ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6021/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunatul Prahova, secția civilă, prin sentința civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2005, a respins contestația formulată de contestatorii D.V.G.L.A. și D.O.D.G., în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Ploiești, ca nefondată. S-a reținut că, prin dispoziția nr. 6053/2004, intimatul a respins notificările prin care reclamanții au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenurile situate în Ploiești, determinat de faptul că terenurile sunt arabile, în consecință, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. În cauză, nu se pot identifica imobilele dobândite de autorul contestatorilor, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 13 iunie 1922, și nici nu se poate constata care este suprafața de teren avută în proprietate de acesta.

De asemenea, terenul solicitat nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci a fost scutit de expropriere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorii, care a fost admis de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin Decizia nr. 972 din 30 iunie 2005, conform căreia a fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost admisă contestația și, anulându-se dispoziția atacată, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 48.750 mp. teren. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că terenul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar contestatorii au făcut dovada faptului că din patrimoniul autorului lor, D.G., a fost preluată abuziv suprafața de 48.750 mp.

teren, situat pe raza orașului Ploiești „Bariera G.", deținut de acesta conform actului autentic de vânzare-cumpărare din data de 13 iunie 1922 și avizului nr. 314 din 17 aprilie 1946. S-a motivat în continuare că, atâta vreme cât terenul este, în întregime, ocupat de construcții, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Ploiești, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 5512 din 6 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. S-a reținut că intimații sunt moștenitorii autorului D.G., care, la nivelul anilor 1945-1946, a deținut mai multe proprietăți pe raza municipiului Ploiești.

Probele administrate sunt evazive și unele, chiar contradictorii, cu privire la suprafața exactă de teren pe care autorul celor în cauză o avea în proprietate la data preluării, temeiul acestei preluări pretins abuzive și situația juridică actuală a suprafeței de teren în legătură cu care s-au formulat notificările. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 141 din 9 mai 2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de contestatori, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția emisă de intimată și a dispus acordarea de despăgubiri bănești, conform dispozițiilor legii speciale, pentru terenul în suprafață de 4,875 ha.

Instanța a reținut că autorul apelanților, D.G., a deținut în proprietate un teren în suprafață de 48.750 m.p., situat în orașul Ploiești, Bariera „G.", astfel cum rezultă din actul autentic de vânzare-cumpărare din data de 13 iunie 1922 și avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946, împrejurare apreciată cu caracter irevocabil inclusiv de către instanța supremă, ca și calitatea de persoane îndreptățite la retrocedare a apelanților din prezenta cauză. S-a apreciat că, după judecarea cauzei inclusiv în recurs, în al doilea ciclu procesual, în fața instanței de apel, singurul aspect rămas în controversă este acela legat de întinderea suprafeței de teren revendicată, poziționarea acesteia, precum și împrejurarea dacă acest teren poate fi sau nu retrocedat în natură, în tot sau în parte, ori prin acordarea altor măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, context în care se include și chestiunea adresei poștale exacte a acestui teren.

Conform noii expertize topo realizate în cauză (ale cărei concluzii nu au fost contestate de către părți) s-a stabilit că imobilul revendicat, în suprafață de 48,75 ha, se situează în trei locații diferite, respectiv pe strada M.B.; suprafața situată în M.B., aparținând de fapt străzii I. și imobilul situat în Bariera G. (barieră aflată la capătul străzii M.B., la intersecția cu strada F., toate aceste împrejurări fiind stabilite de către expert pe baza actelor justificative și a referatului Primăriei Ploiești.

În ceea ce privește modalitatea de reparație spre care a optat instanța de apel, cu privire la suprafața solicitată, s-au apreciat ca semnificative concluziile aceluiași raport de expertiză potrivit cărora, în perimetrul revendicat de apelanți, nu mai sunt suprafețe de teren libere ce pot fi retrocedate în natură, pe amplasamentul inițial fiind situate elemente ale rețelei de comunicații și edilitare, aparținând domeniului public, blocuri de locuințe și imobile proprietate privată ale persoanelor fizice și juridice. În consecință, Curtea a constatat că nu poate fi luată în considerare solicitarea apelanților în sensul de a dispune retrocedarea în natură a vreunei suprafețe, astfel că a optat spre acordarea despăgubirilor bănești.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii și pârâtul, care au fost admise, prin Decizia civilă nr. 8029 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că hotărârea recurată nu răspunde în niciun fel cerinței stabilite în primul ciclu procesual, de a se determina suprafața de teren deținută de autorul reclamanților, în condițiile în care înscrisurile din dosar sunt contradictorii pe acest aspect, modul de preluare a imobilului de către stat și de a stabili regimul juridic actual al suprafeței de teren în legătură cu care au fost formulate notificările, ceea ce echivalează cu o nerespectare a prevederilor art. 315 C. proc.

civ. Totodată, s-a menționat că instanța de apel reține existența utilităților publice și a construcțiilor indicate de expert în lipsa oricărei probe care să le susțină, fără a motiva în niciun fel de ce, în situația în care terenul nu ar putea fi restituit în natură, recurenții nu ar fi îndreptățiți nici la acordarea în compensare a unor suprafețe de teren echivalente. Prin Decizia civilă nr. 21 din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de contestatori, a schimbat, în tot, sentința civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 6053 din 29 iunie 2004 emisă de Primarul municipiului Ploiești și a constatat dreptul contestatorilor de a beneficia de măsuri reparatorii temeiul Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de 48.750 m.p.; a obligat intimatul să acorde acestora teren în suprafață de 48.750 m.p.

în tarlaua 23, parcela A 320, zona Dacia-Mihai Bravu Ploiești, în compensarea terenului ce a aparținut autorului lor; a luat act că apelanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Cu privire la întinderea suprafeței de teren deținută de autorul contestatorilor, din înscrisurile depuse la dosar reiese că, în zona M.B., numitul G.D. a deținut mai multe suprafețe de teren. Astfel, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1922, acesta a dobândit o casă împreună cu un teren (având în față o lățime de 40 m.l., iar în spate de 70 m.l.), iar în str. M.B. suprafața de aproape 1 ha teren. Cert este că această persoană figura în matricola nr. 2 (impozit pe clădiri), în perioada 1942-1946, și cu un teren viran de 30.000 m.p.

Se reține că, în materie de probațiune, deși în redactarea inițială a Legii nr. 10/2001 s-a impus beneficiarilor acestui act normativ să prezinte, în susținerea dreptului de proprietate, actele doveditoare ale raporturilor juridice intervenite în perioada anterioară datei de 6 martie 1945, respectiv acte care atestau deținerea proprietății, ulterior s-a revenit asupra acestui punct de vedere. Ținând seama de dificultatea reală a prezentării unor astfel de înscrisuri, raportat la perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse și a statuat că, în absența unor probe contrare, existența' și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cele recunoscute în actele prin care s-a dispus ori s-a executat măsura preluării abuzive de către stat.

În speță, prin avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946 emis de Comisiunea de îndrumare a aplicării reformei agrare în jud. Prahova, s-a admis cererea formulată de autorul contestatorilor și acesta a fost scutit de exproprierea suprafeței de 4 ha și 8750 mp, pe considerentul că terenul a fost lucrat de proprietar în regie proprie și în raport de suprafața lui nu sunt incidente dispozițiile privind exproprierea. Chiar dacă, prin acest aviz, se revine asupra măsurii exproprierii, în conținutul său se recunosc, de către organele statului de la acea vreme, existența și, respectiv, întinderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu al numitului D.G., și anume suprafața de 48.750 mp teren. În ceea ce privește modalitatea de preluare a acestui teren, din actele depuse la dosar nu rezultă că, ulterior revenirii asupra măsurii exproprierii, s-a emis un alt înscris în vederea preluării acestui bun în proprietatea statului.

Un lucru, însă, este cert, respectiv împrejurarea că suprafața în litigiu se regăsește, în prezent, în patrimoniul statului, ea fiind afectată de construcții și amenajări de utilitate publică, astfel cum confirmă expertiza topo efectuată în cauză de ing. B.L. În art. 1 alin. (1) lit. e) din Capitolul 1 al Normelor metodologice din data de 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se stipulează că, în cazul în care, pentru un imobil, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat întrucât decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluționarea notificării se face și în funcție de acest element, iar faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

În condițiile în care, în speța dedusă judecății, pentru suprafața de 48.750 mp nu există, ulterior anului 1946, un înscris care să ateste preluarea acestuia, dar el, în fapt, se găsește în patrimoniul statului, fiind afectat integral de construcții și amenajări de utilitate publică, în raport de prevederile legale menționate anterior, rezultă că a avut loc o preluare abuzivă a acestuia, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Referitor la regimul juridic actual al terenului în litigiu, raportul de expertiză topo ing. B.L., efectuat în cauză, a stabilit că această suprafață astfel cum s-a menționat și în precedent - este afectată de construcții și amenajări de utilitate publică, respectiv blocuri de locuințe.

În raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că apelanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 48.750 mp, care a aparținut autorului lor, D.G., și a fost preluat abuziv în proprietatea statului. Referitor la modalitatea de despăgubire, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanelor îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Conform hotărârii nr. 196 din 31 august 2006 și a hotărârii nr. 196 din 8 august 2007 emise de Consiliul local al municipiului Ploiești s-a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietatea Municipiului Ploiești, care pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite, ca măsuri reparatorii prin echivalent.

Printre aceste terenuri se numără și suprafața de 46,26 ha situată în T 23, parcela 320, zona Dacia-Mihai Bravu, identificată de expert ca fiind amplasată în apropierea vechiului amplasament al terenului în litigiu, suprafață asupra căreia intimatul și-a intabulat dreptul de proprietate conform extrasului de carte funciară și a încheierii nr. 24509 din 24 august 2006. Având în vedere împrejurarea că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, potrivit expertizei efectuate în cauză, și, ținând seama de opțiunea apelanților, exprimată prin cererea depusă la dosar la 25 ianuarie 2010, cu privire la acordarea de teren în compensare din suprafața de 46,26 ha aparținând intimatei, instanța a considerat că solicitarea contestatorilor este întemeiată, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) raportat la art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, a admis-o, în sensul celor stabilite prin dispozitiv.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Ploiești, criticând-o pentru următoarele motive: Pe linia Deciziei de casare nr. 5512 din 06 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 27680/1/2005, s-a dispus efectuarea unui alt raport de expertiză, având ca obiective stabilirea suprafeței pe care autorul contestatorilor o avea în proprietate la data presupusei preluări, precum și stabilirea datei și modalității de trecere în proprietatea statului a imobilelor ce au aparținut acestuia. În cel de-al treilea ciclu procesual, cauza a fost lămurită exclusiv sub aspectul identificării terenului de 48750 m.p., revendicat de contestatori. Cauza nu a fost lămurită sub aspectul datei și modalității de trecere în proprietatea statului a imobilelor ce au aparținut autorului contestatorilor.

Nu au fost administrate noi probe nici cu privire la suprafața pe care autorul contestatorilor o avea în proprietate la data presupusei preluări, cauza fiind așadar nelămurită și sub acest aspect. Cu privire la problema întinderii suprafeței de teren deținută de autorul contestatorilor, soluția instanței de apel este data cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cele recunoscute în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. Instanța de apel apreciază că, prin avizul nr. 314/1946, prin care s-a revenit asupra măsurii exproprierii, se face dovada întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Un asemenea punct de vedere nu poate fi reținut întrucât avizul nr. 314/1946 nu reprezintă un act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, în sensul prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin avizul nr. 314/1946 se scutește de expropriere suprafața de 4 ha 8750 m.p., astfel încât terenul respectiv a rămas în proprietatea autorului contestatorilor, terenul nemaifiind expropriat. Cu privire la problema modalității de preluare, instanța de apel apreciază că deținerea terenului de către stat este suficientă spre a face dovada unei prezumții relative de preluare abuzivă. Este adevărat, însă ceea ce nu s-a probat este tocmai faptul că preluarea s-a făcut de la autorul contestatorilor.

Mai mult, din avizul nr. 314/1946 al Comisiei de îndrumare a aplicării reformei agrare în județul Prahova, rezultă că, la acea dată, s-a judecat „cererea de revizuire introdusă de proprietarul ing. D. în contra avizului acestei comisiuni cu nr. 147 din martie 1946. La 30 septembrie 1945, numitului D. îi „fusese expropriat terenul în suprafață de 4 ha 8750 m.p. situat în raza orașului Ploiești, Bariera G., pentru motive de arendă". Din cercetări și din actele administrate în cauză a reieșit la acel moment că „terenul în discuție a fost cultivat în ultimii 7 ani numai în regie proprie și numai în vreo doi ani o porțiune foarte mică a fost lucrată în dijmă". Cererea de revizuire este admisă, se revine asupra avizului atacat nr. 147/1946 și se „scutește de expropriere suprafața de 4 ha 8750". Concluziile ce se desprind din acest aviz sunt în sensul că terenul de 4 ha 8750 m.p.

era arabil, fiind cultivat de proprietar în regim propriu, dar și prin arendă; terenul respectiv a rămas in proprietatea ing. D. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței civile nr. 96 din 26 ianuarie 2005 pronunțata de Tribunalul Prahova. Intimații reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurentul a susținut că instanța de apel nu a lămurit data și modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu, suprafețele de teren avute în proprietate, de autorul reclamanților, la data respectivă, nefiind administrate probe noi în acest sens.

De asemenea, în stabilirea suprafeței de teren deținută de autorul reclamanților, la data preluării, s-au încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 și nu s-a probat transferul imobilelor în proprietatea statului de la această persoană. Criticile sunt neîntemeiate. În primul rând, prin ultima Decizie de casare nr. 8029 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de părți și s-a dispus casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea mai multor aspecte de fapt, fără să se impună, în condițiile art. 315 C. proc. civ., administrarea de noi probe, ci să se prezinte considerentele pentru care instanța va reține o anumită suprafață de teren în proprietatea autorului contestatorilor, preluarea imobilelor în patrimoniul statului, precum și situația juridică a acestora.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, în rejudecarea apelului, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topo, având ca obiective aspectele de fapt necesar a fi lămurite conform deciziei de casare sus-menționate. Referitor la suprafața de teren avută în proprietate de autorul reclamanților, la data preluării, instanța de apel a prezentat argumentele pentru care a reținut că aceasta este de 4 ha și 8750 m.p., prin raportare la avizul nr. 314 din 17 aprilie 1946 emis de Comisiunea de îndrumare a aplicării reformei agrare în județul Prahova, prin care, chiar dacă s-a revenit asupra măsurii exproprierii terenului deținut de acesta, s-a recunoscut întinderea imobilului, ca fiind cea arătată mai sus.

În acest sens, s-au avut în vedere dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, conform cărora, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Raportarea instanței la avizul respectiv, în stabilirea suprafeței de teren preluate de la autorul reclamanților, nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, chiar dacă avizul respectiv nu se încadrează în categoria actelor enumerate în textul de lege sus-menționat, și anume cele prin care să se fi dispus măsura preluării abuzive sau să se fi pus în executare o asemenea măsură, el reprezintă un document prin care s-a revenit asupra măsurii exproprierii, și, prin analogie cu actele indicate în dispoziția legală, menționarea suprafeței de teren cu privire la care fostul proprietar a fost scutit de la expropriere trebuie să producă aceleași efecte ca și în cazul în care această mențiune ar fi fost făcută în actul de expropriere. Nu există nicio rațiune pentru care norma legală să nu fie extinsă și la un asemenea act, de revenire asupra măsurii exproprierii, din moment ce acesta reprezintă un act de autoritate, în care se menționează calitatea autorului reclamanților, de proprietar cu privire la suprafața de 4 ha 8750 m.p.

teren situat pe raza orașului Ploiești, Bariera G. De altfel, în avizul reținut de Curte cu valoarea probatorie reglementată prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se face referire la actul de expropriere, respectiv procesul verbal din 30 septembrie 1945 al Comisiunii de Plasă Ploiești, confirmat prin avizul nr. 147 din 18 martie 1946, menționându-se că, prin acest document, „s-a expropriat în întregime terenul în suprafață de 4 ha 8750 m.p. situat în raza orașului Ploiești, Bariera G. pentru motive de arendă și făcându-se în cauză aplicațiunea art. 3 lit. a) din Legea agrară". Or, această mențiune vizează tocmai actul prin care s-a dispus măsura de preluare, act la care se referă dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Raportat la această mențiune, dar și la avizul nr. 314/1946, privit în întregul său, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu consecința stabilirii suprafeței de teren avută de autorul reclamanților la data preluării, ca fiind de 4 ha 8750 m.p. Astfel, aspectul referitor la întinderea suprafeței de teren a fost pe deplin stabilit de Curte, contrar susținerilor recurentului, instanța arătând, în plus, argumentele pentru care actele de proprietate și de rol fiscal anterioare acestui aviz și care vizează o suprafață mai mică de teren ca fiind deținută de autorul reclamanților nu reprezintă „probe contrare" în sensul textului de lege sus-menționat, argumente exprimate în mod corect.

Într-adevăr, dificultatea prezentării unor acte vechi de proprietate explică considerentele pentru care legiuitorul a introdus, prin Legea nr. 247/2005, art. 221 (devenit art. 24 în forma actuală a Legii) referitor la prezumția legată de existența și întinderea dreptului de proprietate, prezumție aplicată în mod just de instanța de apel, pentru considerentele deja arătate. În plus, aceeași suprafață de teren, de 4 ha 8750 m.p., este menționată și în raportul de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării apelului, suprafață stabilită de expert B.L. în urma suprapunerii planurilor vechi cu situația actuală a terenului. În ceea ce privește data și modalitatea de preluare, precum și persoana în legătură cu care s-a dispus această măsură, Curtea a lămurit și aceste aspecte.

A evidențiat că autorul reclamanților era menționat ca proprietar în actul de revenire asupra exproprierii, ca de altfel, și în procesul verbal de expropriere întocmit la 30 septembrie 1945, ceea ce determină prezumția prevăzută în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana respectivă deține imobilul sub nume de proprietar. Critica privind nestabilirea persoanei de la care s-ar fi preluat imobilele în litigiu ca fiind autorul reclamanților reprezintă o simplă afirmație, atât timp cât acesta apare în avizul de revenire asupra exproprierii, dar și în actul de expropriere menționat în aviz, recurentul nesusținând și nici dovedind că ar fi operat vreun transfer de proprietate de la D.G.

la o altă persoană, anterior preluării bunurilor. Cât privește modalitatea de preluare, și această chestiune a fost stabilită de instanța de apel prin aplicarea art. 1 alin. (1) lit. e) Capitolul I din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Într-adevăr, potrivit dispoziției legale sus-menționate, Curtea a reținut, în mod corect, că, deși nu s-a emis formal un act de preluare a terenurilor ulterior avizului de revenire asupra măsurii exproprierii, aflarea bunurilor în patrimoniul statului, individualizate ca atare și prin raportul de expertiză, creează o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la lămurirea completă a situației de fapt care a stat la baza soluției din apel, în sensul celor arătate în ultima decizie de casare, precum și la interpretarea și aplicarea corectă, în speță, a dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Nu se poate considera, astfel, că s-ar fi încălcat dispozițiile obligatorii, conform art. 315 C. proc. civ., ale deciziei sus-menționate și nici că ar fi întrunite cerințele art. 314 și 304 pct. 9 din același cod, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), prezenta instanță va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Ploiești împotriva Deciziei civile nr. 21 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.