ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2010 pe

rolul Tribunalului Mureș, reclamanta C.A.L. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții SC G. SA, Statul român reprezentat de M.F.P. și Consiliul local al

municipiului Târnăveni, obligarea pârâtelor să îi lase în liberă posesie și

folosință imobilul - casă cu etaj și curte în suprafață de 1.259 mp situat în

municipiul Târnăveni, să se dispună anularea actelor de proprietate ale

pârâților și, drept consecință, radierea acestora din cartea funciară.

Ulterior și-a precizat

acțiunea, cerând anularea proceselor-verbale de naționalizare a bunurilor

aparținând defunctului I

.

P

.

, fiind menținute și cererile inițiale, solicitând

ulterior și anularea certificatului de atestare fiscală emis pe numele SC G

.

I

.

SA, emis în temeiul

Legii

nr.

15/1990;

să se rectifice

înscrierea din

C.F.

Târnăveni de sub B+1 în sensul înscrierii reclamantei; -

să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare

din

2000 încheiat de D

.G.F.P.

Mureș; să se

rectifice înscrierea din

C.F.

Târnăveni de sub B+6 în sensul înscrierii

reclamantei; să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare

din

2005 încheiat de SC P

.

C

.

SRL; să se rectifice

înscrierea din

C.F.

Târnăveni de sub B+7 în sensul înscrierii reclamantei; să

se anuleze contractul de vânzare-cumpărare

din

2007 încheiat de SC I

.

T

.

SRL și a

contractului de ipotecă încheiat cu B

.

C

.

R

.

-

sediul central

București; - să se rectifice înscrierea din

C.F.

Târnăveni de sub B+8

în sensul înscrierii reclamantei.

În esență, prin

motivarea cererii se arată că imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr.

92/1950, fără titlu

valabil.

Prin sentința civilă nr.

1515 din 15 septembrie 2011 Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă, ca

inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 30/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cauza Maria

Atanasiu contra României.

Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția I-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

reclamantă, prin Decizia nr. 29 din 22 mai 2012 a respins calea de atac, ca

nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Imobilul în litigiu ce

a aparținut numiților I.P. și I.M., născută L., compus din locuință, hotel și

bodegă, a trecut în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului

nr. 92/1950, a fost preluat de Cooperativa „V.” din Târnăvei și ulterior dat în

folosința Organizației Comerciale Târnăveni, devenită SC C. SA Acesteia i s-a

eliberat, în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, certificat de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în care a fost inclus

și imobilul menționat. Ulterior imobilul în litigiu a fost vândut D.G.F.P. Mureș,

care la rândul său l-a vândut pârâtei SC P.C. SRL, iar această societate l-a

înstrăinat pârâtei SC I.T. SRL.

În temeiul Legii nr. 112/1995,

prin Hotărârea nr. 1059/1999, au fost acordate antecesorului reclamantei,

numitul I.T., despăgubiri în sumă de 250.055,23 lei, pentru partea din imobil

care a avut destinația de locuință.

În temeiul Legii nr. 10/2001

antecesorii reclamantei nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului

în litigiu, doar în baza Legii nr. 247/2005 au solicitat reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se află construcțiile în

litigiu. Prin hotărâre judecătorească irevocabilă, comisia locală pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată

la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață

de 1.259 mp și anume sentința civilă nr. 831 din 6 decembrie 2007 pronunțată de

Judecătoria Târnăveni.

Se mai arată că acțiunea

în revendicare poate fi formulată doar de către proprietarul neposesor.

Calitatea de proprietar al reclamantei nu a fost dovedită prin actele depuse în

probațiune. Astfel cum a fost formulată, acțiunea în revendicare în mod corect

s-a apreciat că nu poate fi admisă. Dacă ar fi solicitat anterior acestui petit

să se constate că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu

și, ca o consecință, că Statul nu a devenit niciodată proprietar asupra acestui

imobil și ca atare antecesorii reclamantei nu au pierdut niciodată dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, s-ar fi putut solicita ca petit

subsecvent primului obligarea pârâților să lase imobilul în deplină posesie și

folosință, după recunoașterea calității de proprietar al reclamantei sau al

antecesorilor reclamantei.

Curtea arată că,

construcțiile sunt înstrăinate prin acte translative de proprietate valabil

încheiate, astfel că prin recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea

reclamantei asupra acestor construcții, s-ar pune problema ca un alt particular

să se prevaleze de un drept de proprietate și prin urmare, s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Reclamanta

nu se poate prevala de cererea formulată în baza Legii nr. 247/2005, pe care să

o poată opune cu succes actelor autentice de vânzare-cumpărare ale pârâților,

deoarece acea cerere viza doar situația terenului, nu și a construcțiilor în

litigiu și care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate

anterior.

Față de cele

stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

legătură cu o eventuală acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, se

impune a se analiza dacă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului reclamanta se poate prevala de un „bun” în sensul

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Noțiunea de bunuri în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora o persoană poate pretinde

că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui

drept de proprietate.

Sub acest aspect s-a

avut în vedere faptul că situația construcțiilor în litigiu, nu a fost

rezolvată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, întrucât nu

s-a uzat de calea procedurii speciale reglementate prin această lege de

reparație. Ca atare, soluția instanței de fond, de aplicare a dispozițiilor

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este pe deplin

legală și ferită de orice critici. Tot legală și pertinentă este și analiza

făcută de instanța de fond referitor la dreptul de acces la o instanță,

garantat de art. 6 din Convenție, precum și analiza aplicabilității sau nu a art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin prisma practicii C.E.D.O.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că s-a respins apelul fără a se analiza faptul că

instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la

valabilitatea/nevalabilitatea titlului Statului român de preluare a imobilului

având ca destinație hotel, situat în Târnăveni, după defunctul I.P. -

bunicul reclamantei, prin Decretul nr. 92/1950.

Instanțele au ignora

cu desăvârșire prevederile art. 20 alin. (2) ale Constituției României și pe

cele ale art. 6 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, limitându-se a invoca și a face referire numai la

legislația internă specială, prin trimitere la spețe soluționare de Înalta

Curte de Casație și Justiție. Instanța face referire la faptul că în

temeiul Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea din 1999 s-au acordat despăgubiri în

cuantum de 250.055,23 lei pentru partea care a avut destinație de locuință. Dar

astfel cum s-a arătat, imobilul în litigiu, a fost compus din locuință, hotel

și bodegă. Până în prezent nu s-a acordat niciun fel de despăgubire și nici nu

s-a atribuit în natură acest imobil succesorilor proprietarilor.

Ambele instanțe au

reținut că cele două căi de atac declarate împotriva soluției instanței de fond

sunt neîntemeiate din perspectiva dispozițiilor Constituției României,

Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții de la

Strasbourg.

Dreptul de

proprietate asupra imobilului, recunoscut prin Hotărârea judecătorească nr. 831/2007

a Judecătoriei Târnăveni, în favoarea reclamantei reprezintă un „bun” în sensul

art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O., constându-se irevocabil și cu

efect retroactiv că antecesorii reclamantei, respectiv reclamanta nu au pierdut

niciodată acest drept. Cu alte cuvinte, dreptul reclamantei nu este revocabil,

iar titlu acesteia este opozabil statului.

Dreptul de

proprietate al reclamantei se referă la întreaga suprafață de teren cuprinsă în

sentința civilă, iar construcțiile edificate de către pârâți (îmbunătățite)

sunt accesorii al dreptului real de proprietate.

Reclamanta nu a rămas

in pasivitate, ci a

formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate nu numai asupra

terenului, ci și asupra construcțiilor, la care nu s-a primit niciun fel

de răspuns din partea autorităților. Încă din anul 1996, prin cererea, la care

s-a revenit cu adresă în anul 1998, și respectiv în anul 2005 a fost notificată

Primăria, unde în mod constant s-a solicitat atât imobilul teren, cât și

construcțiile aferente (casă + hotel).

Reclamanta s-a văzut

în imposibilitatea de a-și recupera bunul, chiar și atunci când dispunea de

hotărâre judecătorească irevocabilă ce obliga statul la restituire în natură.

Concluzia care se

desprinde este că, în lipsa titlului valabil de preluare al statului, imobilul

se restituie în natură, aceasta fiind și jurisprudența C.E.D.O. cu privire la

România, (Pădurariu vs. România).

Statul român, prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Mureș, prin întâmpinările formulate în temeiul dispozițiilor art.

308 alin. (2) C. proc. civ. solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportarea criticilor formulate la temeiurile de drept

incidente cauzei reține caracterul fondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

Instanța de apel și-a

axat soluția de menținere a excepției inadmisibilității acțiunii formulate

pe două repere: reclamanta nu a solicitat să se constate că preluarea

imobilului în litigiu s-a făcut abuziv și, drept consecință, Statul nu a

devenit niciodată proprietar ceea ce conduce la ideea că autorii reclamantei nu

au pierdut niciodată dreptul de proprietate, situație ce ar fi îndrituit-o pe

reclamantă să pretindă pârâților să îi predea bunul solicitat prin acțiune, pe

de o parte, iar pe de altă parte faptul că reclamanta nu are un „bun” în sensul

art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.

Primul argument al

instanței este străin pricinii întrucât reclamanta, precizându-și acțiunea, a

solicitat anularea proceselor verbale de naționalizare a bunurilor, ceea ce

semnifică solicitarea de a se constata că preluarea imobilului în litigiu s-a

făcut abuziv, fără titlu.

Nici cel de-al doilea

argument al instanței referitor la absența unui „bun” în patrimoniul

reclamantei nu are suport probator câtă vreme reclamanta este proprietara

terenului de 1.259 mp, solicitat în cauza de față, pe care se află edificate

construcțiile în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile și anume

sentința civilă nr. 831 din 6 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria

Târnăveni, operând astfel în favoarea sa și prezumția instituită de art. 492 C.

civ.

Dispozițiile Deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 precum și decizia C.E.D.O. Maria Atanasiu și alții

împotriva României sunt pe deplin aplicabile cauzei astfel cum s-a reținut și

de instanța de apel, prin raportare la efectele hotărârii judecătorești mai sus

evocate.

Drept urmare, rezultă

că acțiunea formulată nu este vădit inadmisibilă astfel cum au statuat

ambele instanțe de fond.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ. cu referire la pct.

7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., va admite recursul și, drept consecință,

decizia va fi modificată în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă.

Drept consecință, sentința

va fi anulată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

Tribunalul Mureș, urmare a soluționării cauzei pe excepție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta C.A.L. împotriva Deciziei nr. 29/ A din data de 22 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Modifică decizia

recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanta C.A.L. împotriva

sentinței nr. 1515 din data de 15 septembrie 2011 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

Anulează sentința și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Mureș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.