ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4700/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4700/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 08

iunie 2006 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. 477/97/2006 (Dosar în

format vechi nr. 5674/2006), astfel cum a fost precizată (filele 35, 45, 47),

reclamantul P.M.G., prin procurator P.E., a solicitat, în contradictoriu cu L.N.A.,

Z.S., C.A.P. și D.N.R., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de

140.000 euro despăgubiri civile, reprezentând drepturi salariale, diferență de

pensie și cheltuieli de spitalizare, și a sumei de 160.000 euro daune morale,

pentru suferințele cauzate prin accidentul produs din culpa exclusivă a

pârâților.

Prin sentința civilă nr.

183 din 23 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției

acțiunii; a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți, în solidar, să

plătească reclamantului suma de 100.000 euro sau contravaloarea în lei la data

plății efective, cu titlu de daune morale și suma de 1.869 lei cheltuieli

judiciare. A fost respinsă în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, față de actele și

lucrările cauzei, rezultă că atitudinea pârâților față de reclamant, respectiv

tratamentul degradant aplicat acestuia o perioadă îndelungată, cu momentul de

apogeu de la 01 iunie 2003, când acesta a suferit un accident cerebral ischemic,

îmbracă forma abuzului de drept și justifică obligarea acestora la plata de

despăgubiri în condițiile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la daunele

morale, instanța de fond a reținut că sunt admisibile, iar referitor la cuantumul

lor s-a avut în vedere că această instituție este guvernată de principiul

compensator al suferințelor fizice și psihice, a leziunilor morale, a

dezavantajelor aduse persoanei umane sub aspectul sentimentelor, trăirilor,

emoțiilor, agresării unor drepturi personal-nepatrimoniale primordiale, ca și a

libertăților fundamentale ale omului, precum și scopul instituției de a oferi o

satisfacție, o ameliorare, o consolare, implicit sub aspectul șanselor victimei

de a se bucura de viață și nicidecum de a fi folosită ca instrument facil

pentru îmbogățire fără justă cauză, și, ca urmare, s-a apreciat cuantumul

acestor despăgubiri la suma de 100.000 euro.

În ceea ce privește

excepțiile invocate de pârâți, deși instanța de fond a reținut regula

soluționării lor cu prioritate instituită de art. 137 C. proc. civ., s-a

pronunțat asupra acestor excepții după analizarea fondului.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că este nefondată și se impune

respingerea ei atât în considerarea argumentelor invocate în susținerea sa,

prin întâmpinare, cât și a faptului că, în cauză, pârâții sunt ținuți să

răspundă pe temeiul art. 998-999 C. civ., ce reglementează instituția

răspunderii civile delictuale și nu a normelor de dreptul muncii ori a normelor

ce guvernează materia executării contractelor civile.

În privința excepției

tardivității introducerii acțiunii, s-a apreciat că aceasta se încadrează în

termenul general de prescripție de trei ani, raportat la momentul accidentului

survenit.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 93 din 25 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâți; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a

respins în întregime acțiunea; a menține dispozițiile sentinței atacate în ceea

ce privește soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a

prescripției dreptului la acțiune, și a capătului de cerere privind

despăgubirile materiale; a luat act de renunțarea reclamantului la apelul

declarat împotriva sentinței civile și a obligat intimatul - reclamant P.M.G.

să plătească apelantei C.A.P. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, reținând,

în esență, următoarele:

Procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității, în virtutea căruia cadrul procesual

este stabilit de reclamant, inclusiv sub aspectul naturii cererii formulate,

iar judecătorul este investit în limitele acestui cadru și este obligat,

conform art. 129 alin. ultim C. proc. civ., să se pronunțe numai asupra

obiectului cererii.

În speță, la prima zi

de înfățișare, instanța de judecată constituită în complet specializat de

litigii de muncă, a respectat aceste dispoziții legale și în ședință publică a

solicitat reclamantului să precizeze natura litigiului (fila 35). Acesta, prin

mandatar, a precizat în aceeași ședință publică cererea de chemare în judecată,

arătând în mod neechivoc că înțelege să își întemeieze pretențiile pe

dispozițiile art. 998 C. civ., despăgubirile solicitate reprezentând daune civile

și nu drepturi salariale.

Față de precizarea de

acțiune și fiind ținută de limitele cadrului procesual stabilite de reclamant

în virtutea principiului disponibilității, instanța a calificat cererea de

chemare în judecată ca având natură civilă și a transpus-o la un complet de

fond civil.

Curtea a constatat

că, față de prevederile art. 129 C. proc. civ. și de precizarea cauzei

acțiunii, prima instanță a stabilit în mod corect natura litigiului ca fiind civilă

și nu de dreptul muncii.

În ce privește

soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Curtea a

constatat că reclamantul a justificat legitimarea procesuală a acestora prin

calitatea lor de membrii ai conducerii SC S.P. SA și deținerea pachetului

majoritar de acțiuni la această societate, fiind persoanele care au exercitat

presiune asupra sa și au determinat prin conduita lor survenirea accidentului

vascular și implicit starea de handicap a acestuia.

Referitor la excepția

tardivității formulării acțiunii, s-a reținut că, potrivit art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită, începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât pagubă, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză,

paguba, respectiv încadrarea într-un grad de handicap, a fost cunoscută la

momentul când reclamantul a luat cunoștință de consecințele AVC - ului și nu la

data producerii acestuia. Așadar, față de prevederile legale menționate,

dreptul reclamantului la acțiune în răspundere delictuală s-a născut la data de

24 noiembrie 2003, când a fost eliberat certificatul de încadrare în grad de

handicap.

S-a conchis, că prima

instanță a soluționat în mod corect cele două excepții respingându-le, dar

motivarea instanței de fond a fost substituită cu considerentele reținute mai

sus și ca urmare, nici aceste critici nu sunt fondate.

În privința motivului

de apel vizând nesoluționării excepției inadmisibilității, invocată de

apelanții C.A.P. și D.N.R., Curtea a constatat că aceștia nu au invocat o

asemenea excepție prin întâmpinările depuse la fond.

Apelurile pârâților au

fost apreciate ca fondate în ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii

civile delictuale, pentru cele ce succed.

Conform art. 998 C.

civ., pentru a fi atrasă răspunderea delictuală, persoana păgubită trebuie să

facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții; existența faptei

ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu

și existența vinovăției.

Reclamantul a susținut

că fapta ilicită săvârșită de pârâți o reprezintă demiterea sa din funcția de

director și diminuarea salariului, care, combinată cu tensiunea exercitată

asupra sa, i-a provocat la data de 07 iunie   2003 un accident vascular

cerebral, în urma căruia a devenit handicapat gr. I, cu pensie de invaliditate.

Demiterea reclamantul

a fost dispusă începând cu data de 01 iunie 2003, prin decizia nr. 15,

nedatată, emisă de președintele Consiliului de Administrare al SC S.P. SA

Hunedoara. Prin aceeași decizie, s-au stabilit și drepturile salariale. Această

decizie nu a fost atacată, astfel că ea se bucură de prezumția de legalitate și

produce efecte juridice în consecință.

Ca urmare, s-a

reținut că, nu se poate constata că demiterea reclamantului a fost una abuzivă,

câtă vreme ea a fost dată de un organ de conducere și legalitatea ei nu a fost

contestată în instanță. Mai mult, starea tensionată invocată de reclamant a

fost determinată de procesul de privatizare a unei societăți de stat la care

reclamantul a fost director o perioadă de timp și este posibil ca această

schimbare să-i fi provocat reclamantului o stare mai accentuată de stres și

tensiune, având în vedere că, schimbându-se structura acționariatului, era

posibilă și înlocuirea sa din funcția de conducere, însă nicio probă nu

dovedește exercitarea unei acțiuni ilicite de către pârâți asupra reclamantului,

astfel că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite și

implicit a vinovăției pârâților.

În temeiul art. 274 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., Curtea a obligat pe reclamantul - intimat să

plătească apelantei C.A.P. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, ca urmare

a reducerii onorariului avocatului ales de la 20.000 lei, sumă pe care instanța

a apreciat-o proporțională cu munca depusă în formularea și susținerea apelului

pentru această apelantă, având în vedere gradul de complexitate al cauzei și

valoarea daunelor contestate de aceasta, respectiv 25.000 euro (¼ din

100.000 euro), iar în ce-i privește pe ceilalți pârâți apelanți, Curtea nu a

acordat cheltuieli de judecată, constatând că, deși le-au solicitat, nu au

făcut nicio dovadă în acest sens.

Referitor la apelul

declarat de reclamante, s-a constatat că acesta a renunțat la apel (fila 54),

astfel că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a lua act de această renunțare.

Împotriva deciziei nr.

93 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a declarat

recursul pârâții C.A.P. și D.N.R., arătând

că soluția instanței de apel de

admitere doar în parte a cheltuielilor

de judecată avansate în Dosarul

nr. 477/97/2006 este nelegală și netemeinică, întrucât, în ceea ce privește

această sumă, instanța a reținut greșit că pârâtul D.N.R. nu a făcut dovada

cheltuielilor de judecată deși a solicitat acordarea acestora. Pârâtul D.N.R.

este soțul pârâtei C.A.P., iar onorariu achitat de pârâtă în sumă totală de

20.000 lei reprezenta o sumă proporțională cu valoarea daunelor contestate

pentru ambii pârâți, a provenit dintr-un împrumut și a fost achitată înainte de

a se lua act de renunțarea reclamantului la apelul declarat împotriva sentinței

primei instanțe.

S-a mai arătat, că art.

274 alin. (3) C. proc. civ. a fost abrogat implicit încă de la apariția Legii nr.

51/1995, întrucât onorariul se fixează între client și avocat printr-un

contract civil, astfel că dispozițiile acestui text de lege nu mai sunt

aplicabile. Potrivit dispozițiilor acestei legi, instanța are calitatea de terț

față de contractul de asistență juridică încheiat de justițiabil cu avocatul său,

acesta neavând căderea să mărească sau să micșoreze onorariul de avocat stabilit

în contractul de asistență juridică. Partea care a „căzut în pretenții"

trebuie să suporte toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul a

dovedit că le-a făcut, inclusiv onorariu de avocat.

În ședința publică

din 26 aprilie 2012, intimatul reclamant a invocat excepția nulității

recursului în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., iar, cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 21 iunie 2012,

apărătorul intimatului reclamant, în susținerea excepție, a arătat că, deși

recurenții au beneficiat de asistență juridică, memoriul de recurs „este ca o

poveste”, impunându-se constatarea nulității acestuia.

Cu alte cuvinte, s-a

invocat implicit excepția nulității recursului, potrivit art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate de către

recurenții pârâți.

Instanța, analizând

excepția nulității recursului o constată neîntemeiată, urmând a dispune

respingerea acesteia în consecință, pentru cele ce succed;

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat”.

În speță, prin

cererea de recurs, pârâții nu au indicat ca temei legal al criticilor formulate

vreunul din motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., însă aceasta nu atrage sancțiunea nulității recursului câtă

vreme dezvoltarea criticilor formulate de pârâți permite încadrarea lor, de

către instanță, într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

respectiv în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ.

De aceea instanța,

analizând decizia recurată, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., constată următoarele:

În speță, prin

criticile formulate, recurenții pârâți critică decizia pronunțată în apel

pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce ar fi fost abrogat implicit prin Legea

nr. 51/1995, în sensul că nelegal instanța de apel a redus cuantumul

cheltuielilor de judecată la care trebuia obligat intimatul reclamant către

pârâta C.A.P., aceasta neavând posibilitatea legală să mărească sau să

micșoreze onorariul stabilit în contractul de asistență juridică.

Aceste critici sunt

nefondate, întrucât procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., prin reducerea onorariului de avocat, instanța nu a intervenit în

convenția încheiată de recurentă, în calitate de clientă, și avocatul său,

pentru că în acest fel să fie încălcate dispozițiile Legii nr. 51/1955, art. 57,

potrivit cărora „avocații sunt liberi ca prin înțelegere cu clienții lor să

stabilească onorarii superioare”, ci, dimpotrivă nu a făcut decât să

stabilească cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în

pretenții, în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, aplicând

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu cenzurează contractul de

asistență juridică, ci doar stabilește în mod corespunzător cuantumul

cheltuielilor de judecată și de aceea critica formulată de reclamanții -

pârâți, în sensul că prin Legea nr. 51/1955, pentru organizarea și exercitarea

profesiei de avocat, s-ar fi abrogat implicit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

este nefondată.

În ceea ce privește

criticile potrivit cărora greșit instanța de apel a redus cuantumul onorariului

de avocat la care pârâții erau îndreptățiți în raport de valoarea daunelor

contestate de aceștia, se constată că pârâții critică decizia recurată ca fiind

dată fără respectarea criteriilor prevăzute de art. 274 (3) C. proc. civ., iar

aceste critici sunt nefondate.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabelul

onorariilor minimale, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau

de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Or, în speță,

instanța de apel a redus onorariul avocatului ales de pârâta C.A.P., de la

20.000 lei la suma de 3.000 lei, singura dintre pârâți care a făcut dovada

achitării unei sume cu acest titlu tocmai având în vedere criteriile la care se

referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv proporționalitatea

onorariului avocatului cu munca depusă în formularea apelului și gradul de

complexitate al cauzei.

În ceea ce privește

valoarea daunelor contestate de pârâți din suma acordată de către prima

instanță reclamantului, cu titlu de daune morale, se constată că aceasta nu

constituie un criteriu legal pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de

judecată de către instanță în condițiile acestui text de lege.

Criticile formulate

de recurentul pârât D.N.R., în sensul că greșit a fost respinsă cererea sa de

acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că sunt nefondate, întrucât soluția

instanței de apel, de respingere a cererii acestuia de obligare a reclamantului

la cheltuieli de judecată către pârât, este legală, având în vedere că din

actele depuse în susținerea acestei cereri nu rezultă că pârâtul ar fi avansat

vreo sumă cu titlu de onorariu de avocat pentru susținerea cererii sale de apel.

Față de

considerentele expuse, se constată că recursul declarat de recurenții pârâți

este nefondat, urmând a fi respins în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., constatând că prin respingerea recursului, pârâții au căzut

în pretenții, aceștia vor fi obligați la 1240 lei cheltuieli de judecată către

intimatul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul P.M.G.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții C.A.P. și D.N.R. împotriva deciziei nr. 93

din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurenți

la plata sumei de 1.240 lei cheltuieli de judecată către intimatul P.M.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.