ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2017/2013

Asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 30 mai 2013

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest

preventiv a inculpatului M.I.A.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 115 din

data de 3 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj s-a respins cererea de schimbare a încadrării

juridice formulată în cauză și s-a dispus condamnarea inculpatului M.I.A. la o pedeapsă

de 22 ani de închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza

a II-a și b) C. pen. pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale,

s-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., în baza art.

350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și s-a

dedus din pedeapsa stabilită timpul detenției preventive începând cu data de 4

ianuarie 2012 până la zi.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat la data de 4 aprilie 2013 apel inculpatul, cauza înregistrându-se

la Curtea de Apel Cluj la data de 27 mai 2013, termenul fixat aleatoriu fiind la

data de 6 iunie 2013.

În vederea discutării

stării de arest a inculpatului, prin rezoluție, s-a dispus preschimbarea termenului

pentru data de 30 mai 2013, ocazie cu care s-a pus în discuția părților starea de

arest preventiv a inculpatului.

Verificând legalitatea

și temeinicia măsurii arestului preventiv luată față de inculpatul M.I.A. prin prisma

dispozițiilor art. 143 și 148 lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că, aceasta a

fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și că subzistă temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii preventive față de acesta.

Astfel, din probele

administrate până în prezent în cauză, probe care au stat la baza pronunțării unei

hotărâri de condamnare în primă instanță (respectiv procesul-verbal de cercetare

la fața locului, planșe foto aferente și mijloace materiale de probă ridicate cu

ocazia cercetării la fața locului; procesul-verbal de efectuare a percheziției domiciliare

la locuința inculpatului; concluziile preliminare, precum și raportul de constatare

medico-legală întocmite de IML Cluj; raportul de constatare tehnico-științifică

întocmit de specialiști criminaliști din cadrul Serv. Criminalistic al IPJ Cluj;

declarațiile martorilor R.E., F.A., B.E., B.I., F.V., P.G., R.I., I.O., G.V., M.M.,

M.A., P.L.L., A.G., P.A.P., P.L., M.A.T., U.P.M., raportul de expertiză medico-legală

judiciară întocmit în cauză, aceste probe coroborate cu declarațiile contradictorii

date de inculpat), rezultă indicii temeinice în sensul disp. art. 68

1

C. proc. pen. și chiar probe potrivit art. 143 C. proc. pen., care fac rezonabilă

presupunerea că inculpatul este autorul unei infracțiuni grave îndreptate împotriva

vieții, infracțiune pentru care este cercetat în prezentul dosar și care constă

în suprimarea vieții soției sale în noaptea de 3 spre 4  ianuarie 2012 prin lovituri

repetate cu pumnii și picioarele și cu obiecte dure, contondente de formă alungită,

profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra.

Totodată, infracțiunea

pentru care este cercetat și condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 22 ani

închisoare inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.

S-a mai arătat

că în speță este îndeplinită și cea de-a doua cerință a art. 148 lit. f) C.

proc. pen., la dosar existând probele certe că lăsarea inculpatului în libertate

ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică ce rezultă din gravitatea deosebită

a faptei deduse judecății, fiind vorba de o faptă îndreptată împotriva vieții, dreptul

la viață reprezentând atributul suveran al oricărei persoane; din modul și mijloacele

de săvârșire a faptei imputate; din împrejurările în care a fost comisă, respectiv

victima a fost lovită cu brutalitate, cu obiecte contondente, neputându-se apăra

din cauza stării în care se afla, în speță, sub influența băuturilor alcoolice;

mai mult, inculpatul avea calitatea specială de soț.

Nu poate fi luat

în considerare argumentul adus de apărare și anume că în societate inculpatul este

cunoscut ca o persoană implicată în problemele comunității și care a sprijinit financiar

biserica și alte activități caritabile, aceste circumstanțe personale nefiind în

măsură să înlăture pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea

în libertate a inculpatului.

De altfel, jurisprudența

C.E.D.O. admite posibilitatea de a li se recunoaște autorităților judiciare naționale

o anumită marjă de apreciere a dovezilor, deoarece ele se află bine plasate să evalueze

situația de fapt.

Un alt aspect

care a fost avut în vedere este cel referitor la jurisprudența instanțelor, care

au reținut că pericolul pentru ordinea publică nu este identic cu pericolul social

al faptei. Pericolul concret are un sens mult mai larg și presupune o rezonanță

a acelei fapte în rândul colectivității, de natură a naște temerea că împotriva

unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacționează eficient.

Sentimentul de insecuritate din rândul colectivității poate proveni din împrejurarea

că o persoană care a comis o infracțiune de o gravitate ieșită din comun este cercetată

în stare de libertate, circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să comită

infracțiuni.

Analizând criteriile

ce pot fi avut în vedere la evaluarea acestui tip de pericol social, evidențiate,

de-a lungul timpului, în practica instanțelor de judecată (datele privind persoana

inculpatului - comportamentul agresiv sau perturbam, natura faptei comise, valoarea

socială lezată, conduita infractorului, colaborarea acestuia cu organele de urmărire

penală) s-a apreciat că pentru o bună desfășurare a procesului penal se impune privarea

în continuare de libertate a inculpatului.

Pe de altă parte,

s-a arătat că menținerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condițiile

legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea

de a cere și administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa

de temeinicie a susținerilor acuzării, ceea ce s-a și înfăptuit în speță, cauza

fiind amânată în vederea discutării cererilor în probațiune formulate de inculpat

în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește

termenul rezonabil, Curtea de Apel a apreciat că după o perioadă de circa un an

și 5 luni de la luarea măsurii arestării preventive, detenția provizorie nu se poate

transforma într-o pedeapsă, nefiind încălcate cerințele legislației europene nici

sub acest aspect.

Potrivit art.

6 alin. (1) din Convenția Europeană, orice persoană învinuită de săvârșirea unei

infracțiuni are dreptul să obțină, într-un termen rezonabil, o „decizie definitivă"

cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce. Instanța europeană

a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenției este ca

persoanele aflate în această situație „să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub

o asemenea acuzație". (cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).

O altă subliniere

făcută de Curte, se referă la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil

al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare

și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul

inculpatului și comportamentul autorităților competente.

În acest context,

având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de martori audiați, probele administrate

până în prezent, s-a apreciat că nu a fost încălcat termenul rezonabil cu atât mai

mult cu cât în acest răstimp s-a finalizat urmărirea penală, s-a efectuat cercetarea

judecătorească nemijlocit de către prima instanță, cauza fiind în prezent în calea

de atac a apelului promovat în cauză de inculpat, fiind astfel respectate prevederile

art. 5 parag. 3 din Convenție în ceea ce privește durata detenției preventive.

Potrivit textului

de mai sus, modificat prin Protocolul nr. 11

2

„orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol,

trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate

poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză

la audiere.

Conform jurisprudenței

C.E.D.O., aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenție nu

poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenției unei persoane trebuie

evaluat de la caz la caz, în funcție de trăsăturile specifice ale acestuia. Menținerea

stării de detenție preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă

există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public care,

în pofida prezumției de nevinovăție, ce prevalează asupra regulilor privind libertatea

individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveția din 26 ianuarie 1993), aspect dovedit

în speța de față.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs inculpatul M.I.A., solicitând revocarea măsurii arestării

preventive și judecarea în stare de libertate, susținând că temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu se mai mențin, nu prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, iar faptul că a fost condamnat în primă

instanță demonstrează că scopul măsurii preventive a fost atins.

Recursul declarat

de inculpat este nefondat.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul M.I.A. a fost trimis în judecată

și condamnat la pedeapsa de 22 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

omor, constând în aceea că în noaptea de 3 ianuarie 2012 a aplicat soției sale mai

multe lovituri cu pumnii și picioarele precum și cu obiecte dure, provocându-i leziuni

care au dus la decesul acesteia.

Având în vedere

materialul probator administrat, precum și faptul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre

de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care au fost trimis în judecată.

Ținând cont de

gradul ridicat de pericol social al faptei presupus a fi comisă de inculpat, concretizat

prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta

Curte constată că instanța de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului

în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul pentru

ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte

de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere

majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât

în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor

comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii

acestora, datele referitoare la persoana inculpaților.

Deși numai criteriul

referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de

inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării

preventive, s-a susținut în doctrină că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum

este cea de omor, probele referitoare la existența acestei infracțiuni și identificarea

făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru

ordinea publică, întrucât prin natura ei are o rezonanță și implicații negative

asupra siguranței colective.

Prin urmare, există

anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol

concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional

pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități,

și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Din probele dosarului

rezultă fără putință de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului

M.I.A., s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală,

prin raportare și la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În acest context,

înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului M.I.A. prezintă nu

numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului

penal, pentru a-l împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei și să se

sustragă de la judecată.

Față de cele menționate,

Înalta Curte constată că încheierea instanței de apel este legală și temeinică,

iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.I.A. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curții

de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 2254/117/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 iunie 2013.