998-999 C. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale și nu a normelor de dreptul muncii ori a normelor ce guvernează materia executării contractelor civile. În privința excepției tardivității introducerii acțiunii, s-a apreciat că aceasta se încadrează în termenul general de prescripție de trei ani, raportat la momentul accidentului survenit.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 93 din 25 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâți; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în întregime acțiunea; a menține dispozițiile sentinței atacate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, și a capătului de cerere privind despăgubirile materiale; a luat act de renunțarea reclamantului la apelul declarat împotriva sentinței civile și a obligat intimatul - reclamant P.M.G. să plătească apelantei C.A.P. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele: Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în virtutea căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, inclusiv sub aspectul naturii cererii formulate, iar judecătorul este investit în limitele acestui cadru și este obligat, conform art. 129 alin. ultim C. proc.

civ., să se pronunțe numai asupra obiectului cererii. În speță, la prima zi de înfățișare, instanța de judecată constituită în complet specializat de litigii de muncă, a respectat aceste dispoziții legale și în ședință publică a solicitat reclamantului să precizeze natura litigiului (fila 35). Acesta, prin mandatar, a precizat în aceeași ședință publică cererea de chemare în judecată, arătând în mod neechivoc că înțelege să își întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 998 C. civ., despăgubirile solicitate reprezentând daune civile și nu drepturi salariale. Față de precizarea de acțiune și fiind ținută de limitele cadrului procesual stabilite de reclamant în virtutea principiului disponibilității, instanța a calificat cererea de chemare în judecată ca având natură civilă și a transpus-o la un complet de fond civil.

Curtea a constatat că, față de prevederile art. 129 C. proc. civ. și de precizarea cauzei acțiunii, prima instanță a stabilit în mod corect natura litigiului ca fiind civilă și nu de dreptul muncii. În ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Curtea a constatat că reclamantul a justificat legitimarea procesuală a acestora prin calitatea lor de membrii ai conducerii SC S.P. SA și deținerea pachetului majoritar de acțiuni la această societate, fiind persoanele care au exercitat presiune asupra sa și au determinat prin conduita lor survenirea accidentului vascular și implicit starea de handicap a acestuia.

Referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, s-a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât pagubă, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, paguba, respectiv încadrarea într-un grad de handicap, a fost cunoscută la momentul când reclamantul a luat cunoștință de consecințele AVC - ului și nu la data producerii acestuia. Așadar, față de prevederile legale menționate, dreptul reclamantului la acțiune în răspundere delictuală s-a născut la data de 24 noiembrie 2003, când a fost eliberat certificatul de încadrare în grad de handicap.

S-a conchis, că prima instanță a soluționat în mod corect cele două excepții respingându-le, dar motivarea instanței de fond a fost substituită cu considerentele reținute mai sus și ca urmare, nici aceste critici nu sunt fondate. În privința motivului de apel vizând nesoluționării excepției inadmisibilității, invocată de apelanții C.A.P. și D.N.R., Curtea a constatat că aceștia nu au invocat o asemenea excepție prin întâmpinările depuse la fond. Apelurile pârâților au fost apreciate ca fondate în ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pentru cele ce succed. Conform art. 998 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea delictuală, persoana păgubită trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții; existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu și existența vinovăției.

Reclamantul a susținut că fapta ilicită săvârșită de pârâți o reprezintă demiterea sa din funcția de director și diminuarea salariului, care, combinată cu tensiunea exercitată asupra sa, i-a provocat la data de 07 iunie 2003 un accident vascular cerebral, în urma căruia a devenit handicapat gr. I, cu pensie de invaliditate. Demiterea reclamantul a fost dispusă începând cu data de 01 iunie 2003, prin decizia nr. 15, nedatată, emisă de președintele Consiliului de Administrare al SC S.P. SA Hunedoara. Prin aceeași decizie, s-au stabilit și drepturile salariale. Această decizie nu a fost atacată, astfel că ea se bucură de prezumția de legalitate și produce efecte juridice în consecință. Ca urmare, s-a reținut că, nu se poate constata că demiterea reclamantului a fost una abuzivă, câtă vreme ea a fost dată de un organ de conducere și legalitatea ei nu a fost contestată în instanță.

Mai mult, starea tensionată invocată de reclamant a fost determinată de procesul de privatizare a unei societăți de stat la care reclamantul a fost director o perioadă de timp și este posibil ca această schimbare să-i fi provocat reclamantului o stare mai accentuată de stres și tensiune, având în vedere că, schimbându-se structura acționariatului, era posibilă și înlocuirea sa din funcția de conducere, însă nicio probă nu dovedește exercitarea unei acțiuni ilicite de către pârâți asupra reclamantului, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite și implicit a vinovăției pârâților. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Curtea a obligat pe reclamantul - intimat să plătească apelantei C.A.P.

suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, ca urmare a reducerii onorariului avocatului ales de la 20.000 lei, sumă pe care instanța a apreciat-o proporțională cu munca depusă în formularea și susținerea apelului pentru această apelantă, având în vedere gradul de complexitate al cauzei și valoarea daunelor contestate de aceasta, respectiv 25.000 euro (¼ din 100.000 euro), iar în ce-i privește pe ceilalți pârâți apelanți, Curtea nu a acordat cheltuieli de judecată, constatând că, deși le-au solicitat, nu au făcut nicio dovadă în acest sens. Referitor la apelul declarat de reclamante, s-a constatat că acesta a renunțat la apel (fila 54), astfel că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a lua act de această renunțare.

Împotriva deciziei nr. 93 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a declarat recursul pârâții C.A.P. și D.N.R., arătând că soluția instanței de apel de admitere doar în parte a cheltuielilor de judecată avansate în Dosarul nr. 477/97/2006 este nelegală și netemeinică, întrucât, în ceea ce privește această sumă, instanța a reținut greșit că pârâtul D.N.R. nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată deși a solicitat acordarea acestora. Pârâtul D.N.R. este soțul pârâtei C.A.P., iar onorariu achitat de pârâtă în sumă totală de 20.000 lei reprezenta o sumă proporțională cu valoarea daunelor contestate pentru ambii pârâți, a provenit dintr-un împrumut și a fost achitată înainte de a se lua act de renunțarea reclamantului la apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe.

S-a mai arătat, că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost abrogat implicit încă de la apariția Legii nr. 51/1995, întrucât onorariul se fixează între client și avocat printr-un contract civil, astfel că dispozițiile acestui text de lege nu mai sunt aplicabile. Potrivit dispozițiilor acestei legi, instanța are calitatea de terț față de contractul de asistență juridică încheiat de justițiabil cu avocatul său, acesta neavând căderea să mărească sau să micșoreze onorariul de avocat stabilit în contractul de asistență juridică. Partea care a „căzut în pretenții" trebuie să suporte toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul a dovedit că le-a făcut, inclusiv onorariu de avocat. În ședința publică din 26 aprilie 2012, intimatul reclamant a invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., iar, cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 21 iunie 2012, apărătorul intimatului reclamant, în susținerea excepție, a arătat că, deși recurenții au beneficiat de asistență juridică, memoriul de recurs „este ca o poveste”, impunându-se constatarea nulității acestuia. Cu alte cuvinte, s-a invocat implicit excepția nulității recursului, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate de către recurenții pârâți. Instanța, analizând excepția nulității recursului o constată neîntemeiată, urmând a dispune respingerea acesteia în consecință, pentru cele ce succed; Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

În speță, prin cererea de recurs, pârâții nu au indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., însă aceasta nu atrage sancțiunea nulității recursului câtă vreme dezvoltarea criticilor formulate de pârâți permite încadrarea lor, de către instanță, într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. De aceea instanța, analizând decizia recurată, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constată următoarele: În speță, prin criticile formulate, recurenții pârâți critică decizia pronunțată în apel pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., text de lege ce ar fi fost abrogat implicit prin Legea nr. 51/1995, în sensul că nelegal instanța de apel a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care trebuia obligat intimatul reclamant către pârâta C.A.P., aceasta neavând posibilitatea legală să mărească sau să micșoreze onorariul stabilit în contractul de asistență juridică. Aceste critici sunt nefondate, întrucât procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului de avocat, instanța nu a intervenit în convenția încheiată de recurentă, în calitate de clientă, și avocatul său, pentru că în acest fel să fie încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1955, art. 57, potrivit cărora „avocații sunt liberi ca prin înțelegere cu clienții lor să stabilească onorarii superioare”, ci, dimpotrivă nu a făcut decât să stabilească cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenții, în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, aplicând art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu cenzurează contractul de asistență juridică, ci doar stabilește în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată și de aceea critica formulată de reclamanții - pârâți, în sensul că prin Legea nr. 51/1955, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, s-ar fi abrogat implicit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată. În ceea ce privește criticile potrivit cărora greșit instanța de apel a redus cuantumul onorariului de avocat la care pârâții erau îndreptățiți în raport de valoarea daunelor contestate de aceștia, se constată că pârâții critică decizia recurată ca fiind dată fără respectarea criteriilor prevăzute de art. 274 (3) C. proc.

civ., iar aceste critici sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Or, în speță, instanța de apel a redus onorariul avocatului ales de pârâta C.A.P., de la 20.000 lei la suma de 3.000 lei, singura dintre pârâți care a făcut dovada achitării unei sume cu acest titlu tocmai având în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv proporționalitatea onorariului avocatului cu munca depusă în formularea apelului și gradul de complexitate al cauzei.

În ceea ce privește valoarea daunelor contestate de pârâți din suma acordată de către prima instanță reclamantului, cu titlu de daune morale, se constată că aceasta nu constituie un criteriu legal pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanță în condițiile acestui text de lege. Criticile formulate de recurentul pârât D.N.R., în sensul că greșit a fost respinsă cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că sunt nefondate, întrucât soluția instanței de apel, de respingere a cererii acestuia de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată către pârât, este legală, având în vedere că din actele depuse în susținerea acestei cereri nu rezultă că pârâtul ar fi avansat vreo sumă cu titlu de onorariu de avocat pentru susținerea cererii sale de apel.

Față de considerentele expuse, se constată că recursul declarat de recurenții pârâți este nefondat, urmând a fi respins în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând că prin respingerea recursului, pârâții au căzut în pretenții, aceștia vor fi obligați la 1240 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul P.M.G. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.A.P. și D.N.R. împotriva deciziei nr. 93 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 1.240 lei cheltuieli de judecată către intimatul P.M.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.