SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75562/01 prezentate de Bertrand MOYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 25 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președintele, J. Hedigan, R. Türmen, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, judecători, și de domnul S. Quesada; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 aprilie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și d Reclamantul, domnul Bertrand Moya, este un resortisant francez, născut în 1949 și rezident în Neuilly-Sur-Seine. Este reprezentat în fața Curții de către domnul H. Buzo La 25 septembrie 1993, reclamantul s-a căsătorit cu Müge Bassaraç, un cetățean turc. Cuplul a trăit în Neuilly-sur-Seine și a avut un copil în 1995. În iunie□ de comun acord între soți, M Moya-Bașsaraç (la las sore mai mare) și copilul a plecat în vacanță de vară în Bodrum (Turcia). La 13 august 1996, soția l-a sunat pe reclamant pentru că își găsise un loc de muncă în Ankara și că nu se va întoarce la casa conjugală din Franța. Ea a precizat, de asemenea, că a vrut să rămână în Turcia cu fiica lor și că o putea vedea încă înainte de a începe să lucreze. Reclamantul s-a dus apoi la Bodrum unde nu și-a putut vedea fiica care fusese încredințată socrilor săi. Soția sa a spus că ea nu voia să se întoarcă la casa conjugală. El s-a întors în Franța. La 6 noiembrie 1996, soția reclamantului a înaintat o cerere de divorț în fața instanței de judecată din Ankara. Ea a precizat că soțul ei ar putea să-și ia fiica cu el. Ea a solicitat o măsură provizorie pentru ca, la sosirea sa în Turcia, reclamantul să nu-și poată vedea fiica decât la domiciliul său și în prezența unei persoane pe care a desemnat-o în acest scop. În februarie 1997, secțiunea consulară a ambasadei și-a primit soția care pretindea că nu se opune dreptului de vizită al tatălui și a precizat că a inițiat o procedură de divorț în fața instanțelor turce. La 5 martie 1997, în cadrul procesului de divorț inițiat de soția sa, reclamantul a primit prin intermediul Parchetului din Franța o citație în fața instanței de mare instanță din 6 mai 1997. La 29 aprilie 1997, reclamantul s-a dus la Ankara. El a luat o copie lizibilă de la data de 6 noiembrie 1996 redactată în limba turcă. Înapoi în Franța, el a făcut o traducere a acesteia și-a dat seama că traducerea oficială care i-a fost adresată nu a fost fidelă la data de 7 iulie 1998, la data de 10 Camera tribunalului de mare instanță din Ankara a pronunțat o sentință cu titlu conservator cu privire la custodie și dreptul de a vizita copilul. Potrivit acestei hotărâri, reclamantului i s-a permis să-și viziteze fiica în ultimul weekend al fiecărei luni, sâmbăta și duminica între orele 10:00 și 21:00 și între 15 și 30 iulie în Bodrum pentru vacanța de vară, unde fosta soție avea o reședință secundară. Pentru a evita ca el să se întoarcă în Franța cu fiica sa, reclamantul trebuia să-și predea pașaportul la cea mai apropiată secție de poliție și să-l recupereze după ce vizita a fost completă. Procesul-verbal din 20 iulie 1998, întocmit de conducerea executării hotărârilor judecătorești, a indicat faptul că reclamantul se adresa la domiciliul fostei sale soții pentru a-și vedea fiica și că a găsit o ușă închisă. Bunicul copilului fiind spitalizat din motive cardiace, ea a fost pronunțată împreună cu mama sa în Ankara. Procesul-verbal a fost semnat de solicitant. Procesul-verbal din 24 iulie 1998, întocmit de Hotărârea pentru executarea hotărârilor judecătorești din Ankara, a indicat faptul că fiica reclamantului și mama sa nu erau la domiciliul lor și că îngrijitorul clădirii a declarat că erau în vacanță. În octombrie 1998, reclamantul a fost chemat la secția de poliție din Neuilly-sur-Seine pentru a-i fi notificată o nouă citație din data de 10 iulie 1998 iulie 1998 în fața Tribunalului de Mare Instanță din Ankara. La 4 februarie 1999, Hotărârea Generală Drept și Relații Internaționale a Ministrului Justiției a solicitat Parchetului din Ankara să îi transmită informații cu privire la afirmațiile reclamantului privind falsele asignări în justiție emise de instanțele turce, precum și cu privire la procedura de divorț. La 21 aprilie 1999, reclamantul s-a dus la secția de poliție Neuilly-sur-Seine unde i-a fost notificată această citație și a descoperit că traducerea oficială efectuată de translatorul declarat Galolar, contrasemnată de judecătorul turc, a fost, de asemenea, greșită. Prin scrisorile din 14 iunie și 13 septembrie 1999, trimise prin valiză diplomatică Ministerului de Justiție al Turciei, Ministerul Franței a atras atenția omologului său asupra situației reclamantului în fața instanțelor turce. Plângerea pentru neprezentarea copilului La 16 septembrie 1998, reclamantul a depus o plângere la Parchetul d . Ankara împotriva soției sale și a socrului său pentru neprezentarea copilului. La 12 ianuarie 2001, tribunalul corecțional da . Ankara a venit la judecată pe baza legii n 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea procesului și executarea pedepselor pentru infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999, intrată în vigoare la 22 decembrie 2000. Plângerea depusă în fața instanței judecătorești din Ankara pentru falsificare La 16 mai 2000, reclamantul a depus o plângere pentru falsificare în fața tribunalului din Ankara împotriva traducătorului Galolar, care a fost declarat în apropierea tribunalului pendinte din Ankara, precum și al complicilor. La 19 iunie 2000, tribunalul se află în arest cu avocatul reclamantului. Prin decizia din 6 iulie 2000, notificată reclamantului la 4 octombrie 2000, Parchetul a emis o ordonanță de nejudiciare. La 5 octombrie 2000, reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului din K Invocând articolele 6 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de dreptul de acces la o instanță în măsura în care plângerea depusă împotriva traducătorului declarat a fost respinsă. El susține că a făcut obiectul unei discriminări. El susține că durata procedurii inițiate în fața instanței corecționale d în această privință, și invocând art. 13 din convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei căi de atac efective pentru a-și exercita reședința în temeiul articolului 6. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că plângerea penală pentru neprezentarea unui copil depusă împotriva soției și socrului său nu a reușit, în măsura în care instanța corecțională din Ankara și-a întemeiat decizia pe legea de amnistie. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a-și exercita acțiunea în temeiul art. 6. ÎN Â Â Reclamantul se plânge de accesul la o instanță în măsura în care plângerea depusă împotriva traducătorului a fost respinsă. El susține că ar fi făcut obiectul unei discriminări. El susține că plângerea penală pentru neprezentarea copilului depusă împotriva soției și a socrului său nu a fost încheiată în măsura în care instanța corecțională din Ankara și-a întemeiat decizia pe legea amnistiei și se plânge și de durata procedurii inițiate în fața acestei instanțe. Curtea va examina aceste obiecțiuni din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Curtea constată că reclamantul a depus o plângere penală împotriva traducătorului și a altei plângeri împotriva soției și a socrului său. Curtea consideră că, în acest caz, aplicabilitatea articolului 6 atinge limitele sale. Aceasta amintește că Convenția nu garantează nici dreptul de către reclamant la . Dreptul de a da în judecată sau condamna penal părți terțe nu poate fi astfel admis în sine (Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70, CEDO 2004 I). În consecință, procedurile penale în litigiu de care se plânge reclamantul nu se refereau nici la o contestare a drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, nici a binelui întemeiat al unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa în sensul art. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4). Reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a-și exercita acțiunea în temeiul art. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unui tribunal național, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că obiecțiunile prezentate de reclamant erau incompatibile cu dispozițiile Convenției. . Prin urmare, nu este posibil să se sustragă în sensul articolului 13 (în sens contrar, a se vedea Boyle și Rice c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23, § 52). Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Grefier Președinte
de la requête n
o
75562/01
présentée par Bertrand MOYA
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 janvier 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
David Thór Björgvinsson,
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Bertrand Moya, est un ressortissant français, né en 1949 et résidant à Neuilly-Sur-Seine. Il est représenté devant la Cour par M
e
M.H.
Buzoğlu, avocat à Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Le mariage et la procédure en divorce
Le 25 septembre 1993, le requérant épousa Müge Bașsaraç, une ressortissante turque. Le couple vécut à Neuilly-sur-Seine et eut un enfant en 1995.
En juin 1996, d’un commun accord entre les époux, M
me
Moya-Bașsaraç («
l’épouse
») et l’enfant partirent pour les vacances d’été à Bodrum (Turquie).
Le 13 août 1996, l’épouse téléphona au requérant pour l’informer qu’elle avait trouvé un emploi à Ankara et qu’elle ne regagnerait pas le domicile conjugal en France. Elle précisa également qu’elle entendait rester en Turquie avec leur fille et qu’il pouvait encore la voir avant qu’elle ne commence à travailler.
Le requérant se rendit alors à Bodrum où il ne put voir sa fille qui avait été confiée à ses beaux-parents. Son épouse déclara qu’elle ne voulait pas regagner le domicile conjugal. Il retourna en France.
Le 6 novembre 1996, l’épouse du requérant introduisit une demande en divorce devant le tribunal de grande instance d’Ankara. Elle précisa que son époux était susceptible d’emmener sa fille avec lui. Elle sollicita une mesure provisoire visant à ce qu’à son arrivée en Turquie, le requérant ne puisse voir sa fille qu’à son domicile et en la présence d’une personne qu’elle aura désignée à cet effet.
De retour en France, le requérant informa l’ambassade de France à Ankara de sa situation. En février 1997, la section consulaire de l’ambassade reçut son épouse qui affirma ne pas s’opposer au droit de visite du père. Elle précisa qu’elle avait entamé une procédure de divorce devant les juridictions turques.
Le 5 mars 1997, dans le cadre du procès en divorce engagé par son épouse, le requérant reçut par l’intermédiaire du parquet en France une assignation à comparaître devant le tribunal de grande instance d’Ankara pour l’audience du 6 mai 1997.
Le 29 avril 1997, le requérant se rendit à Ankara. Il prit une copie lisible de l’assignation originale du 6 novembre 1996 rédigée en turc. De retour en France, il en fit faire une traduction et se rendit compte que la traduction officielle qui lui avait été adressée n’était pas fidèle à l’originale.
Le 7 juillet 1998, la 10
e
chambre du tribunal de grande instance d’Ankara rendit un jugement à titre conservatoire au sujet de la garde et du droit de visite de l’enfant. D’après ce jugement, le requérant était autorisé à rendre visite à sa fille le dernier week-end de chaque mois, le samedi et le dimanche de 10 à 21 heures, et du 15 au 30 juillet à Bodrum pour les vacances d’été, où son ex-épouse avait une résidence secondaire. Pour éviter qu’il ne puisse rentrer en France avec sa fille, le requérant devait remettre son passeport au commissariat de police le plus proche et le récupérer une fois la visite terminée.
Le procès-verbal du 20 juillet 1998, établi par la direction de l’exécution des jugements, indiqua que le requérant s’était rendu au domicile de son ex-épouse pour voir sa fille et qu’il avait trouvé porte close. Le grand-père de l’enfant ayant été hospitalisé pour raison cardiaque, elle s’était rendue avec sa mère à Ankara. Le procès-verbal fut signé par le requérant.
Le procès-verbal du 24 juillet 1998, établi par la direction de l’exécution des jugements d’Ankara, indiqua que la fille du requérant et sa mère n’étaient pas à leur domicile et que le gardien de l’immeuble avait dit qu’elles étaient en vacances.
En octobre 1998, le requérant fut convoqué au commissariat de police de Neuilly-sur-Seine pour que lui fût notifiée une nouvelle assignation datée du 10
juillet 1998 devant le tribunal de grande instance d’Ankara.
Le 4 février 1999, la direction générale du droit et des relations internationales du ministre de la Justice demanda au parquet d’Ankara de lui transmettre des informations au sujet des allégations du requérant pour faux des assignations en justice émises par les juridictions turques ainsi que de la procédure en divorce. Le parquet transmit les informations demandées.
Le 21 avril 1999, le requérant se rendit au commissariat de police de Neuilly-sur-Seine où lui fut notifiée cette assignation. Il découvrit que la traduction officielle effectuée par le traducteur assermenté Galolar, contresignée par le juge turc, était également erronée.
Par des courriers des 14 juin et 13 septembre 1999, adressés par valise diplomatique au ministère turc de la Justice, le ministère français de la Justice attira l’attention de son homologue sur la situation du requérant devant les juridictions turques.
B.
La plainte pour non-présentation d’enfant
Le 16 septembre 1998, le requérant déposa une plainte devant le parquet d’Ankara contre son épouse et son beau-père pour non-présentation d’enfant.
Le 12 janvier 2001, le tribunal correctionnel d’Ankara sursit au jugement sur le fondement de la loi n
o
4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 23 avril 1999, entrée en vigueur le 22 décembre 2000.
C.
La plainte déposée devant le parquet d’Ankara pour faux
Le 16 mai 2000, le requérant déposa une plainte pour faux devant le parquet d’Ankara contre le traducteur Galolar, assermenté près le tribunal de grande instance d’Ankara, ainsi que d’éventuels complices.
Le 19 juin 2000, le parquet s’entretint avec l’avocat du requérant.
Par une décision du 6 juillet 2000, notifiée au requérant le 4
octobre 2000, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu.
Le 5 octobre 2000, le requérant contesta cette décision devant la cour d’assises de Kırıkkale.
Par un arrêt du 20 octobre 2000, notifié au requérant le 1
er
décembre 2000, le président de la cour d’assises confirma la décision attaquée.
1.
Invoquant les articles 6 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de l’accès à un tribunal dans la mesure où sa plainte déposée contre le traducteur assermenté a été rejetée. Il soutient qu’il aurait fait l’objet d’une discrimination. Il allègue que la durée de la procédure engagée devant le tribunal correctionnel d’Ankara pour non-présentation d’enfant a méconnu le principe du «
délai raisonnable
». A cet égard, et invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour faire valoir son grief tiré de l’article 6.
2.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant soutient que la plainte pénale pour non-présentation d’enfant déposée contre son épouse et son beau-père n’a pas abouti dans la mesure où le tribunal correctionnel d’Ankara a fondé sa décision sur la loi d’amnistie. A cet égard, et invoquant l’article
13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour faire valoir son grief tiré de l’article 6.
1.
Le requérant se plaint de l’accès à un tribunal dans la mesure où sa plainte déposée contre le traducteur a été rejetée. Il soutient qu’il aurait fait l’objet d’une discrimination. Il allègue que la plainte pénale pour non-présentation d’enfant déposée contre son épouse et son beau-père n’a pas abouti dans la mesure où le tribunal correctionnel d’Ankara a fondé sa décision sur la loi d’amnistie. Il se plaint également de la durée de la procédure engagée devant ce tribunal. La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour constate que le requérant a déposé une plainte pénale contre le traducteur et une autre contre son épouse et son beau-père. Elle considère que, dans pareil cas, l’applicabilité de l’article 6 atteint ses limites. Elle rappelle que la Convention ne garantit ni le droit par le requérant à la «
vengeance privée
» ni l’
actio
popularis
. Le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait ainsi être admis en soi (
Perez c.
France
[GC], n
o
‑
I). Il s’ensuit que les procédures pénales litigieuses dont se plaint le requérant ne concernaient ni une contestation sur ses droits et obligations de caractère civil ni le bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui au sens de l’article
6.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
2.
Le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour faire valoir son grief tiré de l’article 6. Il invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle qu’elle a conclu que les griefs présentés par le requérant était incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. Le grief n’est dès lors pas «
défendable
» aux fins de l’article
13 (en sens contraire, voir
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, arrêt du 27
avril 1988, série A n
o
131, p. 23, § 52).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Il y a ainsi lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président