ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4159/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4159/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 06 iulie 2009 sub nr. 28902/3/2009, reclamanții R.A. și R.L. au chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., solicitând:

- modificarea hotărârii

de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 23 aprilie 2009, emisă de C.N.A.D.N.R.,

în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor de la suma de 46.410 RON la suma de

513.660 RON, echivalentul a 122.300 euro, pentru terenul în suprafață de 1.223 m.p.,

situat în comuna Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov;

- modificarea hotărârii

de stabilire a despăgubirilor nr. 98 din 23 aprilie 2009, emisă de C.N.A.D.N.R.,

în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor de la suma de 119.383 RON la suma de

1.321.320 RON, echivalentul a 314.600 euro, pentru terenul în suprafață de 3.146

m.p. situat în comuna Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov;

- modificarea hotărârii

de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10 noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R.,

în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor de la suma de 95.126,80 RON la suma

de 877.380 RON, echivalentul a 208.500 euro, pentru terenul în suprafață de 2.089

m.p. situat în comuna Ștefăneștii de Jos, jud. Ilfov;

- plata sumei de 1.260.000

RON, echivalentul a 300.000 euro, constând în valoarea prejudiciului cauzat ca urmare

a exproprierii, reprezentat de valoarea terenului rămas, care nu mai poate fi utilizat

conform scopului avut în vedere la momentul achiziționării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, în esență, că la expropriere despăgubirea trebuie să fie

una justă, conform art. 481 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituția României

și art. 1 din Protocolul 2 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a solicitat ca la stabilirea

despăgubirilor să fie avută în vedere întreaga suprafață de teren în proprietatea

lor și nu doar suprafața de teren expropriată, deoarece reclamanții sunt în imposibilitatea

de a folosi restul de teren achiziționat anume pentru realizarea unor investiții.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 198/2004, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința civilă

nr. 346 din 15 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția tardivității formulării contestației, invocată din oficiu, și a respins

contestația, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut că natura juridică a prezentei acțiuni este aceea

a unei contestații împotriva modului de stabilire a despăgubirilor cu ocazia exproprierii,

contestație întemeiată în drept pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în

conformitate cu care: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate

în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței

judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată

hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără

a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului

supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii

de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate

asupra terenului”.

Așadar, termenul de formulare

al contestației este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirilor.

În ceea ce privește hotărârea

de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10 noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R.,

Tribunalul a reținut că aceasta a fost comunicată contestatorilor R.A. și R.L. la

data de 15 decembrie 2008, conform scrisorilor recomandate cu confirmare de primire

atașate la dosar, contestatorii necontestând valabilitatea acestei comunicări și

recunoscând semnătura lor de pe dovada de comunicare.

Prin urmare, având în

vedere că hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost comunicată reclamanților

la data de 15 decembrie 2008, iar prezenta contestație a fost formulată la data

de 02 iulie 2009, potrivit ștampilei de pe plicul atașat la dosar, Tribunalul a

reținut că această contestație a fost formulată cu depășirea termenului de 30 zile

menționat anterior, urmând a considera întemeiată excepția tardivității contestației

formulate împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 10

noiembrie 2008, emisă de C.N.A.D.N.R.

Tribunalul a înlăturat

susținerile contestatorilor în sensul că, în vigoare la data comunicării acestei

hotărâri, era varianta nemodificată a Legii nr. 198/2004, care prevedea posibilitatea

contestării despăgubirilor într-un termen de 3 ani.

Astfel, deși contestatorii

arată, în mod corect, că legea aplicabilă cu privire la termenul de contestarei

pentru exercitarea căii de atac, este cea din momentul comunicării hotărârii de

stabilire a despăgubirilor, omit a observa că, la momentul comunicării, respectiv

data de 15 decembrie 2008, era în vigoare Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008, lege

care a modificat Legea nr. 198/2004, inclusiv în ceea ce privește introducerea termenului

de 30 zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a despăgubirilor în vederea

contestării despăgubirilor stabilite.

În ceea ce privește hotărârile

nr. 98 și 99, ambele emise de C.N.A.D.N.R. la data de 23 aprilie 2009, Tribunalul

a reținut că acestea au fost comunicate contestatoarei R.L. la data de 26 mai 2009,

conform dovezilor atașate la dosar, iar contestatorului R.A., la data de 25 mai

2009, așa cum rezultă din confirmările de primire atașate la dosar.

Prin urmare, raportat

la aceste date ale comunicării celor două hotărâri, Tribunalul a constatat că formularea

prezentei contestații la data de 02 iulie 2009 a fost făcută cu depășirea termenului

de decădere de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, excepția

tardivității fiind întemeiată și în ceea ce privește contestația formulată împotriva

acestor hotărâri.

Tribunalul a reținut că,

în ceea ce privește comunicarea făcută reclamantei R.L., aceasta nu a fost contestată.

De altfel, din dovada de primire a comunicării rezultă că această comunicare a fost

făcută reclamantei la domiciliul său indicat în cuprinsul dosarului administrativ

ce a stat la baza emiterii hotărârilor contestate, comunicarea fiind primită de

chiar destinatar sub semnătură.

În ceea ce privește comunicarea

celor două hotărâri făcută reclamantului R.A., s-a reținut că această comunicare

a fost făcută la adresa ce reprezenta sediul Primăriei comunei Ștefăneștii de Jos,

județul Ilfov, confirmarea de primire purtând semnătura viceprimarului (conform

chiar susținerilor reclamantului), această dovadă de comunicare fiind înaintată

serviciului contabilitate.

Tribunalul a înlăturat

susținerile contestatorului R.A. cu privire la nelegalitatea acestei comunicări.

Astfel, potrivit art.

90 C. proc. civ., „Înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face

la domiciliul sau reședința celui citat. Când acesta are o așezare agricolă, comercială,

industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face și la locul

acestor așezări”.

Așadar, C. proc. civ.

prevede posibilitatea ca actele de procedură să fie comunicate atât la domiciliul

părții, cât și la locul de muncă (al așezării profesionale), fără a exista o prioritate.

Or, în situația de față,

actul de procedură, comunicarea hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 98

și 99 din 23 aprilie 2009 a fost făcută către reclamant la așezarea sa profesională

- sediul Primăriei Ștefăneștii de Jos - unde acesta deținea funcția de Primar.

De asemenea, Tribunalul

a reținut că, prin înmânarea citației către viceprimar, care a semnat de primire,

au fost respectate dispozițiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., actul fiind înaintat

unei persoane cu atribuții mult superioare celei care primește în mod obișnuit corespondența,

neputându-se invoca vreo vătămare sub acest aspect.

Reclamantul nu poate invoca

vreo vătămare în urma comunicării hotărârilor la sediul Primăriei, în condițiile

în care, din dosarele administrative rezultă că acesta avea indicată această adresă

în vederea comunicării actelor, adresa diferită de cea a soției R.L.

Pe de altă parte, Tribunalul

a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., „drepturile procedurale

trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost

recunoscute de lege”.

Textul art. 9 din Legea

nr. 198/2004 prevede posibilitatea contestării hotărârii de stabilire a despăgubirilor

în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia (comunicare ce nu trebuie

să îndeplinească vreo condiție specială de formă), deoarece prezumă că, de la acest

moment, cel expropriat a luat la cunoștință de această măsură.

Or, reclamantul R.A.,

în calitate de Primar al comunei Ștefăneștii de Jos, era, la momentul emiterii hotărârilor

contestate (98 și 99 din 23 aprilie 2009), membru în Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 198/2004, semnând în această calitate, atât hotărârea nr. 98 din 23 aprilie

2009, cât și hotărârea nr. 99 din 23 aprilie 2009.

Prin urmare, atât timp

cât reclamantul R.A. a avut în mod evident cunoștință de cele două hotărâri din

chiar momentul emiterii lor, semnându-le, fiindu-i făcută ulterior și o comunicare

formală a acestora la sediul Primăriei, așezare profesională conform art. 90

alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reținut că acesta nu poate invoca nelegala

comunicare a celor două hotărâri, aceasta fiind în mod evident o atitudine procesuală

de rea-credință și care depășește scopul prevăzut de lege.

Față de cele arătate mai

sus, Tribunalul a admis excepția tardivității formulării contestației în ceea ce

privește cele trei hotărâri (98 din 23 aprilie 2009, 99 din 23 aprilie 2009 și

26 din 10 noiembrie 2008), cu consecința respingerii acesteia ca fiind tardiv formulată.

Prin decizia nr. 149 A

din 10 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând

în esență următoarele:

Astfel, nu au fost primite

apărările legate de persoana semnatarului dovezilor de comunicare a hotărârilor

atacate nr. 98 și 99 din 23 aprilie 2009, de vreme ce prima instanță a reținut în

situația de fapt împrejurarea că dovezile de comunicare sunt semnate de viceprimar

și a prezentat și motivul pentru care a considerat că această comunicare s-a efectuat

cu respectarea dispozițiilor procedurale aplicabile.

În acest sens, Tribunalul

a reținut în mod corect că apelantul-reclamant R.A., având calitatea de Primar al

localității Ștefăneștii de Jos la data emiterii și la data comunicării celor două

hotărâri menționate, sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că înmânarea citației sau a actelor de procedură se poate face și

la locul așezării profesionale (deci în locul unde acesta își desfășoară activitatea

profesională, adică la sediul Primăriei).

Nicio critică nu a fost

adusă cu privire la raționamentul instanței de fond sub acest aspect și Curtea a

constatat că nu există niciun motiv pentru care o astfel de comunicare să nu fie

valabilă, câtă vreme legea o permite, iar textul citat nu stabilește o ordine a

aplicării criteriilor pe care le cuprinde.

Totodată, apelanții nu

au adus niciun contraargument aplicării de către Tribunal a prevederilor art. 92

alin. (3) C. proc. civ., în sensul validării primirii comunicărilor de către viceprimar

sau de serviciul de contabilitate.

În speță nu sunt incidente

prevederile art. 93 C. proc. civ., invocate de apelanți, deoarece nu s-a dovedit

o alegere de domiciliu în procedura administrativă desfășurată cu ocazia exproprierii,

astfel că în mod legal s-a efectuat comunicarea hotărârilor nr. 98 și 99 la sediul

primăriei conduse de reclamant.

Deși prima instanță a

reținut, în cuprinsul hotărârii, aspectul alegerii de domiciliu, ce nu s-a verificat

însă la analizarea înscrisurilor existente la dosar, însă Curtea a constatat că

acest argument faptic nu este hotărâtor în raționamentul logico-juridic expus de

Tribunal, astfel încât lipsa dovezilor din dosar în sensul că reclamantul și-ar

fi ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la sediul primăriei nu

poate atrage nelegalitatea hotărârii.

Pe de altă parte, Curtea

a reținut că, în privința legalității comunicărilor emise pe numele apelantei reclamante

R.L., nu s-a formulat nicio contestație, susținându-se exclusiv aspectul că actele

de conservare a drepturilor efectuate de unul dintre soți în limitele procedurii

profită și celuilalt soț.

Acest argument ar fi avut

relevanță numai dacă se reținea formularea în termen a contestației apelantului

reclamant R.A., însă, față de concluzia arătată mai sus, nu se impune analizarea

sa.

În privința termenului

de declarare a căii de atac împotriva hotărârii nr. 26 din 10 noiembrie 2008, Curtea

a rețiut că, astfel cum a arătat în mod judicios Tribunalul, la data emiterii acesteia

era în vigoare Legea nr. 184/2008, publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, Partea

I, lege care a modificat conținutul art. 9 din Legea nr. 198/2004, în sensul că

termenul de formulare a contestației de către expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirilor acordate este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire

a despăgubirilor.

De altfel, deși s-a susținut

prin cererea de apel că forma aplicabilă în speță a textului este cea anterioară

acestei modificări, niciun argument în fapt sau în drept nu a fost adus în sprijinul

acestei concluzii.

În aceste condiții, s-a

reținut că textul prevede un termen de contestare de 3 ani numai în ipoteza necomunicării

hotărârii, or în privința acesteia, nr. 26 din 10 noiembrie 2008, s-a reținut că

la dosar se află dovezile de comunicare către apelanți, iar acestea, spre deosebire

de dovezile de comunicare ale hotărârilor nr. 98 și 99 din 23 aprilie 2009, nu au

fost contestate sub aspectul conformității cu legea.

Nu în ultimul rând, Curtea

a constatat pertinența sublinierii prevederilor art. 723 C. proc. civ. de către

prima instanță, având în vedere calitatea reclamantului R.A. de membru al comisiei

de expropriere și de semnatar al tuturor celor trei hotărâri contestate, astfel

încât pentru toate motivele arătate a respins ca nefondat apelul.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au susținut că hotărârile

atacate sunt lipsite de temei legal și sunt date cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

A susținut că hotărârile

nr. 98 și 99 din 03 aprilie 2009, prin care s-a dispus exproprierea unor suprafețe

de teren proprietatea sa, i-au fost trimise reclamantului R.A. la sediul primăriei

localității și nu la domiciliul său, astfel cum era legal.

Semnătura de pe dovezile

de comunicare aparțin viceprimarului comunei, respectiv compartimentului contabilitate

din această unitate și nu recurentului, care la acea dată îndeplinea funcția de

primar al localității.

Or, potrivit art. 92

alin. (1) C. proc. civ., dovada comunicării hotărârii rezultă din semnătura celui

căruia trebuia să-i fie făcută această comunicare, situație în raport cu care, modalitatea

în care s-a procedat în speță, determină nelegalitatea procedurii comunicării actului

administrativ contestat.

Au fost invocate, totodată,

dispozițiile art. 100 alin. (3) C. proc. civ. privind sancțiunea neîndeplinirii

uneia dintre cerințele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă procesul-verbal

de comunicare, în cazul primirii acesteia de funcționar ori persoana însărcinată

cu primirea corespondenței.

Invocând prevederile

art. 90 C. proc. civ., ce constituie regula în materia comunicării citației și a

celorlalte acte de procedură și care stipulează înmânarea acestora la domiciliu

sau reședință, a învederat că actul de procedură poate fi trimis și la o altă adresă,

dar numai în condițiile art. 93 C. proc. civ. (în caz de alegere de domiciliu),

ceea ce nu este cazul în speță.

Comunicarea actelor contestate

nefiind îndeplinită potrivit prescripției legale enunțate, rezultă că cererea dedusă

judecății a fost formulată în termen legal, astfel încât respingerea sa ca tardivă

este nelegală, fiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Au susținut că în raport

de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma nemodificată, pentru hotărârea

nr. 26 din 10 noiembrie 2008 sunt încă în termenul legal, de 3 ani, pentru formularea

contestației, iar pentru celelalte două hotărâri, 98 și 99 din 23 aprilie 2009 pentru

care același text legal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 184/2008, a

instituit un termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire

a despăgubirilor, în raport de necomunicare potrivit prescripțiilor legale enunțate

a actului administrativ menționat, se află încă în termenul de formulare a contestației

reglementate de legea specială (a exproprierii).

Recursul este fondat.

Potrivit art. 90

alin. (1) alin. (1) C. proc. civ., „înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură

se face la domiciliul sau reședința celui citat. Când acesta are o așezare agricolă,

comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face

și la locul acestor așezări (…)”.

Textul legal enunțat instituie

unul dintre principiile fundamentale în legătură cu realizarea procedurii de citare,

potrivit căruia citația se înmânează la domiciliul sau reședința celui citat. Una

dintre excepții, o constituie aceea enunțată de teza a II-a a aceluiași text, constând

în citarea părții și la sediul locul așezării sale profesionale.

Prin urmare, legea procesual-civilă

impune citarea/comunicarea actelor de procedură la domiciliul persoanei ce trebuie

încunoștiințată, celelalte modalități de comunicare reglementate de aceleași norme,

inclusiv aceea prevăzută de art. 90 teza a II-a C. proc. civ., întrucât se constituie

în excepție, de la regula evocată, sunt aplicabile numai în cazul în care nu se

poate realiza/îndeplini procedura la locul instituit drept regulă.

De asemenea, aceasta nu

înseamnă că există posibilitatea de alegere între cele două așezări, domiciliu sau

loc de muncă, și nici că în cazul comunicării actului de procedură la așezarea secundară,

în situația omiterii transmiterii sale la domiciliu, ar fi îndeplinită sau considerată

ca legal îndeplinită procedura de comunicare a actului, decât doar, prin ipoteză,

acesta a fost înmânat destinatarului.

Ordinea de prioritate

instituită de text, ca și raportul dintre cele două teze ale textului, regula/excepție,

impun respectarea întocmai a cestei norme legale, esențială pentru desfășurarea

unei proceduri judiciare echitabile.

Prin urmare, nu se poate

da eficiență juridică unei proceduri viciate/neregulat realizate și, prin consecință,

nici efectele/consecințele unei asemenea proceduri nu pot fi acelea prevăzute de

lege pentru ipoteza îndeplinirii sale cu respectarea principiilor legale.

Din acest motiv, se constată

a fi fondate criticile recurenților, în speță fiind de necontestat că actele administrative

atacate nu au fost comunicate acestora la domiciliu, ci la așezarea profesională

a reclamantului R.A., fiind înmânate altor persoane (viceprimar, compartiment al

instituției), decât destinatarului acestora.

Eventuala „luare la cunoștință”

nu echivalează cu comunicarea actelor de procedură în sens procesual, și nu poate

produce consecințele stipulate de lege pentru ipoteza îndeplinirii actului în deplină

regularitate procedurală.

Chiar dacă sunt reale

aserțiunile instanțelor privind împrejurarea că unul dintre reclamanți, primar al

localității, membru și în comisia de expropriere, dar și semnatar al hotărârilor

emise de această comisie, inclusiv a celor contestate, avea cunoștință de dispozițiile

acestora și, în acest context, exercițiul dreptului de contestare în justiție apare

a fi făcut cu rea-credință, nu se poate face abstracție de la neregularitățile procedurale

constatate, care fac, în conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., ca actele de procedură întocmite în aceste condiții să fie afectate

de nulitate și să împiedice intervenția sancțiunii reținute de instanțe.

În acest context, dar

și în raport de împrejurarea că pe parcursul soluționării prezentei cauze a fost

adoptată Legea nr. 255/2010 prin care a fost abrogată Legea nr. 198/2004 (temeiul

juridic al cererii dedusă judecății), care în art. 22 dispune că expropriatul nemulțumit

se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție,

de 3 ani, se impune casarea hotărârilor prin care s-a reținut ca tardiv introdusă

cererea dedusă judecății.

Aceasta pentru că cererii

de față, întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21-27

din Legea nr. 33/1994, îi sunt pe deplin aplicabile normele de procedură stipulate

de noul act normativ – Legea nr. 255/2010 – adoptat și intrat în vigoare în cursul

soluționării cauzei, de imediată aplicare raportului juridic dedus judecății, potrivit

aceluiași principiu aflat în relație de complementaritate cu principiul neretroactivității

legii civile, consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României

și art. 1 C. civ.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că în mod greșit cauza a

fost soluționată pe excepție și în scopul evocării fondului litigiului, recursul

reclamanților va fi admis, cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii

cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții R.A. și R.L. împotriva deciziei nr. 149A din 10 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

pe care o casează în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

nr. 346 din 15 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care

o desființează și trimite cauza primei instanțe, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2011.