ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 672/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 345 din 1 iulie 2011 Tribunalul Iași, a dispus în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.F., în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Iași în baza mandatului de arestare preventivă nr. 132/U din data de 30 decembrie 2010 emis de Tribunalul Iași, la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor.

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 (cinci) ani, calculată conform disp. art. 66 C. pen.

În baza art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată inculpatului G.F. prin Sentința penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iași, menținută prin Decizia penală nr. 64 din 15 aprilie 1997 a Curții de Apel Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a I.C.C.J., și a contopit restul de pedeapsă rămas de executat, de 1.045 zile închisoare, cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 9 (nouă) ani închisoare, sporită cu 3 (trei) luni închisoare, deci un total de 9 (nouă) ani și 3 (trei) luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară anterior stabilită.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului G.F., arestat preventiv în Penitenciarul Iași în baza mandatului de arestare preventivă nr. 132/U din data de 30 decembrie 2010 emis de Tribunalul Iași, și în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei perioada reținerii și a arestului preventiv, de la 29 decembrie 2010, ora 21

00

, la zi.

În baza art. 346 C. proc. pen. și art. 14 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., a obligat inculpatul la plata către partea vătămată și civilă A.F., a sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri civile - daune morale.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ., cu referire la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași a sumei de 1.529,99 RON cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală prev. de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la plata efectivă.

A luat act că Serviciul de Ambulanță Județean Iași nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.900 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 300 RON reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu (Delegație nr. 2435 din 25 martie 2011 și nr. 2913 din 12 aprilie 2011) s-a stabilit a fi avansată inițial către Baroul Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției conform art. 189 C. proc. pen.

A luat act că partea vătămată și civilă nu au solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel prima instanță a reținut că, la data de 27 decembrie 2010, în jurul orelor 19

00

, în timp ce revenea la domiciliu, inculpatul a avut un conflict cu un grup de tineri în apropierea căminului în care locuia, conflict pornit de la faptul ar fi lovit pe inculpat cu bulgări de zăpadă. Enervat de incident, inculpatul s-a dus în camera sa unde, potrivit susținerilor sale, a constatat din nou că vecina de deasupra îl inundase.

Acest aspect nu a putut fi stabilit cu certitudine de instanță, ceea ce a interesat în cauză a fost faptul că inculpatul G.F. se afla într-o stare de enervare și surescitare datorită celor două incidente ce au avut loc anterior. în această stare psihică, inculpatul s-a deplasat la etajul 1 al căminului cu intenția declarată de a discuta cu vecina de deasupra, respectiv martora T.D. A găsit-o pe aceasta la toaleta de la etaj (ce deservește toate camerele de la etajul 1 al căminului) și, în momentul în care martora a ieșit din una dintre camerele toaletei, inculpatul a apucat-o cu o mână de un braț și cu alta a prins-o de gât, întrebând-o dacă ea este vecina de deasupra.

În acel moment, dintr-o altă cameră a toaletei a ieșit martora M.L. care a văzut incidentul și care a fost rugată de martora T.D. să meargă să-i cheme în ajutor soțul.

Datorită faptului că martora T.D. striga la soțul său după ajutor, a fost alertată partea vătămată A.F. care a ieșit din propria cameră și s-a îndreptat spre zona băii. Între timp, martora T.D. și inculpatul au ieșit în holul de pe etaj, iar martora M.L. s-a îndreptat spre camera sa, fără a mai solicita sprijinul soțul celeilalte martore, întrucât văzuse venindu-i în ajutor pe partea vătămată.

În momentul în care partea vătămată s-a apropiat de inculpatul G.F. și de martora T.D. întrebând ce se întâmplă, inculpatul a slăbit strânsoarea în care ținea pe martoră, aceasta profitând și fugind spre propria cameră, situată în sensul opus celei din care venise partea vătămată.

După plecarea martorei, inculpatul G.F. a lovit pe partea vătămată cu un cuțit, care probabil era ascuns în mâneca hainei, după care a fugit din holul etajului 1 al căminului și chiar din cămin. În urma loviturii primite partea vătămată a suferit o plagă înjunghiată hemitorace stâng care interesează pielea, țesutul celular subcutanat și planul muscular probabil penetrantă cu mic pneumotorax apical stânga, leziune ce s-a produs prin lovire activă cu corp tăietor - înțepător și care a necesitat pentru vindecare 21 - 23 zile de îngrijiri medicale, conform Raportului de constatare medico-legală nr. 2469 din 15 februarie 2011.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești.

Astfel, din declarațiile coroborate ale martorilor M.A. (din cursul urmăririi penale) și T.D. rezultă cele două situații conflictuale care au determinat starea de enervare în care se afla inculpatul G.F. în seara de 27 decembrie 2010. Această stare de enervare este evidențiată și de comportamentul avut de inculpat pe holul etajului 1 al căminului, până a ajunge în zona băii, când a lovit cu pumnii în ușile mai multor camere și chiar a zgâriat ușa, probabil cu un cuțit, așa cum arată martorii B.G., L.A., B.P., A.A.E. și A.A.F. în declarațiile date.

Este evident astfel că pe acest fond și împiedicat fiind de partea vătămată să „poarte o discuție" cu martora T.D., inculpatul G.F. a acționat violent împotriva părții vătămate lovindu-l cu un cuțit pe care-l avea asupra lui în zona cordului. În susținerea acestei concluzii vine raportul de expertiză medico-legală psihiatrică referitor la inculpat în care se arată că acesta suferă de tulburare de personalitate de tip impulsiv-exploziv, afecțiune caracterizată prin aceea că „exploziile de furie intensă pot duce deseori la violență sau explozii comportamentale; acestea au loc cu ușurință când actele impulsive sunt criticate sau împiedicate de alte persoane".

În declarațiile date în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești inculpatul G.F. a recunoscut că a avut o discuție cu martora T.D. în zona toaletei de la etajul 1 al imobilului în care locuiește, discuție legată de pretinsa inundație cauzată în camera în care acesta locuiește. Inculpatul nu a recunoscut că ar fi lovit cu cuțitul pe partea vătămată, însă vinovăția acestuia sub acest aspect rezultă dincolo de orice dubiu din coroborarea celorlalte probatorii administrate.

Astfel, partea vătămată A.F. a declarat încă din cursul urmăririi penale că agresorul este inculpatul. Deși, partea vătămată a recunoscut că nu cunoștea anterior pe inculpat, în declarația dată în fața instanței de judecată acesta a confirmat identitatea dintre agresor și inculpatul G.F. prezent în sala de judecată.

Declarația părții vătămate este susținută și de declarațiile martorilor audiați în cauză, fiind îndeplinită cerința impusă de art. 75 C. proc. pen. sub acest aspect. Astfel, martorii A.A.E. și A.A.F. au susținut în declarațiile date că au recunoscut pe inculpatul G.F. ca fiind agresorul tatălui lor, cei doi martori ieșind în fața ușii de la camera în care locuiesc pentru a vedea incidentul. În același sens și martora B.G. a declarat în fața instanței că a văzut pe inculpat în momentul în care a pătruns pe holul de la etajul 1 al căminului în care locuiește, moment în care martorul M.A. i-a spus să intre în cameră și chiar a împins-o spre interior spunându-i că inculpatul are cuțit asupra lui.

Deși, inculpatul a susținut în fața instanței de judecată că martorii l-au recunoscut ca și agresor al părții vătămate întrucât li s-ar fi sugerat de procuror acest aspect, susținerile sale nu pot fi considerate reale în condițiile în care toți martorii care au indicat pe inculpatul G.F. ca și agresor au fost solicitați de instanță să-l recunoască în sala de judecată. Mai mult, martorii care au susținut că nu au recunoscut pe inculpat în seara de 27 decembrie 2010 pe holul imobilului au indicat aceleași semnalmente ale bărbatului care lovea în uși, semnalmente care corespund inculpatului, așa cum este cazul martorelor L.A. și B.P. În plus, inculpatul nu poate susține că și martora T.D. s-ar fi înșelat asupra identității lui date fiind relațiile conflictuale anterioare cu aceasta.

Deosebit de semnificativ pentru stabilirea identității dintre persoana care a agresat pe partea vătămată A.F. și inculpatul G.F. a fost faptul că declarațiile părții vătămate se coroborează cu cele ale martorelor T.D. și M.L., persoane care au fost cei mai apropiați martori ai incidentului dintre părți. Din coroborarea acestor relatări a rezultat că la momentul în care partea vătămată a ajuns în dreptul toaletei de la etajul 1 martora M.L. plecase spre propria cameră, situată în aceeași parte, față de baie, cu camera părții vătămate. În același timp, profitând de apariția părții vătămate, martora T.D. s-a desprins din mâinile inculpatului G.F. și a fugit spre propria cameră, într-o direcție opusă celei în care a plecat martora M.L. și din care a venit partea vătămată. Ori, este evident că partea vătămată a rămas față în față cu inculpatul G.F. și că acesta l-a agresat, leziunile suferite fiind produse prin lovire activă și o altă persoană nefiind de față întrucât la baie nu mai erau alte persoane, conform declarațiilor celor două martore, și acestea nu s-au mai întâlnit cu alte persoane care să apară în zona în care a rămas inculpatul și partea vătămată atunci când au plecat spre propria locuință, în direcții opuse. De altfel, lipsa oricăror alte persoane în afara inculpatului și a părții vătămate de pe holul etajului 1 al imobilului a fost confirmată de toți martorii audiați în cauză.

Aspectul că obiectul vulnerant folosit de inculpat a fost un cuțit a rezultat din declarațiile martorilor M.A., A.A.E. și A.A.F., care au susținut declarațiile părții vătămate referitoare la obiectul cu care a fost lovit și zona vizată de inculpat, respectiv zona inimii. Aceste aspecte au rezultat și din cuprinsul Raportului de constatare medico-legală nr. 2469 din 15 februarie 2011.

Deși, cuțitul folosit la agresarea părții vătămate nu a fost găsit, acest aspect nu a influențat în nici un fel stabilirea vinovăției inculpatului G.F. în comiterea faptei, existând posibilitatea ca acesta să-l fi ascuns dat fiind că a părăsit locul faptei în fugă, conștient de gravitatea faptei comise, fiind prins de organele de poliție mult după comiterea acesteia.

Nevinovăția proclamată de inculpat până la acest moment al procesului penal este astfel infirmată de probatoriile administrate în cauză, declarațiile inculpatului G.F. fiind neveridice și contradictorii în cele două faze procesuale parcurse. Astfel, inculpatul a susținut la urmărire penală că a avut incidentul cu tinerii care l-au lovit cu bulgări la momentul la care venea acasă de la o pomenire, pe când în fața instanței a susținut că venea de la lucru. La fel, în cursul urmăririi penale inculpatul a declarat că după ce a vorbit cu martora T.D. a fugit din cămin întrucât aceasta chemase în ajutor niște tineri, stând ascuns o oră înainte de a reveni în locuință. În fața instanței de judecată inculpatul a susținut însă că martora doar a vorbit la telefon iar el a plecat din cămin cu intenția de a merge la fratele său să-i dea o factură să o plătească. Or, potrivit declarației martorului G.C. acesta nu mai locuia cu inculpatul din data de 15 decembrie 2010 când, datorită faptului că fusese agresat de inculpat, a plecat de la domiciliu la o soră în comuna P., loc în care se afla și la data de 27 decembrie 2010.

Sub aspectul laturii subiective a faptei instanța de fond a reținut că inculpatul G.F. a acționat cu forma de vinovăție a intenției indirecte prev. de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen., în sensul că a prevăzut rezultatul socialmente periculos al acțiunilor sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Inculpatul nu s-a deplasat pe holul etajului 1 al căminului în care locuia cu scopul de a ucide pe partea vătămată, pe care nici nu-l cunoștea anterior, intenția indirectă de suprimare a vieții acestuia fiind una spontană, apărută la momentul când intervenția părții vătămate a întrerupt conflictul dintre inculpat și martora T.D.

Instanța a reținut că, față de zona corpului vizată și obiectul vulnerant folosit, intenția inculpatului G.F. a fost cea specifică infracțiunii de omor; chiar dacă inculpatul nu a urmărit producerea rezultatului specific - uciderea părții vătămate - el a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat posibilitatea producerii lui în momentul în care a aplicat o lovitură puternică cu un obiect tăietor - înțepător într-o zonă vitală părții vătămate.

Potrivit fișei de cazier judiciar atașat la dosarul cauzei inculpatul G.F. a mai fost condamnat anterior, inclusiv pentru comiterea unei infracțiuni de omor, în cauză fiind aplicabilă agravanta prev. de art. 176 lit. c) C. pen.

În același timp, întrucât fapta ce face obiectul prezentei cauze a fost comisă de inculpatul G.F. anterior împlinirii celor 1.045 zile rămase de executat din pedeapsa închisorii anterior executate, în cauză s-au constatat incidente și dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., fapta fiind comisă în stare de recidivă mare postcondamnatorie.

La alegerea și individualizarea pedepsei aplicată inculpatului G.F. pentru fapta penală anterior descrisă instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., referitoare la dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în textul de incriminare, limite reduse potrivit disp. art. 21 alin. (2) C. pen. privind sancționarea tentativei, gradul de pericol social al faptei săvârșite, relevat de modalitatea, condițiile concrete de săvârșire a acesteia (agresarea unei persoane inocente care a intervenit pentru aplanarea unui conflict prin lovirea într-o zonă vitală a corpului și apoi fuga de la locul faptei fără a fi interesat de starea victimei), dar și de persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru comiterea unor infracțiuni grave, inclusiv a unei infracțiuni de omor, iar pe parcursul urmăririi penale și al judecății a negat comiterea faptei.

Ținând cont de cauzele și circumstanțele de agravare a pedepsei, de faptul că infracțiunea a fost comisă în stare de recidivă, la nouă luni de la eliberarea din penitenciar, de conștientizarea minimă a încălcării drepturilor persoanelor din partea inculpatului, de lipsa oricărei empatii față de victima sa, dar și de vârsta acestuia, de antecedentele penale care reflectă un comportament predispus criminogen din partea inculpatului și chiar violent (potrivit fișei de cazier judiciar chiar și în timpul detenției a fost condamnat definitiv pentru comiterea unei infracțiuni de lovire sau alte violențe), tendința acestuia de a reacționa violent la incidente minore (a se vedea în acest sens raportul de expertiză medico-legală psihiatrică), instanța a aplicat inculpatului G.F. o pedeapsă cu închisoarea pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, pedeapsă orientată mult peste minimul special.

În baza art. 65 C. pen., având în vedere și dispozițiile art. 176 C. pen., a aplicat inculpatului G.F., alături de pedeapsa principală pentru infracțiunea de tentativă de omor deosebit de grav, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, calculată conform disp. art. 66 C. pen.

Având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei de față a fost comisă de inculpat în stare de recidivă mare postcondamnatorie, după liberarea condiționată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată inculpatului G.F. prin Sentința penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iași, menținută prin Decizia penală nr. 64 din 15 aprilie 1997 a Curții de Apel Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a I.C.C.J., și înainte de considerarea că executată a pedepsei prin trecerea termenului liberării condiționate de 1.045 zile, în cauză s-a făcut aplicarea prevederilor art. 61 C. pen. și s-a dispus revocarea liberării condiționate.

Întrucât inculpatul a săvârșit în termenul de liberare condiționată o infracțiune intenționată extrem de gravă, rezultând că scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. nu a fost atins cu referire la condamnarea anterioară, instanța, în baza art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiționată în cazul inculpatului G.F. și a contopit restul de pedeapsă rămas de executat, de 1.045 zile închisoare, cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, sporită cu 3 (trei) luni închisoare, spor aplicat de instanță în considerarea perseverenței infracționale de care inculpatul a dat dovadă în comiterea de infracțiuni, unele vizând dreptul la viață al persoanei.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În raport de prevederile art. 71 alin. (2) C. pen., instanța a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, reținând că natura faptelor săvârșite, ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului și conștientizarea minimă a încălcării normelor legale conduc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de textul de lege menționat.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., instanța a avut în vedere hotărârea Hirst contra Marii Britanii din 06 octombrie 2005, prin care instanța europeană a constatat încălcarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 1 ca urmare a interzicerii în baza legii a dreptului de a alege persoanei ce a fost condamnată la pedeapsa închisorii, apreciind că o restrângere generală, automată și nediferențiată a unui drept fundamental consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, depășește marja de apreciere acceptabilă oricât de largă ar fi, dar și Decizia nr. 74/2007 pronunțată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii.

Față de aceste considerente, s-a apreciat că în prezenta cauză, din probatoriul administrat, nu rezultă o nedemnitate a inculpatului în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța nu va interzice exercițiul acestui drept de natură electorală și, în consecință, nu va face aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. în ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., instanța a constatat că inculpatul nu s-a folosit de vreo funcție, profesie sau activitate în vederea comiterii infracțiunilor, motiv pentru care constată că nu se impune aplicarea art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Cum inculpatul nu este căsătorit și nu are copii minori, neexistând nici posibilitatea rezonabilă de a se prevedea că ar putea fi numit tutore sau curator, nici drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. d) și e) nu-i vor fi interzise.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, partea vătămată A.F. s-a constituit parte civilă în cauză, în termen legal, solicitând obligarea inculpatului G.F. la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Din examinarea raportului de constatare medico legală și a înscrisurilor medicale atașate dosarului de urmărire penală, instanța a constatat că, urmare a agresiunii suferite, partea vătămată și civilă a fost internat în cadrul Spitalului de Pneumologie (Pneumoftiziologie) Iași, în perioada 27 - 31 decembrie 2010, unde i-a fost suturată plaga cauzată de acțiunea inculpatului, starea de sănătate evoluând bine ulterior.

Prin urmare, în urma activității infracționale desfășurate de inculpatul G.F. partea vătămată și civilă a suferit un prejudiciu de natură morală, determinat de suferințele fizice și, mai ales, psihice, la care a fost supus pe durata intervenției chirurgicale și a zilelor de spitalizare și îngrijire medicală, consecutive agresiunii a cărei victimă a fost, zile în care partea vătămată a fost despărțit de cei doi copii, martorii A.A.E. și A.A.F., de a căror creștere și educare se ocupă, conform declarațiilor acestora.

În ceea ce privește prejudiciul moral, este cunoscut faptul că acesta este rezultatul lezării unui drept nepatrimonial și, deși s-a considerat că este imposibilă o reparare pecuniară a acestuia, invocându-se caracterul arbitrar al acestei reparații, neputându-se stabili niciun fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani, totuși prezența acestuia ca parte componentă a prejudiciului în ansamblu, potrivit disp. art. 998, 999 C. civ., și-a găsit o aplicare constantă în practica judiciară.

Despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală și nu se stabilesc în raport cu posibilitățile materiale ale inculpatului sau ale victimei. Esențială este stabilirea concordanței dintre întinderea prejudiciului moral și cuantumul despăgubirii, nefiind admisă nici o diferență în plus, și nici o diferență în minus. Pentru cuantificarea prejudiciului moral nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de părțile civile, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze dezechilibrele morale, dificultățile în adaptare, consecutive oricărei agresiuni. Astfel, este de reținut că această cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de partea civilă în plan psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care li s-a adus atingere, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială și socială a părții civile. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral efectiv produs părții civile.

În cauză, instanța a fost în măsură să aplice aceste criterii, urmare a faptului că a fost produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin acțiunile exercitate de către inculpat, de natură a duce la evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral, indicii ce rezultă cu prisosință din raportul de constatare medico legală și înscrisurile medicale atașate la dosarul cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza art. 346 C. proc. pen. și art. 14 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., inculpatul G.F. a fost obligat la plata către partea vătămată și civilă A.F. a sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri civile - daune morale, sumă considerată necesară și suficientă de către instanță, alături de pedeapsa aplicată inculpatului, pentru repararea prejudiciului moral constatat.

Având în vedere înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor efectuate, foaia de observație clinică și mențiunile raportului de constatare medico-legală, instanța a reținut că în urma agresiunii suferite din partea inculpatului (agresiune a cărei realitate a fost reținută motivat în latura penală a cauzei) partea vătămată A.F. a necesitat tratament medical de urgență, fiind internat în cadrul Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie Iași unde a beneficiat de tratament medical corespunzător, îngrijirile medicale fiind în legătură directă de cauzalitate cu agresiunea comisă de inculpat.

Potrivit dispozițiilor Codului civil privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte ilicite (art. 998 și urm.), instanța a admis acțiunea civilă promovată de partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași. Prin raportare și la dispozițiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, instanța a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași a sumei de 1.529,99 RON cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală prev. de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la plata efectivă.

Deși, prin actul de sesizare a instanței de judecată s-a atribuit calitatea de parte civilă și Serviciului de Ambulanță, fără ca în cursul urmăririi penale să fi existat o solicitare din partea acestei unități de constituire de parte civilă, instanța a luat act că Serviciul de Ambulanță Județean Iași nu s-a constituit parte civilă, în cauză în raport de relațiile comunicate la solicitarea instanței prin Adresa nr. 3341 din 12 mai 2011. Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul G.F. solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., susținând că nu el este cel care a comis fapta.

Prin Decizia penală nr. 200 din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.F., împotriva Sentinței penale nr. 345 din 1 iulie 2011 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o ca fiind legală și temeinică.

A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus la zi arestarea preventivă de la 1 iulie 2007, obligând apelantul la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea a reținut că, din analiza coroborată a materialului probator administrat, a rezultat că în mod judicios și temeinic argumentat instanța de fond a stabilit vinovăția inculpatului G.F. în comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în raport de situația de fapt reținută.

Instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, evaluându-le în mod unitar, evidențiind aspectele concludente ce susțin vinovăția inculpatului și probele ce au servit ca temei al soluționării cauzei.

De asemenea, a verificat probatoriul administrat prin prisma apărărilor inculpatului, argumentându-și soluția de înlăturare a acestora, prin expunerea argumentelor de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată.

Pe baza analizei amănunțite a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar și a celor administrate în mod nemijlocit, prima instanță a reținut o situație de fapt concretă, existând probe certe de vinovăție a inculpatului G.F. în comiterea faptei, probe ce au înlăturat prezumția de nevinovăție instituită de dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, soluția de condamnare a inculpatului se bazează pe interpretarea și coroborarea declarațiilor martorilor M.A., T.D., L.A., B.P., B.G., A.A.E., A.A.F. și M.L. a raportului de expertiză medico-legală psihiatrice referitor la inculpat în care se arată că acesta suferă de tulburare de personalitate de tip impulsiv-exploziv, de declarațiile date de inculpat și partea vătămată.

Declarațiile date de martori atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, precum și celelalte mijloace de probă administrate în cauză au fost analizate temeinic de instanța de fond prin înlăturarea declarațiilor vădit nesincere de nevinovăție a inculpatului și prin verificarea tuturor apărărilor acestuia.

Dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. impun instanței să facă o analiză a tuturor probelor administrate și să argumenteze soluția pronunțată pe acele probe care coroborate susțin situația de fapt reținută.

Astfel, deși inculpatul a negat comiterea faptei, instanța de fond corect a constatat că toate probele administrate în cauză și în special declarațiile martorilor oculari care l-au identificat clar ca fiind autorul agresiunii,au dus la convingerea că inculpatul G.F. a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv a lovit cu un cuțit în zona cordului pe numitul A.A.F., în urma loviturii acesta suferind o plagă înjunghiată penetrantă cu lezionarea plămânului strâng.

Instanța de fond corect a reținut că, față de zona corpului vizată și obiectul vulnerant folosit, intenția inculpatului G.F. a fost cea specifică infracțiunii de omor, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului specific - uciderea părții vătămate - el a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat posibilitatea producerii lui în momentul în care a aplicat o lovitură puternică cu un obiect tăietor - înțepător într-o zonă vitală a părții vătămate.

Sub aspectul sancționator aplicat inculpatului, Curtea a constatat că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul este rezultatul procesului de individualizare cu luarea în considerare a activității infracționale avute anterior de inculpat, a gradului de pericol social concret al infracțiunii comise relevat de împrejurările săvârșirii ei, de urmarea produsă, precum și a circumstanțelor personale ale inculpatului care a mai fost condamnat anterior pentru comiterea unei infracțiuni de omor.

Toate aceste elemente au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei aplicate inculpatului de către instanța de fond, stabilirea unei pedepse peste minimul special prevăzut de lege fiind justă.

Soluția instanței de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul G.F. pe care au criticat-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând în drept dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

În susținerea recursului s-a arătat faptul că, cele două instanțe au comis o gravă eroare de fapt, întrucât inculpatul nu a comis fapta pentru care a fost condamnat, martorii audiați în cauză fiind determinați de procuror să dea declarații împotriva sa. Verificând cauza atât sub aspectul motivului de recurs invocat, care se circumscrie art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., cât și din oficiu - potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, recursul declarat de inculpatul G.F. ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele instanțe au comis grave erori de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, nu este incident în cauză.

Pentru a fi reținută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influențat hotărâtor soluția dată în cauză, adică greșita stabilire a situației de fapt să fi determinat o esențială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecințele care decurg din aceasta pentru inculpat și pentru celelalte părți din proces, inclusiv, cu privire la soluționarea laturii civile.

Înalta Curte constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt, situația de fapt a fost bine stabilită de instanțele de fond și apel în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptei este justă și corespunde situației de fapt reținute, în mod corect, apreciind instanța de fond că sunt îndeplinite în cauză condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracțiunii ce i s-au reținut în sarcină, respectiv, tentativă de omor deosebit de grav.

Examinând probatoriul administrat în cauză prin prisma apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză, corect evaluate și interpretate de către instanțele de fond și apel, dovedesc că la data de 27 decembrie 2010, pe fondul unei stări de iritare, cauzată de un incident avut cu un grup de tineri care l-au lovit cu bulgări de zăpadă în fața blocului unde locuia, inculpatul G.F. a încercat să rezolve o problemă mai veche cu vecina de la etajul superior privind provocarea unor inundații și degradarea apartamentului unde acesta locuia, situat la parterul Căminului Moldova Tricotaje din Iași.

În acest context, inculpatul s-a deplasat la etajul I al imobilului unde locuia, iar la toaleta de la etaj a găsit-o pe martora T.D., a apucat-o de o mână și cu cealaltă mână a prins-o de gât, moment în care martora M.L. care se afla tot la toaletă, a fost solicitată de martora T.D. să-i anunțe soțul. Fiind alertat de strigătele celor două martore, partea vătămată A.F. care locuia la etajul 1 al imobilului a intervenit, moment în care martora T.D. a reușit să scape din mâna inculpatului, fugind spre apartamentul său, iar în această împrejurare inculpatul a reușit să lovească partea vătămată cu un cuțit pe care îl avea sa.

În urma loviturilor aplicate de inculpat, partea vătămată a suferit, potrivit concluziilor Raportului de expertiză medico-legală nr. 2496 din 15 februarie 2011, „o plagă înjunghiată hemitorace stâng care interesează pielea, țesutul celular subcutanat și planul muscular probabil penetrantă cu mic pneumotrax apical stg. suturată. Leziunile prezentate au putut fi produse prin lovire activă cu un corp tăietor-înțepător și pot data din data de 27 decembrie 2010; (..) au necesitat 21 - 23 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și nu au fost de natură să-i pună în primejdie viața".

După comiterea faptei inculpatul a fugit, fiind identificat de organul de urmărire penală la data de 29 decembrie 2010.

Susținerile inculpatului că nu el este autorul faptelor sunt infirmate de declarațiile martorilor oculari date atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, care locuiesc în imobil, T.D., M.L., A.A.E., A.A.F. și M.A. și care au perceput în mod direct incidentul, arătând în mod constant că inculpatul G.F. după ce a agresat-o pe martora T.D., a lovit pe partea vătămată cu un cuțit. Aceeași martori, contrar celor susținute de către inculpat, că ar fi fost determinați de către procuror să facă declarații împotriva sa, l-au recunoscut pe inculpat după fizionomie ca fiind autorul faptei, fie l-au identificat în sala de judecată, după ce în cursul urmăririi penale au realizat o descriere amănunțită a semnalmentelor acestuia și a obiectelor de vestimentație.

Relevante sub acest aspect sunt și declarațiile martorilor M.A. și B.G. care fiind pe holul etajului I, au fost alertați de acțiunile violente ale inculpatului care a lovit în ușile de la intrare în apartamente și determinați să intre în casă de teama acestuia, martora B.G. aflând de la vecinul său M.A. că inculpatul are un cuțit asupra sa. Împrejurarea că inculpatul a avut un comportament violent și a lovit în ușile apartamentelor vecinilor, folosind un obiect tăietor ce a lăsat urme de zgârieturi, este confirmată și de martorii L.A. și B.P.

Declarațiile martorilor confirmă declarațiile părții vătămate A.F. care l-a indicat pe inculpat ca fiind persoana care l-a lovit cu un cuțit și care se coroborează cu raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cele două instanțe, în mod justificat, au înlăturat apărările inculpatului ca nefiind susținute de probatoriul administrat, întrucât, toți martorii audiați și în faza de judecată și-au menținut depozițiile făcute în faza de urmărire penală, după cum, în mod întemeiat, au apreciat ca fiind lipsite de credibilitate și contradictorii declarațiile inculpatului privind situația de fapt relatată, desfășurarea cronologică a evenimentelor și activităților efectuate de acesta în ziua de 27 decembrie 2010.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că cele două instanțe au arătat pe larg modalitatea de comitere a faptei, probele administrate în cauză dovedind indubitabil că inculpatul a comis infracțiunea de tentativă de omor deosebit de grav asupra părții vătămate A.F., astfel că, solicitarea recurentului inculpat în sensul achitării, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., nu este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicată inculpatului G.F. (9 ani închisoare), orientată spre media limitelor speciale de pedeapsă în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, reduse la jumătate urmare reținerii fazei tentativei, Înalta Curte apreciază că au fost avute în vedere de cele două instanțe atât circumstanțele reale cât și cele personale ale inculpatului, respectiv, că nu a recunoscut comiterea faptelor chiar în fața unor probatorii care dovedeau contrariul, este recidivist, anterior fiind condamnat definitiv tot pentru o infracțiune de omor, împrejurări care relevă predispoziția inculpatului la comiterea de infracțiuni prin violență pe fondul unei toleranțe scăzute la factori de stres, instabilitate și irascibilitate, astfel cum rezultă din concluziile Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 159 PSH din 18 februarie 2011 întocmit de IML Iași dar și declarațiile fratelui său G.C.

În ceea ce privește legalitatea aplicării dispozițiilor privind starea de recidivă și pedeapsa în caz de recidivă, Înalta Curte reține că inculpatul G.F. a comis fapte din prezenta cauză, după liberarea condiționată din executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 196 din 03 decembrie 1996 a Tribunalului Iași, definitivă prin Decizia penală nr. 2602 din 13 noiembrie 1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și înainte de a se considera executată pedeapsa, astfel că, în mod întemeiat s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen. și s-a dispus revocarea liberării, fiind contopit restul de pedeapsă de 1.045 zile cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză (9 ani), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani, sporită cu 3 luni, dată fiind perseverența infracțională a inculpatului în comiterea de infracțiuni contra vieții.

În ceea ce privește latura civilă, Înalta Curte reține că cele două instanțe, constatând vinovăția inculpatului în comiterea faptei, au folosit o justă apreciere a cuantumului despăgubirilor civile la care a fost obligat inculpatul G.F., făcând o aplicare corectă a principiilor care guvernează răspunderea civilă a inculpatului, obligându-l pe acesta la înlăturarea consecințelor dăunătoare ale faptei sale, în scopul repunerii pe cât posibil a părți civile A.F. în situația anterioară producerii prejudiciului moral suferit și acoperirii cheltuielilor ocazionate de spitalizare și tratament medical, suportate de Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iași pentru tratarea părții vătămate.

Prima instanță și instanța de apel au stabilit corect cuantumul daunelor morale (3.000 RON) și a despăgubirilor civile solicitate (1.529,99 RON) de unitatea sanitară, în raport cu efectul infracțiunii săvârșite de inculpat, concretizat în stări de fapt rezultate din probe, care se referă la modificările prejudiciabile morale intervenite în viața și familia părții civile.

Constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, cazul de casare invocat de inculpat, circumscris art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F., apreciind hotărârea pronunțată de instanța de apel ca fiind legală și temeinică.

În temeiul art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată va deduce prevenția inculpatului de la 29 decembrie 2010 la zi.

Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva Deciziei penale nr. 200 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 29 decembrie 2010 la 12 martie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2012.

Procesat de GGC - LM