ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2017/2013

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 30 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.I.A. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 115 din data de 3 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în cauză și s-a dispus condamnarea inculpatului M.I.A. la o pedeapsă de 22 ani de închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale, s-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., în baza art. 350 C. proc.

pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa stabilită timpul detenției preventive începând cu data de 4 ianuarie 2012 până la zi. Împotriva acestei hotărâri a declarat la data de 4 aprilie 2013 apel inculpatul, cauza înregistrându-se la Curtea de Apel Cluj la data de 27 mai 2013, termenul fixat aleatoriu fiind la data de 6 iunie 2013. În vederea discutării stării de arest a inculpatului, prin rezoluție, s-a dispus preschimbarea termenului pentru data de 30 mai 2013, ocazie cu care s-a pus în discuția părților starea de arest preventiv a inculpatului. Verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv luată față de inculpatul M.I.A. prin prisma dispozițiilor art. 143 și 148 lit. f) C. proc.

pen., s-a constatat că, aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive față de acesta. Astfel, din probele administrate până în prezent în cauză, probe care au stat la baza pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță (respectiv procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșe foto aferente și mijloace materiale de probă ridicate cu ocazia cercetării la fața locului; procesul-verbal de efectuare a percheziției domiciliare la locuința inculpatului; concluziile preliminare, precum și raportul de constatare medico-legală întocmite de IML Cluj; raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de specialiști criminaliști din cadrul Serv.

Criminalistic al IPJ Cluj; declarațiile martorilor R.E., F.A., B.E., B.I., F.V., P.G., R.I., I.O., G.V., M.M., M.A., P.L.L., A.G., P.A.P., P.L., M.A.T., U.P.M., raportul de expertiză medico-legală judiciară întocmit în cauză, aceste probe coroborate cu declarațiile contradictorii date de inculpat), rezultă indicii temeinice în sensul disp. art. 68 1 C. proc. pen. și chiar probe potrivit art. 143 C. proc. pen., care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul este autorul unei infracțiuni grave îndreptate împotriva vieții, infracțiune pentru care este cercetat în prezentul dosar și care constă în suprimarea vieții soției sale în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 2012 prin lovituri repetate cu pumnii și picioarele și cu obiecte dure, contondente de formă alungită, profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra.

Totodată, infracțiunea pentru care este cercetat și condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 22 ani închisoare inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani. S-a mai arătat că în speță este îndeplinită și cea de-a doua cerință a art. 148 lit. f) C. proc. pen., la dosar existând probele certe că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică ce rezultă din gravitatea deosebită a faptei deduse judecății, fiind vorba de o faptă îndreptată împotriva vieții, dreptul la viață reprezentând atributul suveran al oricărei persoane; din modul și mijloacele de săvârșire a faptei imputate; din împrejurările în care a fost comisă, respectiv victima a fost lovită cu brutalitate, cu obiecte contondente, neputându-se apăra din cauza stării în care se afla, în speță, sub influența băuturilor alcoolice; mai mult, inculpatul avea calitatea specială de soț.

Nu poate fi luat în considerare argumentul adus de apărare și anume că în societate inculpatul este cunoscut ca o persoană implicată în problemele comunității și care a sprijinit financiar biserica și alte activități caritabile, aceste circumstanțe personale nefiind în măsură să înlăture pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului. De altfel, jurisprudența C.E.D.O. admite posibilitatea de a li se recunoaște autorităților judiciare naționale o anumită marjă de apreciere a dovezilor, deoarece ele se află bine plasate să evalueze situația de fapt. Un alt aspect care a fost avut în vedere este cel referitor la jurisprudența instanțelor, care au reținut că pericolul pentru ordinea publică nu este identic cu pericolul social al faptei.

Pericolul concret are un sens mult mai larg și presupune o rezonanță a acelei fapte în rândul colectivității, de natură a naște temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacționează eficient. Sentimentul de insecuritate din rândul colectivității poate proveni din împrejurarea că o persoană care a comis o infracțiune de o gravitate ieșită din comun este cercetată în stare de libertate, circumstanțe ce ar putea încuraja și alte persoane să comită infracțiuni.

Analizând criteriile ce pot fi avut în vedere la evaluarea acestui tip de pericol social, evidențiate, de-a lungul timpului, în practica instanțelor de judecată (datele privind persoana inculpatului - comportamentul agresiv sau perturbam, natura faptei comise, valoarea socială lezată, conduita infractorului, colaborarea acestuia cu organele de urmărire penală) s-a apreciat că pentru o bună desfășurare a procesului penal se impune privarea în continuare de libertate a inculpatului. Pe de altă parte, s-a arătat că menținerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere și administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susținerilor acuzării, ceea ce s-a și înfăptuit în speță, cauza fiind amânată în vederea discutării cererilor în probațiune formulate de inculpat în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește termenul rezonabil, Curtea de Apel a apreciat că după o perioadă de circa un an și 5 luni de la luarea măsurii arestării preventive, detenția provizorie nu se poate transforma într-o pedeapsă, nefiind încălcate cerințele legislației europene nici sub acest aspect. Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană, orice persoană învinuită de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să obțină, într-un termen rezonabil, o „decizie definitivă" cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce.

Instanța europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenției este ca persoanele aflate în această situație „să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzație". (cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968). O altă subliniere făcută de Curte, se referă la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente.

În acest context, având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de martori audiați, probele administrate până în prezent, s-a apreciat că nu a fost încălcat termenul rezonabil cu atât mai mult cu cât în acest răstimp s-a finalizat urmărirea penală, s-a efectuat cercetarea judecătorească nemijlocit de către prima instanță, cauza fiind în prezent în calea de atac a apelului promovat în cauză de inculpat, fiind astfel respectate prevederile art. 5 parag. 3 din Convenție în ceea ce privește durata detenției preventive. Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr. 11 2 „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Conform jurisprudenței C.E.D.O., aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenție nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenției unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcție de trăsăturile specifice ale acestuia. Menținerea stării de detenție preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public care, în pofida prezumției de nevinovăție, ce prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveția din 26 ianuarie 1993), aspect dovedit în speța de față.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul M.I.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate, susținând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu se mai mențin, nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, iar faptul că a fost condamnat în primă instanță demonstrează că scopul măsurii preventive a fost atins. Recursul declarat de inculpat este nefondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul M.I.A. a fost trimis în judecată și condamnat la pedeapsa de 22 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor, constând în aceea că în noaptea de 3 ianuarie 2012 a aplicat soției sale mai multe lovituri cu pumnii și picioarele precum și cu obiecte dure, provocându-i leziuni care au dus la decesul acesteia.

Având în vedere materialul probator administrat, precum și faptul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care au fost trimis în judecată. Ținând cont de gradul ridicat de pericol social al faptei presupus a fi comisă de inculpat, concretizat prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaților.

Deși numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive, s-a susținut în doctrină că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum este cea de omor, probele referitoare la existența acestei infracțiuni și identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura ei are o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Din probele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.I.A., s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului M.I.A. prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru a-l împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei și să se sustragă de la judecată. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că încheierea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. să fie respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I.A. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 2254/117/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2013.