ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1275/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 august 2012 pe rolul Curții de Apel București-secția a IX a Civilă și pentru Cauze de Proprietate Intelectuală, petenta SC C.S.I. SRL a formulat, în temeiul art. 281 1 alin. (1 2 ) C. proc. civ. cerere de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București-secția a IX a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, solicitând lămurirea dispozitivului, în sensul de a preciza cum a înțeles să execute dispozitivul în situația în care a admis atât apelul reclamantei, cât și al pârâtei și care este valoarea penalităților ce trebuie achitate de pârâtă.

În ceea ce privește lămurirea, s-a arătat că soluția nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece cererile de apel ale celor două părți sunt diferite și contradictorii, tinzând la dezlegări diferite. Astfel, apelanta-pârâtă a criticat hotărârea apelată sub două aspecte: al nemotivării de către instanță a criticii invocate de pârâtă în ceea ce privește încălcarea Codului Fiscal de către reclamanta-pârâtă, în referitor la facturarea și calculul penalităților de întârziere; aplicarea greșită a legii și a contractului cu privire la cuantumul penalităților de întârziere la care fusese obligată pârâta. Prin apelul formulat, pârâta tindea să obțină o soluție de respingere a cererii introductive în ceea ce privește penalitățile și, în subsidiar, să diminueze valoarea penalităților; apelanta-reclamantă tindea să obțină exclusiv penalitățile neprecizate, calculate până la data achitării efective a obligației principale.

Instanța de apel, admițându-le pe amândouă, a creat o situație în care nu poate fi pus în executare dispozitivul hotărârii. În ceea ce privește întinderea și aplicarea dispozitivului, s-a mai arătat că instanța nu a menționat în dispozitiv care este valoarea penalităților la plata cărora a fost obligată apelanta-pârâtă, menționând doar că se referă la penalitățile calculate de la data scadenței până la 03 mai 2011. Din această dispoziție, ar rezulta că data scadenței este cea reglementată prin art. 4.4 lit. b) din contractul de licență neexclusivă încheiat între părți, respectiv din a 20-a zi a lunii următoare celei pentru care se datora.

Rezultă că acest drept s-a prescris la data de 12 noiembrie 2009, când a fost înregistrată acțiunea, pentru lunile ianuarie 2006-septembrie 2006, nefiind prescrise pentru octombrie-decembrie 2006; acestea din urmă s-au calculat în temeiul art. 4.1 din contract, până la data introducerii acțiunii, valoarea penalităților neprescrise fiind de 29.225,17 lei, pe capătul doi de cerere. Pentru capătul trei de cerere, se mai pot calcula penalități doar asupra sumelor neprescrise la data introducerii acțiunii și doar până la data prescrierii lor, la valoarea fără TVA. Dacă data scadenței nu ar fi cea contractuală, ci s-ar calcula din a 20-a zi de la data emiterii facturii din 31 mai 2007, s-ar încălca prevederile contractuale și legale ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Tabelul de calcul al penalităților depus de reclamantă, fiind emis cu încălcarea prevederilor privind fiscalitatea (calculul penalităților asupra TVA) și cu nerespectarea prevederilor legale și contractuale privind scadența și prescrierea dreptului la acțiune a penalităților, nu reprezintă o valoare certă a penalităților precizate în tabel și solicitate prin cererea introductivă de instanță, iar reclamanta nu și-a precizat cererea cu privire la calculul legal al penalităților. În această situație, nemenționarea în dispozitiv a sumei reprezentând penalitățile ce trebuie achitate de pârâtă face ca dispozitivul hotărârii să nu poată fi pus în executare. Aceeași soluție se desprinde și din faptul că reclamanta, deși cunoștea data la care s-a achitat obligația principală, nu a precizat suma neprescrisă ce reprezintă penalități până la data achitării efective.

Deci, nici acest capăt de cerere nu poate fi executat. Asupra acestei cereri, instanța de apel a apreciat următoarele: În ceea ce privește lămurirea dispozitivului, curtea de apel a reținut că principalul motiv de invocat de petentă este faptul că soluția nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece cererile de apel ale celor două părți sunt diferite și contradictorii, tinzând la dezlegări diferite; instanța de apel, admițându-le pe amândouă, a creat o situație în care nu poate fi pus în executare dispozitivul hotărârii. Asupra acestui aspect, instanța de apel a constatat că nu există nicio contradicție în sine în cadrul unei soluții de admitere a ambelor apeluri formulate de cele două părți cu interese contradictorii.

Strict procedural, dacă apelantul formulează mai multe motive de apel, din care unele sunt fondate, iar restul nefondate, instanța nu poate să dispună admiterea „în parte” a apelului, ci prin minută, se va dispune admiterea apelului, urmând ca din considerente să reiasă ce parte a sentinței a fost menținută și ce parte a fost schimbată, respectiv anulată. Cum prin decizia pronunțată, instanța de apel a dispus măsuri atât în favoarea reclamantei, cât și în favoarea pârâtei, dar pentru capete de cerere diferite, soluția de admitere a ambelor apeluri nu este contradictorie. În ceea ce privește întinderea și aplicarea dispozitivului, s-a arătat că instanța nu a menționat în dispozitiv care este valoarea penalităților la plata cărora a obligat apelanta-pârâtă, menționând doar că se referă la penalitățile calculate de la data scadenței până la 03 mai 2011. Sub acest aspect, petenta invocă o imposibilitate de punere în executare a deciziei.

Or, instanța de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ., „în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Dacă titlul executoriu conține suficiente criterii în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, și la actualizarea acestei sume.

În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.” Rezultă că ceea ce petenta a invocat este, în sine, un aspect ce ține de executare, care va fi stabilit în concret cu ocazia executării deciziei. S-a apreciat că obligația stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conținând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităților; mai mult, considerentele detaliază modalitatea în care penalitățile curg și temeiul în drept al acestora.

Totodată, instanța de apel a apreciat că aspectele legate de prescripție și invocate de petentă reprezintă aspecte judecate irevocabil, care nu mai pot fi reiterate pe calea cererii de lămurire a dispozitivului, deoarece s-ar încălca puterea de lucru judecat. De asemenea, nu a putut fi reținută nici împrejurarea că nemenționarea în dispozitiv a sumei reprezentând penalitățile ce trebuie achitate de pârâtă ar face ca dispozitivul hotărârii să nu poată fi pus în executare, câtă vreme chiar legea a prevăzut ca modalitate de pronunțare a unei soluții, anume pe cea a stabilirii criteriilor de identificare a sumelor datorate (obligație determinabilă).

Nici aspectul legat de faptul că reclamanta, deși cunoștea data la care s-a achitat obligația principală, nu a precizat suma neprescrisă ce reprezintă penalități până la data achitării efective, nu are relevanță; chiar legea permite stabilirea prin dispozitivul hotărârii a unei obligații determinabile, ce urmează a fi determinată în concret la momentul executării hotărârii. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., instanța de apel a respins ca nefondată cererea de lămurire. În termen legal, împotriva acestei încheieri, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7), recurenta a învederat că instanța de apel a motivat încheierea recurată, menționând că a dispus măsuri atât în favoarea reclamantei, cât și în favoarea paratului.

Prin cererea de lămurire a dispozitivului însă, s-a solicitat instanței să precizeze care dintre motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă au fost admise, pentru a se putea determina modul în care poate fi pus în aplicare dispozitivul deciziei. Or, instanța lăsând la latitudinea organului de executare să determine care dintre motivele de apel formulate de apelanta-pârâta au fost admise, recurenta apreciază că instanța nu a motivat încheierea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 198A, pronunțată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel București Secția a IX-a Civila si Pentru Cauze Privind Proprietatea.

Prin apelul formulat a fost criticată atât soluția de respingere a prescrierii dreptului la acțiune pentru o parte dintre penalități, cât și asupra bazei de calcul a penalităților, arătând că, în condițiile Codului Fiscal, nu se aplică TVA la penalități; cu toate acestea, instanța a respins cererea de lămurire a dispozitivului, în temeiul art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a lăsat la latitudinea „organului de executare" soluționarea cererii cu care a fost investită. Față de cele arătate, recurenta consideră că instanța nu a motivat soluția de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit textul de la art. 281 1 C. proc.

civ., cât și dispozițiile art. 371 2 alin. (2) și (3) din același Cod.

Se arată de recurentă că din dispozitivul deciziei civile nr. 198A pronunțată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel București, Secția a IX-a Civila și Pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală rezultă că pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a penalităților aferente acestei remunerații, calculate de la data scadenței lor până la data de 03 mai 2011. Însă, data scadenței de la care reclamanta a pretins calcularea penalităților prin cererea introductivă (nemodificată pe parcursul soluționării cauzei) și data de la care pârâta însăși a calculat penalitățile, este a 20 zi de la data scadenței fiecărei sume întârziate la plata obligației principale, respectiv, începând cu 20 ianuarie 2006, ceea ce este diferit față de data scadenței stabilită de instanța de fond, fără a fi învestită cu această cerere de către reclamant, aceasta fiind a 20-a zi, sumă calculată de la data recunoașterii obligației principale, respectiv, 24 mai 2007. Calculând data scadenței obligației accesorii de la data indicată de reclamantă prin cererea introductivă de instanță (calculată și de pârâtă până la data introducerii acțiunii de către reclamantă, respectiv 11 decembrie 2009), rezultă că dreptul de a solicita plata obligației accesorii s-a prescris pentru perioada ianuarie 2006-septembrie 2006,

având în vedere că dreptul de a solicita obligarea la plata obligațiilor accesorii se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea dreptului. Or, instanța de apel a dispus prin dispozitivul a cărui lămurire s-a solicitat, obligarea apelantei-pârâte la plata penalităților de la data scadenței până la data achitării efective a obligației principale, neprecizând care este data scadenței. Însă, atât reclamanta, cât și pârâta s-au raportat la data de 20 ianuarie 2006 ca dată a scadenței, iar instanța, pentru calculul penalităților, s-a raportat la data din 15 iunie 2007, fără a fi învestită cu o astfel de cerere; or, în prima situație apelantul-pârât ar fi fost obligat la plata penalităților până la data plății obligației principale, respectiv 03 mai 2011, adică o perioada de 5 ani, iar in a doua situație, apelantul-pârât ar fi fost obligat la plata unor penalități pentru o perioadă de 4 ani.

În oricare dintre aceste două ipoteze, ar fi încălcată norma imperativă reglementată în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul în care dreptul la acțiune se prescrie în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Recurenta mai arată că, a se arata în dispozitivul deciziei civile nr. 198A pronunțată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel București Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea, că penalitățile de întârziere se datorează de la data scadenței, fără a se menționa care este aceasta, și ținând cont și de împrejurarea că a fost admis apelul pârâtei, echivalează cu necesitatea lămuririi titlului, iar nu cu o cerere ce ține de executarea titlului executoriu, astfel cum eronat a apreciat instanța de apel.

În aceste condiții, a se lăsa la latitudinea organului de executare lămurirea titlului executoriu și dezlegarea sintagmei „potrivit legii” din cuprinsul normei de la art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ., apare ca o aplicare greșită legii, în opinia recurentei. Recurenta conchide că, din punctul său de vedere, sintagma „potrivit legii” înseamnă data scadenței calculate în temeiul art. 1 coroborat cu prevederile art. 3 si cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și ale Deciziei O.R.D.A.

nr. 124/2005 respectiv, 20 ianuarie 2006, iar din punctul de vedere al instanței (cerere cu care nu a fost investită), sintagma „potrivit legii” înseamnă data scadentei calculate în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv 15 iunie 2007. În consecință, se solicită admiterea recursului, modificarea încheierii recurate și lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 198A pronunțată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel București Secția a IX-a Civila si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în sensul precizării sintagmei „data scadentă” ținând cont de soluția de admitere a celor două apeluri. Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.

Incidentul suspus dezbaterii părților la termenul de azi, înainte de acordarea cuvântului asupra recursului, referitor la necesitatea soluționării recursului de față împreună cu recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă sub nr. 44921/3/2009 repartizat aleatoriu completului nr. 9, se constată că măsura conexării dosarelor nu ar putea fi dezbătută decât de completul inițial învestit; or, soluționarea recursului împotriva deciziei pronunțate asupra apelurilor fiind suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului (prin încheierea recurată în dosarul de față), rezultă că acest complet nu va putea dispune înaintarea dosarului completului mai întâi învestit întrucât nu este posibilă discutarea măsurii conexării cu un dosar inactiv.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Prin cererea adresată instanței de apel la data de 9 august 2012, recurenta pârâtă a solicitat în temeiul art. 281 1 C. proc. civ. atât lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011, cât și explicarea întinderii și aplicării aceluiași dispozitiv. În ce privește primul aspect, recurenta a susținut că prin apelurile declarate în cauză, părțile au formulat critici contradictorii, astfel că nu era posibilă admiterea ambelor apeluri, însă, instanța de apel procedând în acest sens, a creat o situație în care dispozitivul nu poate fi pus în executare. Înalta Curte constată că, deși asupra acestei cereri instanța de apel a arătat în mod corect că nu reprezintă o soluție contradictorie admiterea apelurilor formulate de părțile cu interese contrare în cauză, cererea astfel cum a fost concepută de pârâtă, nu este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 281 1 C. proc.

civ. deoarece dispoziția de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziție cu valoare executorie, astfel încât să fie necesară lămurirea ei.

Numai dispozițiile prin care se dă o dezlegare asupra fondului raportului juridic dedus judecății prin admitere ori în situația admiterii unor cereri accesorii este antrenată funcția executorie a hotărârii judecătorești; or, o soluție de respingere a unei cereri de chemare în judecată sau acele dispoziții ce țin de tehnica redactării dispozitivului în soluționarea căilor de atac, nu sunt dispoziții de natură a putea fi puse în executare, fie pentru că nu se stabilește nicio obligație în sarcina celui chemat în judecată (pentru cazul respingerii cererii), pronunțarea hotărârii judecătorești negenerând, din acest punct de vedere, nicio modificare în realitatea juridică anterioară promovării litigiului, fie pentru că ele reprezintă doar reflectarea soluției de admitere a căii de atac, fiind chestiuni de tehnică procedurală, fără valență executorie.

Cum recurenta pârâtă a invocat ultima ipoteză (admiterea apelului reclamantei, dar și a apelului său, pârâtă în cauză), Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a respins această cerere în temeiul art. 281 1 C. proc. civ. Totodată, prin aceeași cerere de lămurire a dispozitivului, pârâta a solicitat instanței de apel să indice care dintre criticile reclamantei au fost admise și care sunt criticile sale care au fost primite. Înalta Curte constată, de asemenea, că nici această solicitare nu este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 281 1 C. proc.

civ., normă ce permite doar lămurirea înțelesului dispozitivului (în varianta normativă analizată și pentru care pârâta a optat în prima cerere), iar nu lămurirea considerentelor hotărârii; eventuala nemotivare a deciziei ori insuficienta argumentare a soluției adoptate sau neanalizarea unor critici susținute prin motivele de apel sunt apte de a fi susținute ca motive de recurs împotriva deciziei date în apel, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu împotriva încheierii pronunțate asupra cererii de lămurire a dispozitivului; în consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs. Nici motivul de recurs susținut în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, criticile formulate de recurentă pe acest temei privind soluția dată de instanța de apel celei de-a doua cereri, prin care a solicitat să se lămurească același dispozitiv cu privire la întinderea și aplicarea lui.

Această cerere s-a întemeiat pe împrejurarea că prin decizia instanței de apel s-a dispus obligarea sa la plata către reclamantă „a penalităților aferente acestei remunerații, calculate de la data scadenței lor până la data de 03 mai 2011”, cerere respinsă de instanța de apel prin referirea la dispozițiile art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ.; recurenta pârâtă a susținut că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor anterior arătate. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ.

reprezintă, într-adevăr, o normă neincidentă în argumentarea respingerii cererii pârâtei, întrucât actualizarea unei creanțe de către executorul judecătoresc presupune ca premisă existența unei creanțe certe, determinate în cuprinsul dispozitivului, iar nu a unei creanțe determinabile, astfel cum corect instanța de apel a calificat dispoziția anterioară a dispozitivului; cu toate acestea, atare constatare nu este de natură a conduce la modificarea încheierii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea referirii la textul menționat, întrucât soluția este legală din perspectiva celorlalte argumente redate în cuprinsul considerentelor încheierii recurate. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a stabilit doar în sarcina executorului judecătoresc atribuția de determinare a creanței având ca obiect penalitățile datorate reclamantei.

Înalta Curte reține că prevederile art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, calcularea acestora se va realiza de către organul de executare, potrivit legii, ceea ce și instanța de apel a constatat. În plus, curtea de apel a argumentat că prin considerentele deciziei este detaliată modalitatea în care penalitățile curg și temeiul în drept al acestora, apreciindu-se că obligația stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conținând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităților, deci, o obligație determinabilă.

Totodată, Înalta Curte constată că celelalte aspecte ce privesc excepția prescripției dreptului material la acțiune și data scadenței stabilită de instanța de apel ca fiind 15 iunie 2007 (în raport de data de 25 mai 2007 ca dată a recunoașterii de către pârâtă a pretențiilor reclamantei reținută de instanța de apel), în absența unor critici în apel cu un atare obiect, precum și cuantumul penalităților de întârziere, nu pot constitui obiect al analizei în prezentul recurs, întrucât acestea sunt critici de nelegalitate îndreptate împotriva soluției date asupra apelurilor, prin decizia civilă nr. 198A/2011.

În consecință, aceste critici nu pot fi evaluate de această instanță de recurs în prezentul cadru procesual, nefiind chestiuni ce privesc întinderea și aplicarea dispozitivului, instanța de apel însăși invocând în mod legal prin încheierea recurată imposibilitatea reaprecierii asupra acestei excepții și revenirii asupra soluției adoptate și prevalându-se de invocarea puterii lucrului judecat, în realitate, de dezînvestirea sa. În măsura în care recurenta pârâtă a formulat astfel de critici și în cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea vor fi analizate de instanța de recurs în cadrul dosarului nr. 44921/3/2009, înregistrat pe rolul acestei instanțe.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.S.I. SRL împotriva încheierii din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2013.