ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

judecății

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13 iunie 2012,

reclamantele B. (S.) M.M. și C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâții

Universitatea „S.H.” București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului, au solicitat să se dispună:

- obligarea pârâtei

Universitatea „S.H.” București la eliberarea diplomei de licență în drept și a

suplimentului la diplomă pentru examenul de licență susținut în sesiunea iulie

2009;

- obligarea pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea

formularelor tipizate pentru diplomele de licență.

Reclamantele și-au

motivat acțiunea arătând că au urmat cursurile Facultății de Drept și

Administrație Publică din cadrul Universității „S.H.”, forma de învățământ ID,

în perioada 2005-2009, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea

iulie 2009, potrivit adeverinței de licență, care confirmă titlul de licențiat

în drept.

Au menționat

reclamantele că refuzul nejustificat al pârâților de a le elibera diplomele de

licență și anexele le prejudiciază, instituția la care lucrează solicitându-le

să prezinte diplomele de licență și nu adeverințe.

Pârâta Universitatea

„S.H.” București a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție,

arătând că prin adeverințele eliberate, au fost recunoscute studiile

universitare și examenul de licență susținute de reclamante, menționând

totodată și că a făcut demersurile legale către Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de

materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din anul

2009, spre a se putea comanda formularele tipizate.

Pârâta a formulat, în

temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat acesta să

aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență pentru

reclamante sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

în cuantum de 50 lei/ zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar și prin notele de ședință, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului București a solicitat respingerea acțiunii reclamantei

și a cererii de chemare în garanție formulată de Universitatea pârâtă.

de apel Suceava

Prin sentința nr. 329

din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele B.

(S.) M.M. și C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.”

București și Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului; a obligat pârâta Universitatea „S.H.” București să

elibereze fiecărei reclamante diploma de licență în drept pentru examenul de

licență susținut în sesiunea iulie 2009 și a obligat pârâtul - chemat în

garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe

tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul

la diplomă, pentru fiecare reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că actele normative, în vigoare

la data înmatriculării reclamantelor, nu conțineau și reglementări exprese cu

privire la forma de învățământ (zi, seral, frecvență redusă, la distanță)

pentru specializările acreditate/ autorizate, așa încât se subînțelege că acest

domeniu a fost lăsat în competența de reglementare a fiecărei instituții de

învățământ superior, în considerarea autonomiei universitare, așa cum de altfel

a procedat și universitatea pârâtă.

Ulterior, H.G. nr. 676/2007,

publicată în M. Of. nr. 481 din 18 iulie 2007, a adus reglementări precise cu

privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de

licență și al specializărilor din cadrul acestora și cu privire la numărul de

credite transferabile, iar anexa 2 conține reglementări precise și cu privire

la forma de învățământ pentru domeniile de studii universitare.

În acest context,

prima instanță a reținut că li se pot opune reclamantelor numai actele

normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată

reclamantele au putut în mod legitim („speranța legitimă”) să considere că

admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și

coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și

recunoașterea publică a studiilor lor universitare și fără ca acestea, prin

acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.

În ce privește

cererea de chemare în garanție, prima instanță a constatat că eliberarea

diplomei de licență și a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H.

este legată de disponibilitatea M.E.C.T.S. de a tipări formularele în discuție,

astfel încât, aflându-se în postura de a cădea în pretenții față de reclamante

(neputând obține direct tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv

că obligarea M.E.C.T.S. de a elibera aceste materiale tipizate se raportează la

unitatea de învățământ care face solicitarea și nu la absolvenții

universității, cu care nu are nici o legătură juridică), cererea de chemare în

garanție se încadrează în dispozițiile art. 60 C. proc. civ.

Conchizând, prima

instanță a apreciat că refuzul M.E.C.T.S. de a aproba tipărirea diplomei

de licență a reclamantelor apare ca un „refuz nejustificat”, în sensul art. 2 lit.

i) din Legea nr. 554/2004.

3.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs

chematul în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului (actualmente Ministerul Educației

Naționale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C.proC. civ.,

recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

depășirea atribuțiilor judecătorești.

Mai

precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a

calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor

persoane care au urmat studii universitare la specializări

neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se

pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea

criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților

de învățământ superior, competență care aparține doar

ministerului recurent și A.R.A.C.I.S.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a susținut că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care

Universitatea S.H. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile

și specializările universitare, fără a ține cont de faptul că, actele de studii

pot fi eliberate doar absolvenților care au promovat examenul de licență,

urmând o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să

funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare și în consecință nu se

poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a

diplomelor de licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare la o

formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

În concluzie, recurentul

a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul

respingerii acțiunii a cererii de chemare în garanție, ca

neîntemeiate.

intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului

formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

La termenul de

judecată din data de 22 februarie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel Suceava de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art.

159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C.proC.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Suceava, cu toate că

și-a verificat

competența, în baza art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. și a

constatat prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2012, că este

competentă să soluționeze cauza, indicând temeiurile de drept pentru care a

constatat competența instanței sesizate, a aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările

și completările ulterioare.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe

acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus

indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă

parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar,

având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu

respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.,

modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele în continuare arătate:

corespunzătoare motivului de ordine publică

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la

recunoașterea examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și

la eliberarea diplomelor de licență către aceștia.

Pârâta Universitatea

„S.H.” din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care

include în această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul

general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată

din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantele au optat

pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția a

II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

împotriva sentinței nr. 329 din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2013.