ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3547/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3547/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1408 din 26 noiembrie 2009,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea precizată,

formulată de către reclamanții J.E., D.J.O., A.A. și J.E.I., în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică, ca neîntemeiată,

respingând, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale a acestei

pârâte, a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâților Institutul de

Cercetări pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca și Ministerul Educației,

Cercetării și Tineretului și a respins acțiunea împotriva acestor pârâți, ca

fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâta

Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică și de către pârâții

Institutul Național de Cercetări pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca și

Ministerul Educației Cercetării și Tineretului, tribunalul a reținut că, în

cauză, are calitate procesuală pasivă Autoritatea Națională pentru Cercetare

Științifică, ce are competența să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, deoarece potrivit H.G. nr. 1149/2005 are personalitate juridică,

este un organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în

subordinea Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului și care își

desfășoară activitatea potrivit dispozițiilor O.G. nr. 57/2002 și H.G. nr.

1449/2005.

Tribunalul a reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 16 din H.G. nr. 1449/2005 pentru desfășurarea

activității, Autoritatea preia în administrare de la Ministerul Educației și

Cercetării unele bunuri aflate în patrimoniul acestuia, iar în art. 17 se

menționează că instituțiile și unitățile care funcționează în subordinea

autorității sunt prevăzute în anexa 2, iar cele ce funcționează în coordonarea

sa sunt prevăzute în anexa 3, astfel că Institutul Național de

Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică INOE - 2000 București se află în

coordonarea Autorității Naționale. Preluarea în administrare potrivit art. 16

din H.G. nr. 1449/2005 se referă la bunurile necesare desfășurării activității

autorității or, referitor la bunul imobil ce face obiectul notificării, nu

trebuie încheiat un protocol de predare primire, după cum rezultă din adresa

din 11 februarie 2009 emisă de către Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării.

Tribunalul a mai

constatat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-a

solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 404,5 mp, s-a depus

la Institutul de Chimie R.R., care nu a soluționat-o, motivat de faptul că

acest teren nu se află în administrarea institutului și acesta nu are calitatea

de unitate deținătoare pentru soluționarea notificării, deoarece terenul, prin Ordinul

M.C.T. nr. 2229 din 06 aprilie 1993, a fost transferat Centrului de Aparatură

Analitică, Control și Semnalizare Cluj-Napoca, pe baza unui proces-verbal de

predare-primire datat 28 aprilie 1993, iar notificarea a fost înaintată

Institutului Național de Cercetări pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca.

Cu privire la acesta,

prima instanță a constatat că nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării, deoarece este doar o filială

fără personalitate juridică a Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru

Optoelectronică INOE - 2000, care, în raport de H.G. nr. 1149/2005, se află în coordonarea

Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică. Institutul de Cercetări pentru

Instrumentație Analitică Cluj-Napoca are doar un drept de administrare directă,

dreptul de proprietate aparținând Statului Român exercitat prin Ministerul Cercetării

și Tineretului, care însă a înființat Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică

ce realizează atribuțiile în domeniu, are personalitate juridică și s-a considerat

că are calitatea procesuală pasivă pentru soluționarea notificării, aceasta coordonând

activitatea INOE - 2000 București.

Analizând notificarea

pe fond, s-a constatat că pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului

ce face obiectul notificării s-a invocat de către contestatori un act sub semnătură

privată, încheiat între autorul J.A. și vânzătorul Z.A., neexistând un act autentic

de vânzare-cumpărare încheiat între cei doi.

În plus, tribunalul a

reținut că nu se poate considera că autorul contestatorilor și soția sa erau proprietarii

imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului, chiar și dacă este

menționat în actul normativ de preluare a imobilului de către stat, tocmai existența

actului sub semnătură privată invocată de către contestatori reprezentând proba

contrară, astfel că nu se poate prezuma existența dreptului de proprietate în favoarea

contestatorilor prin succesiune, deci în patrimoniul autorului acestora J.A., în

cartea funciară dreptul de proprietate figurând înscris în favoarea proprietarei

Z.A., iar ulterior în temeiul decretului de expropriere fiind înscris în favoarea

Statului Român.

Prin decizia nr. 226

din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul formulat

de Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică; a admis apelul reclamanților

J.E., D.J.O., A.A. și J.E.I. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o

în parte, în sensul că a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Cercetare

Științifică la emiterea dispoziției în favoarea reclamanților, cu propunerea de

măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafață de 404,5 mp înscris

în C.F. nr. A, nr. top. 1, situat în Cluj-Napoca, și a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel, în ceea ce privește apelul pârâtei, a apreciat că, în mod corect

a reținut instanța de fond că pârâta Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică,

potrivit H.G. nr. 1149/2005, are personalitate juridică și este un organ de specialitate

al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Educației,

Cercetării și Tineretului, care își desfășoară activitatea potrivit dispozițiilor

O.G. nr. 57/2002.

Aceasta deoarece, potrivit

dispozițiilor art. 16 din H.G. nr. 1449/2005 pentru desfășurarea activității, Autoritatea

preia în administrare de la Ministerul Educației și Cercetării unele bunuri aflate

în patrimoniul acestuia, preluarea în administrare referindu-se la bunurile necesare

desfășurării activității autorității și doar cu privire la acestea este necesar

a se încheia protocoale de predare-primire, or, după cum rezultă din adresa din

11 februarie 2009 emisă de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, referitor

la bunul imobil ce face obiectul notificării, nu trebuie încheiat un protocol de

predare primire.

În art. 17 se menționează

că instituțiile și unitățile care funcționează în subordinea autorității sunt prevăzute

în anexa 2, iar cele ce funcționează în coordonarea sa sunt prevăzute în anexa 3,

astfel că Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică INOE

- 2000 București se află în coordonarea Autorității Naționale.

Institutul de Cercetări

pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca este doar o filială fără personalitate

juridică a Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică

INOE - 2000, care în raport de H.G. nr. 1149/2005 se află în coordonarea Autorității

Naționale pentru Cercetare Științifică.

Prin Ordinul M.C.T.

nr. 2229 din 06 aprilie 1993, terenul în litigiu a fost transferat Centrului de

Aparatură Analitică, Control și Semnalizare Cluj-Napoca fiind încheiat în data de

28 aprilie 1993 un proces-verbal de predare-primire, iar notificarea s-a înaintat

Institutului Național de Cercetări pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca,

care nu este persoana ce exercită în numele statului dreptul de proprietate publică

sau privată asupra suprafeței de teren, având doar un drept de administrare directă,

dreptul de proprietate aparținând Statului Român exercitat prin ministerul coordonator,

respectiv Ministerul Cercetării și Tineretului.

Acesta a înființat Autoritatea

Națională pentru Cercetare Științifică, ce realizează atribuțiile în domeniu, are

personalitate juridică și, prin urmare, are calitatea procesuală pasivă pentru soluționarea

notificării, deoarece coordonează activitatea INOE - 2000 București, acesta din

urmă având în subordine Institutului de Cercetări pentru Instrumentație Analitică

Cluj-Napoca care are în administrare imobilul.

Ca atare, aceasta autoritate

trebuie să răspundă la notificare, Curtea reținând că în cauză are calitate procesuală

pasivă Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică, ce este competentă să

soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a înlăturat

susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia Statul Român stă în proces numai prin

Ministerul Finanțelor Publice, iar Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică

nu se poate substitui acestuia, deoarece pricina dedusă judecății, potrivit dispozițiilor

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se soluționează în contradictoriu cu unitatea

deținătoare a imobilului.

În ceea ce privește apelul

reclamanților, instanța a constatat că aceștia au făcut dovada calității de moștenitori

ai autorului lor J.A., apelanta J.E. fiindu-i soție supraviețuitoare și apelanții

D.J.O., A.A. și J.E.I., fiindu-i descendenți direcți.

Imobilul în cauză a fost

cumpărat în anul 1967, prin antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată,

încheiat între autorul apelanților J.A. și vânzătoarea Z.A., prima instanță reținând

în mod corect că nu s-a încheiat un act autentic de vânzare-cumpărare.

În absența titlului de

proprietate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, privitor la alte

înscrisuri ce ar fi putut descrie construcțiile demolate, sunt incidente dispozițiile

art. 24 alin. (1) din lege, având relevanță probatorie tabelul anexă la Decretul

de expropriere nr. 9 din 05 februarie 1988, procesul-verbal de evaluare din 19

martie 1988, încheierea de intabulare din 15 iunie 2008, precum și anexa Decretului

Prezidențial nr. 9/1988 unde este menționat ca proprietar J.A., din analiza acestora

rezultând că Statul Român a dobândit dreptul de proprietate de la autorul reclamanților.

Curtea a constatat existența

inadvertențelor din procesul-verbal de evaluare din 19 martie 1988, așa cum invocă

apelanta-pârâtă, însă această împrejurare nu este de natură să pună la îndoială

identitatea persoanei căreia i-a fost expropriat imobilul, cât timp mențiunile respective

nu pot fi coroborate cu niciun alt mijloc de probă.

Instanța de apel a arătat

că nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că autorul apelanților-reclamanți,

la momentul exproprierii terenului în cauză, 28 aprilie 1988, a dat o declarație

prin care a recunoscut că nu este și nu a fost niciodată proprietar tabular, aceasta

susținere nefiind necesară dacă autorul apelanților-reclamanți n-ar fi avut măcar

posesia imobilului la momentul anterior menționat.

Prin urmare, prima instanță

a considerat în mod greșit că apelanții-reclamanți nu au calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Imobilul în cauză nu poate

face obiectul restituirii în natură, întrucât întreaga suprafață de teren este în

prezent ocupată de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, astfel că, în

conformitate cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Prevederile art. 16 din

Titlul VII stabilesc o competență exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor

reparatorii în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, așa

încât, dacă instanța poate să hotărască asupra notificării care nu a fost soluționată

în mod favorabil pe calea procedurii administrative de către Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001, ea nu poate stabili în cadrul judecății și cuantumul valoric

al despăgubirilor ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001,

deținătorul imobilului sau unitatea

notificată fiind obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, doar să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea Națională pentru

Cercetare Științifică, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

În mod greșit, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale

pentru Cercetare Științifică, având în vedere numai considerentele H.G. nr. 1449/2005,

atât timp cât, în aplicarea art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 987/2005 pentru aprobarea

Regulamentului de organizare și funcționare a Institutului Național de Cercetare

Dezvoltare pentru Optoelectronică INOE - 2000 București, acest institut este titularul

dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică și privată a statului,

în cadrul său funcționând Institutul de Cercetări pentru Instrumentație Analitică

Cluj-Napoca, ca o filială fără personalitate juridică.

Or, numai titularul dreptului

de administrare a bunului are calitate procesuală pasivă, avându-se în vedere și

art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică a statului,

potrivit căruia titularul dreptului de administrare stă în judecată în nume propriu.

Pe de altă parte, proprietar

tabular este înscris Statul Român, așa cum atestă extrasele de carte funciară a

localității Cluj privind terenurile expropriate prin Decretul Prezidențial nr.

9 din 05 februarie 1988. Ca urmare, Statul Român stă în proces numai prin Ministerul

Finanțelor Publice, ce are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurenta a susținut că

reclamanții nu au calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în absența

unui titlu de proprietate al autorilor lor asupra terenului revendicat, reclamanții

solicitând un drept pe care nu-l au și nici autorii lor nu l-au avut.

Chiar dacă reclamanții

se referă la o dobândire a terenului în cauză, ca fiind realizată în timpul unei

căsătorii a unora dintre autorii lor și apoi prin moștenire, nu se poate prezuma

existența dreptului de proprietate în favoarea contestatorilor prin succesiune,

de pe urma autorului J.I., întrucât în C.F. nr. A a localității Cluj-Napoca, nr.

top. 1, figurează proprietară Z.A., iar ulterior în decretul de expropriere a fost

înscris Statul Român.

De altfel, autorul reclamanților,

la momentul exproprierii terenului în cauză, a dat o declarație la data de 28

februarie 1988, prin care recunoaște că nu este și nu a fost niciodată proprietar

tabular.

Prezumția și/sau analogia

instanței de apel nu poate ține loc de dovadă a dreptului de proprietate, atât timp

cât mențiunile reclamanților nu pot fi coroborate cu niciun alt mijloc de probă.

Chiar daca aceștia au invocat drept titlu un contract de vânzare-cumpărare, înscris

sub semnătură privată care ar fi fost încheiat în anul 1967, întrucât acest înscris

nu a fost depus la dosar și nu s-a făcut dovada faptului că a fost înscris în cartea

funciară, dreptul pretins de reclamanți nu poate fi prezumat și rămâne nedovedit

și neopozabil.

Inexistența titlului,

indiferent de interpretarea dată noțiunii de „titlu” în baza dispozițiilor speciale

invocate chiar de către apelanți, rezultă din însăși împrejurarea că acesta nu este

indicat în notificarea depusă de către apelanții-reclamanți, neputând reprezenta

un „act doveditor”, în același timp, naționalizarea nu s-a făcut de la vreun autor

al reclamanților.

Pretențiile și apărările

apelanților-reclamanți sunt contrazise de chiar textul de lege invocat de către

aceștia, respectiv art. 17 din Decretul nr. 115/1938, din care rezultă necesitatea

intabulării pentru a se putea pretinde existența unui drept de proprietate.

Faptul că în anexa Decretului

Prezidențial nr. 9/1988 este menționat drept proprietar J.A., iar în procesul-verbal

de evaluare din 19 martie 1988 este menționată ca proprietar o altă persoană, respectiv

H.I., iar înscrierea de mână a literei „J” peste litera „H” de la începutul numelui

de H., generează un alt nume J., cu atât mai mult cu cât în dreptul acestei modificări

nu există vreo ștampilă sau semnătură, împrejurare greșit apreciată de instanța

de apel doar ca o „inadvertență”.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că recurenta

a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează exclusiv

în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva

căruia urmează a fi analizate.

Motivele de recurs vizează

modul de apreciere, de către instanța de apel, atât a calității reclamanților de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, cât și a calității recurentei-pârâte

de unitate deținătoare, astfel încât controlul de legalitate a deciziei urmează

a avea în vedere aplicarea dispozițiilor legale relevante în analiza celor două

aspecte menționate, pe temeiul cărora instanța de apel a expus argumentarea soluției

adoptate în cauză.

Nu poate fi reținută incidența

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurenta

nu susține că instanța de apel ar fi considerat că înscrisul sub semnătură privată

datat 1967 ar reprezenta titlul de proprietate al autorului reclamanților asupra

imobilului ce face obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ci

pretinde că, în mod greșit, a dat eficiență unui asemenea înscris în stabilirea

calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în aplicarea

art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește calitatea

de persoană îndreptățită, Înalta Curte reține că, admițând apelul reclamanților,

instanța de apel a făcut aplicarea prezumției relative consacrate de dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, privind existența și întinderea dreptului de proprietate

asupra unui imobil preluat abuziv de către stat, în patrimoniul persoanei

individualizate în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive.

Instanța de apel a constatat

că, deși în C.F. nr. A Cluj, figurează drept proprietar tabular al terenului cu

nr. top. 1 numita Z.A., prezumția de proprietate permisă de art. 24 din lege operează

în favoarea numitului J.A., autorul reclamanților, deoarece această persoană figurează

ca proprietar în Decretul de expropriere nr. 9/1988, pe temeiul căruia a fost preluat

de către stat imobilul ce face obiectul notificării.

Prevederile art. 24 au

caracter derogator de la regula

în materia probațiunii dreptului de proprietate

imobiliară, regăsită în art. 23 din lege, potrivit căreia, pentru recunoașterea

calității de persoană îndreptățită, este necesară înfățișarea unui titlu din care

să reiasă existența dreptului de proprietate al titularului notificării ori al autorului

acestuia, la data preluării imobilului de către stat.

Pentru a fi aplicabilă

norma derogatorie și a se da eficiență prezumției de proprietate, în favoarea persoanei

individualizate

în acel act normativ - ca

mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului

de proprietate la momentul preluării -

, este necesar să nu se fi înfățișat dovada contrară,

după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Atare mijloc de probă

nu este, așadar, viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ

sau constitutiv al dreptului de proprietate.

Or, o asemenea dovadă

s-a înfățișat în cauză, în condițiile în care a fost depus la dosar un extras de

carte funciară din care rezultă că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului,

la data preluării acestuia de către stat, era o altă persoană decât autorul reclamanților,

ca atare, este inoperantă excepția din art. 24 de la regula în materia probațiunii

dreptului de proprietate.

Această concluzie este

justificată de efectul constitutiv de drept recunoscut înscrierii dreptului în cartea

funciară prin art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare, la care, în mod corect, se face referire în motivarea

recursului, în conformitate cu care „drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc

numai în baza acordului de voință al părților asupra constituirii sau transmiterii

dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară”.

În aplicarea acestei norme,

simplul acord de voință al părților contractante în sensul constituirii ori transmiterii

unui drept de proprietate asupra unui imobil nu este suficient pentru dobândirea

dreptului de proprietate, în acest sens fiind necesară înscrierea dreptului dobânditorului

în cartea funciară, norma arătată consacrând efectul constitutiv de drept al intabulării.

Dobândirea dreptului nu are loc nici măcar printr-un înscris încheiat în formă autentică,

cu atât mai puțin printr-un înscris sub semnătură privată, precum cel înfățișat

de către reclamanți, ca materializând un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat

între proprietarul tabular și autorul reclamanților.

Excepțiile de la regula

dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară sunt prevăzute

expres și limitativ în art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, iar antecontractul

de vânzare-cumpărare nu se regăsește printre actele juridice sau faptele producătoare

de efecte juridice explicit indicate ca modalități de dobândire a dreptului.

Ca atare, atât timp cât

dreptul pretins rezultat din actul încheiat sub forma unui înscris sub semnătură

privată nu a fost înscris în cartea funciară pe numele autorului reclamanților,

nu este posibilă recunoașterea efectelor juridice ale convenției în discuție.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că, în mod greșit, reclamanților din prezenta cauză

le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu

sunt îndeplinite cerințele de aplicare în cauză a acestei norme.

În ceea ce privește calitatea

recurentei-pârâte de unitate deținătoare a imobilului ce face obiectul notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că soluția de respingere

a apelului pârâtei, ce conținea critici pe acest aspect, este legală.

Imobilul în litigiu este

evidențiat în prezent în cartea funciară ca reprezentând proprietatea Statului

Român și în administrarea operativă a Centrului de Aparatură Analitică, Control

și Semnalizare Cluj-Napoca.

În conformitate cu preambulul

Capitolului nr. 2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, prin „unitate deținătoare”, de natura autorităților și instituțiilor

prevăzute de art. 21 din lege, se înțelege „entitatea cu personalitate juridică

care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu

privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului

sau orice altă instituție publică) (...)”.

Ca atare, în ipoteza în

care imobilul ce face obiectul notificării figurează în proprietatea statului, calitatea

de unitate deținătoare aparține persoanei juridice care exercită dreptul de proprietate

în numele statului, așadar, toate prerogativele unui asemenea drept, respectiv posesia,

folosința

și

dispoziția asupra bunului

.

În conformitate cu prevederile

art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, titularul unui

drept de administrare

a unui bun din domeniul public al statului „poate să posede, să folosească bunul

și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare”,

iar potrivit alin. (2) din aceeași normă, „Darea în administrare se realizează,

după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului județean, respectiv a Consiliului

General al Municipiului București sau a consiliului local”.

Din dispozițiile legale

menționate, rezultă că titularul

unui

drept de administrare a unui bun din domeniul

public al statului poate fi considerat că exercită dreptul de proprietate în numele

statului, deoarece nu este exclus să cumuleze în patrimoniul său toate prerogativele

dreptului de proprietate, însă doar dacă dreptul de administrare a fost dat printr-o

hotărâre de guvern, iar prin actul prin care i-a fost dat bunul în administrare

i-au fost recunoscute toate atributele dreptului de proprietate.

În același sens, art.

11 alin. (2) din O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea

tehnologică prevede că „Prin hotărâre a Guvernului de înființare și/sau de organizare

și funcționare a unităților de cercetare-dezvoltare (…) se stabilesc denumirea,

obiectul de activitate, sediul și patrimoniul, precum și bunurile din domeniul public

prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, cu modificările ulterioare, și date în administrare acestora”.

Institutul de Cercetări

pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca, în posesia căruia se află imobilul

în litigiu, nu poate fi considerat că întrunește condițiile anterior menționate,

deoarece dreptul de administrare exercitat asupra imobilului i-a fost transmis printr-un

Ordin al Ministrului Cercetării și Tehnologiei, nr. 2229/1993, în legătură cu care

nu s-a făcut dovada că ar fi inclus și dreptul de dispoziție asupra imobilului printre

prerogativele acestui drept. Astfel, chiar dacă dreptul de administrare a fost înscris

în cartea funciară (ca un drept de administrare „operativă”), acesta nu întrunește

caracterului dreptului de administrare prevăzut de art. 12 din Legea nr. 213/1998,

cu atât mai mult cu cât institutul nu are personalitate juridică.

Nici Institutul Național

de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică INOE - 2000 București, în subordinea

căruia funcționează Institutul de Cercetări pentru Instrumentație Analitică Cluj-Napoca,

posesorul imobilului, nu poate fi considerat că este titularul dreptului de administrare,

prin care exercită dreptul de proprietate în numele statului. Un asemenea drept

ar fi trebuit acordat printr-o hotărâre de Guvern, or, deși prin Regulamentul de

organizare și funcționare

a Institutului, aprobat prin H.G. nr. 987/2005, se prevede dreptul de a poseda,

folosi și chiar dispune de bunuri, acest drept este recunoscut doar pentru bunurile

aflate în patrimoniul său (art. 7), or, nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu

ar figura în patrimoniul acestui institut.

În același timp, se observă

că Ministerul Cercetării și Tehnologiei a dispus de imobil prin Ordinul nr. 2229/1993,

prin care a transmis imobilul în administrarea Institutului de Cercetări pentru

Instrumentație Analitică Cluj-Napoca, ca atare, în absența unei probe contrare,

se prezumă că ministerul (actualmente Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului) exercită dreptul de proprietate în numele statului asupra imobilului

în litigiu.

Acest drept este exercitat

prin intermediul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică, care, potrivit

H.G. nr. 1449/2005, este organul de specialitate al administrației publice centrale,

cu personalitate juridică, aflat în subordinea

Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului,

prin care acesta, în calitate de autoritate de stat pentru cercetare-dezvoltare,

își realizează atribuțiile în acest domeniu.

Ca atare, în mod corect,

instanța de apel a apreciat că pârâta

Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică

are calitatea de unitate deținătoare, respingând apelul acestei pârâte, criticile

pe acest aspect urmând a fi înlăturate.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va admite recursul exclusiv în considerarea criticilor referitoare

la lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

sens în care, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamanții J.E., D.J.O., A.A. și J.E.I. împotriva sentinței nr. 1408

din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în temeiul

art. 296 C. proc. civ.

Urmează a fi menținută

dispoziția din decizia recurată referitoare la respingerea ca nefondat a apelului

pârâtei Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică împotriva deciziei

nr. 226A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în parte decizia

recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții J.E.,

D.J.O., A.A. și J.E.I. împotriva sentinței nr. 1408 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.