ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4964/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința nr. 628

din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a Contencios

Administrativ și Fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta H.M.R. în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Diminuarea salariului

s-a făcut în temeiul Legii 118/2010, fiind dispusă ca o măsură temporară, menită

să asigure restabilirea echilibrului bugetar. Prin decizia nr. 872 din 25 iunie

2010 Curtea constituțională a constatat că dispozițiile legale menționate sunt constituționale.

Așadar, consideră instanța

de fond că nu se poate vorbi de încălcare vreunui drept constituțional, cât timp

instanța de contencios constituțional a statuat că nu există o astfel de încălcare.

Totodată, consideră instanța

de fond că, în cauză nu se poate vorbi de o încălcare a C.E.D.O., în condițiile

în care, nu poate fi inclusă în noțiunea de drept de proprietate, salariul viitor

al unei persoane întrucât acesta nu este un drept câștigat. Se mai arată că, statul

are dreptul ca, în raport de situația economică de la un moment dat să dispună,

pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la bugetul de stat

fără ca prin această măsură să se aducă atingere unui drept câștigat.

Împotriva sentinței civile

nr. 628 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta H.M.R., invocând motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

au susținut, în esență, următoarele:

Astfel, arată recurenta

că instanța de fond în mod greșit a considerat că salariul nu reprezintă un bun

în sensul C.E.D.O. și implicit că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunurilor

sale prin măsura de reducere cu 25% a salariului, în condițiile în care respectiva

măsură nu are în vedere amânarea folosinței bunurilor ci chiar o expropriere formală

întrucât respectivii bani nu vor mai fi plătiți niciodată funcționarilor publici.

Astfel, consideră recurenta

că măsura de reducere a salariului contravine dispozițiilor C.E.D.O., în condițiile

în care deși a fost privată de un bun al său, acest lucru nu a condus la acordarea

unor despăgubiri din partea statului.

Pe de altă parte susține

recurenta că prin măsura de reducere a salariului cu 25%, funcționarii publici sunt

forțați să presteze activitate fără a fi remunerați, ceea ce echivalează cu munca

forțată, fapt interzis de practica Organizației Internaționale a Muncii și de convențiile

internaționale la care România este parte.

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Astfel, Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și văzând

cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate

de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304

pct. 9 din C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează.

Fără îndoială

recurenta-reclamanta poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin

Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate

de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea

integrală a salariului, care, contrar celor reținute în hotărârea instanței de fond,

reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Însă este

de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi

privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă

a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului,

prin plata unor despăgubiri, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă, ci

ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului

respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul

nr. 1.

Dincolo de

existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de

reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate,

a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea

echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat

în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui

drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest

aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski

c. Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal,

ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,

autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe

economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat

și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul

național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența

unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire

la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context

se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc

atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condițiile în care

acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind

pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes

general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului

de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Raportarea

la practica Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că

prin măsura de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept

efect supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate, cum

în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și

nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca

nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta H.M.R.,

împotriva sentinței nr. 628 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie

2011.