ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4003/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4003/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 22 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I

penală,

în Dosarul nr. 8645/2/2012, în baza art. 300

1

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului N.M.,

arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. XX din 26 octombrie 2012

emis de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 8047/2/2012 și a inculpatului

I.G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. YY din 26 octombrie

2012 emis de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 8047/2/2012.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a

inculpaților N.M. și l.G. se situează pe coordonatele legalității, iar

menținerea acesteia este justificată.

S-a apreciat,

de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de

rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din

jurisprudența C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil, având în vedere

specificul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva

acestei încheieri au declarat recurs inculpații N.M. și l.G., ambii solicitând

casarea încheierii și, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive,

iar, în subsidiar înlocuirea cu o alta mai puțin restrictivă de drepturi.

Examinând

recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art.

385

14

C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate

pentru considerentele ce urmează:

În conformitate

cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând

dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o

persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această

regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Înalta Curte

constată că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 143 C. proc. pen.,

raportate și prin prisma dispozițiilor art. 68

1

C. proc. pen., în

sensul că există probe (directe) și indicii temeinice (probe indirecte) din

care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații, prin activitatea

desfășurată s-au cantonat în sfera ilicitului penal, fiind acuzați de comiterea

faptelor pentru care au fost cercetați și trimiși în judecată, în examinarea

acestui aspect avându-se în vedere materialul probator administrat în cauză de

organele de urmărire penală.

Probele și

indiciile temeinice amintite pot conduce la reținerea unei suspiciuni

rezonabile în sensul existenței unor date, informații care să convingă un

observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o

faptă prevăzută de legea penală (în acest sens a se vedea C.E.D.O. în cauza

Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).

În același

sens, este și punctul de vedere exprimat în recomandarea nr. R (80) 11 a

Comitetului de miniștri ai Consiliului Europei potrivit căruia, existența unor

motive verosimile care să legitimeze bănuiala că inculpații au săvârșit

infracțiunile pentru care sunt urmăriți este privită ca o condiție generală,

independentă de temeiurile detenției provizorii sau cele de care ar putea

justifica o condamnare, Curtea statuând că aceste motive verosimile presupun

existența unor fapte sau informații de natură a convinge obiectiv că persoana

în cauză a comis o infracțiune.

În sarcina

inculpatului N.M., s-a reținut că în cursul lunii iunie 2012, în calitate de

procuror, a pretins de la denunțătorul P.F., suma de 5.000 euro, cu titlu de

mită pentru soluționarea Dosarului nr. 108/P/2010 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Călărași, prin care a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului P.F. pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 25 rap. la

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. De asemenea s-a mai reținut și

împrejurarea că la data de 25 octombrie 2012, în calitate de procuror al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, după ce a pretins de la martorul P.F.

foloase necuvenite, a primit de la martora P.I.M.A., suma de 2.500 euro, cu

titlu de recompensă pentru modul de soluționare a Dosarului nr. 108/P/2010 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași.

În drept, s-a

apreciat că faptele penale întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii

de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) Legea

nr. 78/2000.

În sarcina

inculpatului I.G. s-a reținut că acesta a solicitat sume de bani de la

denunțătorul P.F., pe care urma să le remită inculpatului N.M. pentru

soluționarea Dosarului nr. 108/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Călărași.

În drept, s-a

apreciat că faptele inculpatului I.G. întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 rap. la

art. 254 C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte

constată că sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru faptele

reținute în sarcina inculpaților, dispozițiile Tezei

I

a

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în baza căruia acesta au fost

arestați, sunt îndeplinite în cauză.

În ceea ce

privește dispozițiile Tezei a II-a a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

ce a servit ca temei al arestării preventive a inculpaților și care subzistă și

în prezent, este de reținut că pericolul la care face referire textul amintit,

în lipsa unor criterii legale exprese, el se deduce prin raportare la mai multe

aspecte.

Înalta Curte

are în vedere în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, pe de o

parte natura și modalitatea concretă de comitere a faptelor - concretizate în

pretinderea și primirea de către inculpați a unei sume de bani de la

denunțătorul P.F. pentru a soluționa într-un anume fel un dosar al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Călărași - gravitatea deosebită a acestora,

împrejurările în care inculpații au acționat, iar pe de altă parte persoana

celui în cauză, cu referire expresă la calitatea sa, de procuror, precum și

rezonanța negativă ce a fost creată în rândul comunității, ca urmare a

comiterii presupuselor infracțiuni.

Ori faptul că

o persoană învestită cu autoritatea statului în aplicarea și respectarea legii

penale încalcă prevederile legale pentru a-și procura în mod nelegal o sumă de

bani de la persoana pe care o cercetează, conferă faptei reținute în sarcina

inculpatului N.M. o gravitate deosebită și un impact puternic negativ în

societate, astfel că menținerea măsurii arestării preventive față de acesta

apare a fi justificată și legală, corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C.

proc. pen.

Gravitatea

faptei pentru care este cercetat acest inculpat se reliefează și se reflectă în

urmările ce au decurs din comiterea unei astfel de infracțiuni, constând în

starea de alertă și reacția opiniei publice față de o atare stare de lucruri,

reacție care ar produce perturbații la nivelul disciplinei publice, al

respectului față de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte

de acest gen și a celor suspectați de comiterea lor organele statului nu

acționează eficient și că legea nu este aplicată cu hotărâre. Lipsa unei

reacții ferme a autorităților statului față de săvârșirea unor astfel de fapte

este de natură a crea confuzie, îngrijorare și neîncredere în cadrul societății

și mai ales al comunității în care inculpatul este cunoscut.

Așa fiind, se

dă legitimitate scopului pentru care a fost luată măsura arestării preventive

față de inculpatul N.M., justificând o detenție provizorie a acestuia, cel

puțin pe o perioadă de timp, pentru buna înfăptuire a justiției și pentru

desfășurarea cu eficiență a cercetării judecătorești, cercetare judecătorească

aflată la debutul său.

În ce-l

privește pe inculpatul I.G., Înalta Curte constată că și față de acesta se

impune, cel puțin pentru moment, menținerea măsurii arestării preventive.

Pericolul concret pentru ordinea publică care a fost avut în vedere la luarea

măsurii arestării preventive nu și-a pierdut din efectul care îl avea în acel

moment.

Trebuie avute

în vedere și dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. referitor la

persoana inculpatului, la situația familială a acestuia, la pregătirea pe care

o are, care constituie elemente pe care instanța le poate lua în considerare la

pronunțarea soluției.

Inculpatul

recurent se bucură de prezumția de nevinovăție, fiind de decelat în ce măsură

lipsirea lui de libertate apare ca o necesitate reală și de interes public care

prevalează, în vederea asigurării și respectării unui climat optim funcționării

normale a instituțiilor statului și respectării drepturilor cetățenilor.

Este de

constatat că măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află

inculpații s-a luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie și până în

prezent temeiurile care au impus menținerea măsurii privative au fost pe deplin

justificate, măsura în discuție nefiind luată cu încălcarea normelor de drept.

Având în

atenție cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi țara, instanța de recurs constată că temeiurile care a stat la

baza menținerii în cursul judecății a arestării preventive a inculpaților nu

s-au schimbat, situație în raport de care se impune menținerea măsurii

arestării preventive.

Înlocuirea

măsurii arestării preventive cu una mai puțin coercitivă se dispune atunci când

s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia, fie la cererea

inculpatului sau din oficiu.

Pentru a se

putea dispune astfel, este necesar ca față de momentul luării măsurii privative

de libertate să fi intervenit împrejurări de natură a modifica în vreun fel

favorabil inculpatului temeiurile care au impus arestarea sa.

Or, în speță

nu se justifică a se da eficiență juridică dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.

proc. pen. și a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură

mai puțin coercitivă, apreciindu-se că nu s-au schimbat temeiurile care au stat

la baza luării acesteia - făcând referire la durata arestării preventive, de la

26 octombrie 2012, la pregătirea acestora, la faptul că inculpatul N.M. a fost

exclus din magistratură, la situația familială.

Aspectele

referitoare la circumstanțele personale ale inculpaților, legate de vârsta

acestora, de situația familială și financiară a lor, lipsa antecedentelor

penale, sunt evident favorabile acestora și trebuie avute în vedere, chiar dacă

o anumită perioadă de timp, înăuntrul căreia inculpații au fost arestați, nu au

avut un rol atât de covârșitor încât să conducă la înlăturarea privării de

libertate, astfel încât, la acest moment, după 6 săptămâni, nu se poate vorbi despre

o schimbare a temeiurilor inițiale care au determinat arestarea preventivă și

care să conducă la admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Analizând

posibilitatea luării unei măsuri alternative, Înalta Curte constată că, la

acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate a inculpaților, ci apreciază că întregul material probator

administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo

altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de fond de menținere a arestării

preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca

nefondate.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu

să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații N.M. și I.G. împotriva

încheierii din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în Dosarul nr. 8645/2/2012.

Obligă

recurenții inculpați la plata sumei de câte 225 RON cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică,

azi 04 decembrie 2012.