ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13 iunie 2012, reclamantele B. (S.) M.M. și C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, au solicitat să se dispună: - obligarea pârâtei Universitatea „S.H.” București la eliberarea diplomei de licență în drept și a suplimentului la diplomă pentru examenul de licență susținut în sesiunea iulie 2009; - obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diplomele de licență.

Reclamantele și-au motivat acțiunea arătând că au urmat cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică din cadrul Universității „S.H.”, forma de învățământ ID, în perioada 2005-2009, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009, potrivit adeverinței de licență, care confirmă titlul de licențiat în drept. Au menționat reclamantele că refuzul nejustificat al pârâților de a le elibera diplomele de licență și anexele le prejudiciază, instituția la care lucrează solicitându-le să prezinte diplomele de licență și nu adeverințe.

Pârâta Universitatea „S.H.” București a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, arătând că prin adeverințele eliberate, au fost recunoscute studiile universitare și examenul de licență susținute de reclamante, menționând totodată și că a făcut demersurile legale către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din anul 2009, spre a se putea comanda formularele tipizate. Pârâta a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat acesta să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență pentru reclamante sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 lei/ zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar și prin notele de ședință, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului București a solicitat respingerea acțiunii reclamantei și a cererii de chemare în garanție formulată de Universitatea pârâtă. 2. Hotărârea Curții de apel Suceava Prin sentința nr. 329 din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele B. (S.) M.M.

și C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” București și Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; a obligat pârâta Universitatea „S.H.” București să elibereze fiecărei reclamante diploma de licență în drept pentru examenul de licență susținut în sesiunea iulie 2009 și a obligat pârâtul - chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, pentru fiecare reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că actele normative, în vigoare la data înmatriculării reclamantelor, nu conțineau și reglementări exprese cu privire la forma de învățământ (zi, seral, frecvență redusă, la distanță) pentru specializările acreditate/ autorizate, așa încât se subînțelege că acest domeniu a fost lăsat în competența de reglementare a fiecărei instituții de învățământ superior, în considerarea autonomiei universitare, așa cum de altfel a procedat și universitatea pârâtă. Ulterior, H.G. nr. 676/2007, publicată în M. Of. nr. 481 din 18 iulie 2007, a adus reglementări precise cu privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licență și al specializărilor din cadrul acestora și cu privire la numărul de credite transferabile, iar anexa 2 conține reglementări precise și cu privire la forma de învățământ pentru domeniile de studii universitare.

În acest context, prima instanță a reținut că li se pot opune reclamantelor numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată reclamantele au putut în mod legitim („speranța legitimă”) să considere că admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și recunoașterea publică a studiilor lor universitare și fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv. În ce privește cererea de chemare în garanție, prima instanță a constatat că eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H. este legată de disponibilitatea M.E.C.T.S.

de a tipări formularele în discuție, astfel încât, aflându-se în postura de a cădea în pretenții față de reclamante (neputând obține direct tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv că obligarea M.E.C.T.S. de a elibera aceste materiale tipizate se raportează la unitatea de învățământ care face solicitarea și nu la absolvenții universității, cu care nu are nici o legătură juridică), cererea de chemare în garanție se încadrează în dispozițiile art. 60 C. proc. civ. Conchizând, prima instanță a apreciat că refuzul M.E.C.T.S. de a aproba tipărirea diplomei de licență a reclamantelor apare ca un „refuz nejustificat”, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. 3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (actualmente Ministerul Educației Naționale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C.proC. civ., recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor judecătorești. Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și A.R.A.C.I.S. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare, fără a ține cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii a cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate. 4. Apărarea intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond. La termenul de judecată din data de 22 februarie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Suceava de soluționare a cauzei în primă instanță. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C.proC.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Suceava, cu toate că și-a verificat competența, în baza art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ. și a constatat prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2012, că este competentă să soluționeze cauza, indicând temeiurile de drept pentru care a constatat competența instanței sesizate, a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Așadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomelor de licență către aceștia. Pârâta Universitatea „S.H.” din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamantele au optat pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva sentinței nr. 329 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2013.