CASE OF CARJAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Traducere din limba franceză

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secția a III-a

HOTĂRÂREA

din 25 ianuarie 2007

în Cauza Cârjan împotriva României

(Cererea nr. 42588/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute în

art. 44

alin. (2) din Convenție. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Cârjan împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupan

č

i

č

, președinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, și doamna F. Araci, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 ianuarie 2007,

a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr. 42588/02, introdusă împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Titus Horia Cârjan

(reclamantul),

a sesizat Curtea la data de 13 noiembrie 2002 în temeiul

art. 34

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(Convenția).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de Domnul Adrian Vasiliu, un avocat din București. Guvernul român

(Guvernul)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.

La 22 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerea întemeiată pe

durata procedurii. Prevalându-se de dispozițiile

art. 29

alin. 3 al Convenției, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

4.

Reclamantul s-a născut în anul 1944 și are domiciliul în București.

5.

La o dată neprecizată, tatăl reclamantului a depus la comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 aspura fondului funciar de la primăria sectorului 3 București (

Comisia

) o cerere de reconstituire a dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafață de 4,5 hectare situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din București.

6.

Printr-o hotărâre din 7 aprilie 1992 comisia a respins această cerere.

7.

La 13 mai 1992 tatăl reclamantului a depus la judecătorie o plângere împotriva hotărârii comisiei.

8.

Procedura a fost suspendată din cauza absenței părților în perioada 9 martie – 17 octombrie 1994.

9.

Tatăl reclamantului a decedat și la 9 noiembrie 1994 judecătoria a permis reclamantului să continue procedura.

10.

La 1 martie 1995 judecătoria a trimis cauza la tribunalul București pe care l-a considerat competent să soluționeze cauza.

11.

La 26 septembrie 1995 tribunalul a considerat, la rândul său, că judecătoria sectorului 3 era competentă să soluționeze cauza și și-a declinat competența în favoarea acesteia.

12.

La 6 decembrie 1995 Curtea de apel București a soluționat conflictul negativ de competență și a trimis cauza la judecătorie.

13.

La 24 iunie 1996 judecătoria a ordonat implicarea comisiei de aplicare a legii nr. 18/1991 de pe lângă prefectura municipiului București.

14.

La 6 octombrie 1997 judecătoria a ordonat o expertiză asupra terenului, care a fost depusă la dosar la 17 martie 1998.

15.

La 19 mai 1998 C.S. a depus o cerere de intervenție în procedură pentru a i se recunoaște calitatea de coproprietar asupra terenului cerut de reclamant.

16.

Cauza a fost amânată de șapte ori pentru a permite departamentului general al arhivelor statului să pună la dispoziție documentele pe care judecătoria le considera necesare pentru a se pronunța. La cererea reclamantului cauza a fost amânată de trei ori în cursul procedurii din motive de sănătate.

17.

Printr-o sentință din 26 noiembrie 1999 judecătoria a admis parțial cererea reclamantului și a ordonat reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui teren de 41.163 m² situat la nr. 72 pe strada Postăvarului din București. Judecătoria a considerat că reconstituirea era imposibilă pentru restul terenului care era ocupat de diferite construcții.

18.

Printr-o decizie din 10 octombrie 2001 tribunalul București a admis apelul comisiei și a respins acțiunea. El a considerat că terenul fusese expropriat de către stat, tatăl reclamantului dându-l în 1950 unei cooperative de producție. În urma unei noi expertize tribunalul a considerat că terenul era ocupat de grădini, garaje și imobile de locuit și că restituirea în temeiul legii nr. 18/1991 nu era posibilă.

19.

Printr-o decizie din 10 iunie 2002 curtea de apel București a respins recursul reclamantului. Ea a confirmat decizia pronunțată în apel și a considerat că restituirea nu era posibilă, pe motiv că terenul fusese expropriat de către stat și că era ocupat de grădini garaje și imobile de locuit.

ÎN DREPT

I.

Asupra pretinsei încălcări a

art. 6

alin. 1 din Convenție

20.

Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul «

termenului rezonabil

», astfel cum este garantat în art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ..."

21.

Curtea remarcă faptul că perioada de luat în considerare nu a început pentru reclamant decât la 9 noiembrie 1994, dată la care a obținut permisiunea de a continua procedura în numele tatălui său și s-a încheiat la 10 iunie 2002. Ea a durat așadar șapte ani și șapte luni la trei instanțe.

Asupra admisibilității

22.

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

art. 35

alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Asupra fondului

23.

Guvernul subliniază caracterul complex al procedurii, având în vedere natura tehnică a regulilor de competență, necesitatea de a obține documente de la departamentul general al arhivelor statului și de a ordona o expertiză. În opinia sa reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii: astfel, procedura a fost suspendată timp de opt luni din cauza absenței părților și reclamantul a cerut opt amânări. El consideră că în orice caz miza litigiului nu era importantă pentru reclamant și că durata procedurii nu i-a provocat un prejudiciu. Instanțele naționale au acționat cu sârguință și nu li se poate atribui nicio întârziere.

24.

Reclamantul contestă teza Guvernului. În opinia sa durata procedurii este atribuibilă autorităților și amânările cerute de el erau întemeiate pe motive obiective.

25.

Curtea amintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciează în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesați (a se vedea, printre multe altele,

Frydlender împotriva Franței

[GC], nr. 30979/96, § alin. 43, CEDO 2000-VII).

26.

Curtea constată complexitatea cauzei dar consideră că în cazul în speță această complexitate nu este suficientă în sine pentru a justifica durata procedurii. Ea constată de asemenea că atitudinea reclamantului în cursul procedurii a fost de natură să provoace anumite întârzieri, mai precis din motive de sănătate sau pentru a-și pregăti apărarea. În orice caz, nu i se poate reproșa că a folosit diverse căi interne pentru a-și apăra drepturile (a se vedea, în special

Erkner și Hohauer împotriva Austriei

, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 63, alin. 68).

27.

Curtea constată de asemenea că după mai mult de trei ani de procedură instanța sesizată s-a declarat incompetentă să judece cauza reclamantului (

Wierciszewska împotriva Poloniei

, nr. 41431/98, alin. 46, 25 noiembrie 2003).

28.

De asemenea, cauza a rămas nesoluționată în jur de patru ani în primă instanță din cauza conflictului negativ de competență, a lipsei de sârguință din partea experților și autorităților administrative în a oferi documentele solicitate de instanță. Ori, statele contractante au obligația de a-și organiza sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o hotărâre definitivă asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (

Zwierzynski împotriva Poloniei

, nr. 34049/96, alin. 55, CEDO 2001-VI). De altfel, conform unei jurisprudențe constante, experții care lucrează în cadrul unei proceduri judiciare sunt controlați de un judecător căruia îi revine sarcina de a pregăti și a demara rapid o procedură (a se vedea, printre multe altele,

Gesiarz împotriva Poloniei

, nr. 9446/02, alin. 53, 18 mai 2004).

29.

Ținând cont de jurisprudența în materie, Curtea consideră că în cazul în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu corespunde exigenței “termenului rezonabil”.

30.

În consecință, în cauză a fost încălcat

art. 6

alin. 1 din Convenție.

II.

Asupra altor pretinse încălcări

3

1.

Invocând

art. 6

alin. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a instanțelor, pe care o deduce dintr-o apreciere greșită a dovezilor și interpretării legii. Sprijinindu-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, el se plânge de asemenea de refuzul instanțelor de a reconstitui dreptul său de proprietate asupra terenului în cauză.

32.

În privința plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 6 alin.1 din Convenție, Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăți personale și că în același timp tribunalul trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice drept legitim (

Pullar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

, hotărârea din 10 iunie 1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-III, alin.30). Presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluționa această plângere la nivel național, Curtea nu dezvăluie, în circumstanțele prezentei spețe, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o umbră de îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

33.

În plus, Curtea amintește că nu se poate substitui instanțelor interne, deoarece autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine în primul rând sarcina de a interpreta mijloacele de probă și legislația internă (

Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei

din 19 decembrie 1997,

Culegere

1997-VIII, pag. 2955, alin. 31). Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Ori acțiunea reclamantului a fost examinată de mai multe instanțe interne în fața cărora și-a putut expune plângerile și mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu, în lipsa arbitrarului.

34.

În consecință, acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat și trebuie respins în temeiul

art. 35

alin. 3 și 4 din Convenție.

35.

În privința plângerii reclamantului întemeiată pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea amintește că articolul citat anterior nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (

Kopecký împotriva Slovaciei

[GC], nr. 44912/98, alin. 38, CEDO 2004-IX).

36.

Curtea reține că reclamantul dorea reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unui bun maționalizat conform unei proceduri prevăzută de o lege specială și că, prin urmare, nu avea un “bun actual” în sensul jurisprudenței Curții (

Kopecký

, citat anterior, alin.35). Conform concluziei instanțelor naționale el nu avea o valoare patrimonială suficient stabilită în dreptul intern care putea reprezenta o “speranță legitimă”, în măsura în care terenul era ocupat și nu putea fi restituit conform procedurii prevăzută de legea nr. 18/1991.

37.

Reiese că această plângere este incompatibilă

ratione materiae

cu prevederile Convenției în sensul

art. 35

alin. 3 și trebuie respinsă cu aplicarea

art. 35

alin.4.

III.

Asupra aplicării

art. 41

din Convenție

38.

În conformitate cu art. 41 din Convenție,

"În cazul în care Curtea

declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Prejudiciu

39.

Reclamantul solicită 10.213.756 dolari americani (USD), cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea de piață a terenului a cărui restituire se cere și 2.042.752 USD cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcării articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.

40.

Guvernul contestă aceste pretenții. În opinia sa cererile reclamantului sunt excesive și el consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare.

41.

Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur. Statuând în echitate, îi acordă 1.600 euro cu acest titlu.

B.

Costuri și cheltuieli

42.

Reclamantul nu cere rambursarea costurilor și cheltuielilor.

43.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nicio sumă cu acest titlu.

C.

Majorări de întârziere

44.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

2

. hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

art. 44

alin. 2 din Convenție, 1.600 euro (una mie șase sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, începând de la data expirării termenului amintit și până la momentul efectuării plății, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 25 ianuarie 2007, în aplicarea

art. 77

alin. 2 și 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupan

č

i

č

,

președinte

Fatoș Araci,

grefier adjunct

_____________