ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 649/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 649/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea la data de 29 septembrie 2011, reclamantul F.O. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții P.R.M. și SC R. SRL, obligarea acestora, în solidar, la despăgubiri civile,

reprezentând lipsa de folosință a terenului de 471 mp situat în intravilanul comunei

M., sat O., județul Vâlcea, proprietatea reclamantului, precum și la plata cheltuielilor

de judecată. Inițial, reclamantul a evaluat prejudiciul la suma de 110.000 RON,

iar, după efectuarea expertizei, și-a majorat pretențiile la suma din raportul de

expertiză.

Prin sentința civilă

nr. 2794 din 5 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost admisă acțiunea

și s-a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 140.226 RON, contravaloarea

lipsei de folosință a terenului în suprafață de 471 mp, proprietatea reclamantului

și la 7.616 RON cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că, prin titlul de proprietate din 2006, emis de Consiliul Județean

Vâlcea, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren

de 1,93 ha, în comuna M., județul Vâlcea. Terenul este intabulat pe numele reclamantului,

la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea.

Raportul de expertiză

tehnică efectuat în cauză a statuat că valoarea lipsei de folosință a terenului

în litigiu este de 140.226 RON, pagubă evaluată pe ultimii 3 ani, anteriori promovării

cererii.

Deși pârâtul P.R.M. a

fost prezent la unul din termenele de judecată, 3 noiembrie 2011, acesta nu a propus

probe în apărarea sa și nici nu s-a mai prezentat la proces. Acesta nu a răspuns

interogatoriului trimis de reclamant, astfel încât au fost aplicate dispozițiile

art. 225 C. proc. civ.

Împotriva acestei soluții,

a formulat apel pârâtul P.R.M. și cerere de aderare la apel pârâta SC R. SRL.

Prin precizarea formulată

la data de 7 decembrie 2012, apelantul P.R.M. a solicitat instanței să recalifice

calea de atac (din apel, în recurs), având în vedere valoarea litigiului, iar, cu

privire la fond, a susținut motivarea superficială realizată de către instanță și

lipsa probelor în privința faptei ilicite, bazată doar pe sancțiunea nereprezentării

sale la interogatoriul administrat, în temeiul art. 225 C. proc. civ., deși nu a

fost niciodată citat și nu a dispus de asistență juridică specializată, fiind citată

doar societatea apelantă, cu mențiunea „prezentării la interogatoriu”.

A susținut că soluția

nu se bazează pe probe, neexistând nicio dovadă că a folosit suprafața de 471 mp,

de care se prevalează intimatul. A precizat că nu mai îndeplinește calitatea de

administrator din anul 2006, nefiind probate pretențiile în ceea ce-l privește.

Întrucât intimatul nu

a îndeplinit condiția prealabilă a punerii în întârziere, condiția instituită prin

art. 1079 C. civ., a susținut că acțiunea trebuia respinsă, ca prematură.

În ceea ce privește expertiza

de specialitate, a invocat excepția de nulitate, argumentând că nu sunt indicate

normativele în funcție de care s-a întocmit lucrarea sau dacă s-a respectat Codul

deontologic al A.N.E.V.A.R.

Soluția a fost criticată

și pentru faptul că expertul a calculat valoarea de piață a terenului, și nu lipsa

de folosință, multiplicând-o apoi cu 3, (pentru 3 ani), uzând de hotărârea din

29 septembrie 2005 a Consiliului General al Municipiului București, cu valabilitate

pentru acea zonă unde există o piață imobiliară extrem de bine dezvoltată.

Nulitatea lucrării de

expertiză este raportată și la faptul că expertul H.D. este constructor și evaluator

de imobile, iar lucrarea excede specializării sale, fiind necesară părerea unui

topometrist.

Aceleași critici au fost

reluate și de către apelanta SC R. SRL, prin întâmpinarea și cererea de aderare

la apel, formulate la data de 7 decembrie 2012, solicitându-se, totodată, refacerea

și completarea probatoriului.

În apel, instanța a menținut

calificarea căii de atac, având în vedere caracterul comercial al acțiunii și dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 17A-C din 22 mai 2913, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâtul P.R.M. și cererea de

aderare la apel formulată de pârâta SC R. SRL.

A schimbat sentința, în

sensul că a obligat pe pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantului suma de 6.048

RON.

A respins acțiunea față

de pârâtul P.R.M.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat lipsa de folosință pentru

terenul ocupat de o clădire pe care societatea pârâtă a achiziționat-o prin licitație

publică, cu mult înainte ca acesta să devină proprietarul terenului și asupra căruia

vânzătoarea C. COOP B. avea drept de folosință pe toată durata existenței construcției

[art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005], având și posibilitatea să-l achiziționeze.

Culpa pârâtei constă doar

în aceea că, odată cu preluarea bunului în proprietate, ar fi trebuit să clarifice

și situația juridică a terenului aferent, prin prisma drepturilor legale ale cooperației

meșteșugărești.

Aceasta putea să cumpere

terenul aferent construcției, după care să-l înstrăineze societății, împreună cu

imobilul construcție, fapt care ar fi împiedicat ulterior reconstituirea dreptului

de proprietate în beneficiul reclamantului. Până când acest teren a fost cumpărat

de către cooperația meșteșugărească și, ulterior, de către societatea pârâtă, s-a

scurs un interval foarte mare de timp, în care, prin simpla existență a construcției,

reclamantul a fost împiedicat să-și exercite pe deplin atributele dreptului de proprietate.

Această lipsă de folosință este pretinsă ca o simplă chirie, pe care ar fi trebuit

să o încaseze, dacă ar fi fost închiriat terenul de către societate, fără a exista

însă o cerere sau ofertă din partea părților implicate, fără o similitudine cu restul

proprietății reclamantului sau cel puțin cu terenurile situate în vecinătatea acestei

construcții.

De asemenea, societatea

comercială a susținut că niciodată nu a efectuat activitate comercială și, practic,

nu a utilizat în nici un fel terenul, iar reclamantul nu a reușit să probeze existența

unei situații contrarii, deși instanța a pus în discuție necesitatea administrării

probei testimoniale.

Instanța de fond și-a

întemeiat soluția doar pe proba cu expertiză tehnică, fără a analiza obiectivitatea

acesteia.

S-a reținut că pârâtul,

deși a fost prezent la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 2011, a refuzat

să se prezinte pentru a-i fi administrat interogatoriul, deși nu i s-a pus în vedere

să se prezinte pentru probă; în ședința publică din data de 8 martie 2012, s-a solicitat

citarea la interogatoriu a societății pârâte, citând-o pe aceasta în acest mod și

depunându-se interogatoriul pentru persoana fizică. Pârâtul nu a fost citat cu mențiunea

„la interogatoriu”, proba fiind încuviințată pentru societate, iar acesteia nu i

s-a înaintat, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 225 C. proc. civ.

Expertul cauzei a reținut,

în lucrare, că nu cunoaște date despre vânzări sau închirieri de terenuri în această

zonă, utilizând, totuși, metoda comparației prin bonitate și stabilind valoarea

de piață a terenului în suprafață de 471 mp, din care 166 mp reprezintă terenul

ocupat de construcție. De asemenea, a întocmit calculul pe baza hotărârii din

29 septembrie 2005 a Consiliului General al Municipiului București, deși trebuia

să se informeze dacă există, la nivel local, o astfel de hotărâre.

Majorând fără temei legal

valoarea metrului pătrat, expertul a stabilit, pentru suprafața de teren, o valoare

de circulație de 140.226 RON, echivalând-o cu lipsa de folosință, în condițiile

în care apelanta a cumpărat-o, în anul 2012, cu suma de 5.000 RON.

De aceea, instanța a dispus

refacerea raportului de expertiză de către un alt expert, înlăturând astfel și eventualele

motive de nulitate a lucrării invocate de către apelantă.

În apel, au fost depuse

mai multe acte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din această localitate, care

atestă valori de 2500 mp pentru o suprafață de 1946 mp, în anul 2007; 8329,88 mp,

cu o valoare de 2.000 RON, tot în același an; 1966 mp și o construcție, vândute

la prețul de 2.600 RON, în anul 2012, etc.

De asemenea, expertul

cauzei a luat în calcul și prețurile practicate de autoritatea administrativă locală

pentru închirierea construcțiilor, materializate prin hotărâri emise în anul 2007,

în care chiria lunară era de 0,5 euro/mp sau 1 euro/mp, fără a fi percepute chirii

pentru terenurile aferente.

Utilizând anunțurile de

publicitate, expertul cauzei a aproximat chiria anuală de 1 euro și a calculat o

sumă totală de 6.048 RON, pentru suprafața de 457 mp, pe cei trei ani, în care reclamantul

nu a putut uza de folosința acestui teren.

Deși, din probe, nu a

rezultat această suprafață de teren, instanța a determinat-o în raport de suprafața

achiziționată, apreciind-o ca fiind utilă, atât pentru calea de acces, cât și pentru

desfășurarea activității comerciale, uzându-se și de planșele foto în acest sens,

din care se observă utilizarea spațiului cu titlu de depozit.

De asemenea, instanța

de fond a obligat, în solidar, ambii pârâți la plata sumei, însă, din nici o probă,

nu a rezultat că pârâtul P.R.M. a folosit în interes propriu acest teren.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.O., criticând-o pentru nelegalitate,

în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamantul a arătat următoarele:

În conformitate cu dispozițiile

art. 118 alin. (1) C. proc. civ., formularea întâmpinării în fața instanței de fond,

de către pârâ­ții P.R.M. și SC R. SRL, era obligatorie, obli­gație cu privire la

care aceștia au fost încunoștințați prin citațiile emise, iar, potrivit prevederilor

art. 115 pct. 4 din același cod, cei doi pârâți erau, de asemenea, obligați ca,

prin întâmpinarea amintită, să precizeze dovezile cu care se apară împotriva fiecărui

capăt de cerere.

În speță, pârâtul P.R.M.

s-a prezentat în fața instanței de fond, la primul termen de judecată, 3 noiembrie

2011, și a solicitat amâna­rea cauzei pentru lipsă de apărare, cerere care i-a fost

admisă, fixându-i-se, în acest scop, un nou termen de judecată, la data de 12 ianuarie

în fața instanței de fond, nici personal și nici prin avocați, nu au formulat întâmpinare

și nici nu au solicitat probe în apărarea lor.

Recurentul a invocat dispozițiile

art. 138 alin. (1), art. 292 alin. (1), art. 295 și art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., susținând că, în speță, refuzul nejustificat al celor doi pârâți de a-și

valorifica drepturile procedurale, în fața instanței de fond, la termenele și în

condițiile reglementate prin aceste texte legale, reprezintă o verita­bilă sfidare

a principiului bunei-credințe cu care trebuie exercitate drepturile respective,

iar admiterea de probe în apărare, solicitate direct în faza de apel, constituie

o încălcare evidentă a dispozițiilor legale invocate.

O altă critică s-a raportat

la faptul că singura probă în baza căreia Curtea de Apel Pitești își motivează decizia

recurată, respectiv expertiza, a fost admisă și administrată cu încălcarea flagrantă

a legii, ceea ce determină nelegalitatea solu­ției pronunțate.

Astfel, în considerentele

deciziei atacate, se reține, contrar adevărului, că: „Instanța de fond și-a întemeiat

soluția doar pe proba cu expertiză tehnică, fără a analiza obiectivitatea acesteia”.

În opinia recurentului,

după efectuarea expertizei tehnice de la fond, o nouă expertiză putea fi cerută

numai la data de 28 iunie 2012, potrivit dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc.

civ.

În consecință, expertiza

tehnică pe care se întemeiază decizia recurată, fiind cerută, admisă și administrată

cu încălcarea evidentă a dispoziții­lor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., este o

probă nelegală.

Mai mult, așa-zisa expertiză

tehnică reprezintă, în sine, o grosolană încălcare a legi, întrucât stabilirea cuantumului

despăgubirilor s-a făcut, de către expert, prin raportare la ratele de amortizare

pentru anumite perioade, deși conform dispozițiilor imperative ale art. 24

alin. (4) lit. a) C. fis­c., terenurile de orice fel nu figurează printre bunurile

amortizabile.

Prin întocmirea expertizei

în modul arătat, s-a ajuns la un cuantum derizoriu al despăgubirilor, în su­mă de

doar 6.048 RON, adică de circa 24 de ori mai puțin decât suma calculată prin raportul

de expertiză efectuat în fața instanței de fond.

Este adevărat că, urmare

a obiecțiunilor formulate de reclamant, în ședința publică din data de 13 martie

2013, instanța a pus în vedere expertului să stabilească lipsa de folosință ca chirie,

abandonând modul de calcul bazat pe calcularea ratelor de amortizare a terenului,

dar efectul a constat numai în schimbarea formală a expresiilor folosite, chirie,

în loc de amortizare, rezultatul fiind același.

Expertul a urmărit, în

mod deliberat, favorizarea părților adverse, fapt ce rezultă, indubitabil, din refuzul

acestuia de a aplica prin­cipala metodă folosită la stabilirea despăgubirilor pentru

lipsa de folosință a terenurilor, adică metoda evaluării prin comparație. În acest

sens, pretextul in­vocat de către expert pentru eludarea acestei metode, adică pretin­sa

lipsă de „anunțuri similare în zonă”, este, evident, fals.

În realitate, expertul

avea la indemnă, pentru comparație, chiar mai mult decât niște simple anunțuri din

diverse publicații, la dosar, fiind depusă o hotărâre judecătorească prin care s-a

stabilit, irevocabil, cuantumul despă­gubirilor datorate pentru lipsa de folosință

a unor terenuri similare în zonă.

Recurentul a invocat și

faptul că un asemenea mod de evaluare, bazat pe calcularea unei rate de amortizare,

pe lângă faptul că este, flagrant, nelegal, contravine și logicii formale, întrucât,

dacă s-ar accepta existența unei perioade de amortizare la terenuri, ar însemna

să se ad­mită o limită de timp pentru folosința lor, la expirarea căreia, să înceteze

durata lor de „viață”, ceea ce nu poate fi admis.

În același sens,

s-a susținut că ex­pertul a încălcat și metoda comparației prin bonitare pentru

stabilirea prețului pe metru pătrat, aplicând nejustificat coeficientul CV, coeficient

pri­vind situația juridica a terenului - proces în curs = 0.90, deși lipsa de folosință

se calculează pentru perioada anilor 2006-2009, iar cere­rea de chemare în judecată

a fost înregistrată la tribunal la data de 29 septembrie 2011.

Atitudinea abuzivă și

tendențioasă a expertului culminează cu sfidarea dispozițiilor instan­ței de judecată,

întrucât, în pofida faptului că, prin încheierea de ședință din data de 16 ianuarie

2013, s-a statuat că destinația construcției situate pe terenul din litigiu este

aceea de „spațiu comercial”, criteriu în raport de care trebuia să se efectueze

evaluarea lipsei de folosință, ex­pertul și-a permis să decreteze că imobilul construcție

în litigiu nu este spațiu comer­cial, nu este folosit în mod curent, nu are aspect

co­mercial.

Recurentul a invocat faptul

că, prin sentința penală nr. 460 din 14 iulie 2011, pronunțată de Judecătoria Râmnicu

Vâlcea, în Dosarul nr. 5944/288/2011, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale

împotriva expertului C.C.M. pentru infracțiu­nea de mărturie mincinoasă prevăzută

de art. 260 alin. (4) C. pen., fapta săvârșită de către acesta exact în aceleași

condiții, părtinitoare și abuzive, în care a procedat la efectuarea expertizei și

în prezenta cauză.

Or, în acest context,

rezultă că expertiza dispusă de către Curtea de Apel Pitești frizează situația de

incompatibilitate a expertului, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin.

(2) din O.G. nr. 2/2000.

O altă critică s-a raportat

la faptul că instanța de apel a încălcat, în mod flagrant, prevederile

art. 225 C. proc. civ., statuând că, în speță, nu sunt aplicabile dispo­zițiile

art. 225 C. proc. civ., deoarece proba cu interogatoriul pârâților reclamantul a

solicitat-o, în scris, chiar prin cererea de chemare în judecată, cerere care le-a

fost comunicată ambilor pârâți, împreună cu citațiile. În cadrul acestei critici,

recurentul a reluat criticile formulate anterior, astfel încât nu se impune reiterarea

acestora. În plus, recurentul a arătat doar că pârâtul P.R.M., asociatul unic al

firmei sale, SC R. SRL, este, în fapt, și reprezentantul acesteia.

Împrejurarea ca, începând

din anul 2006, acesta nu mai figurează ca administrator în evidențele Registrului

Comerțului, figurând soția sa, P.E., este pur formală și, sub acest aspect,

fără nicio relevanță juridică. În realitate, însă, și după anul 2006, acesta a acționat

(și continuă să acționeze și în prezent) și în calitate de reprezentant al firmei

sale.

Prin urmare, concluzia

că reprezentantul-asociat unic, P.R.M. este autorul deciziei, luată, în numele și

pentru pârâta SC R. SRL, de a nu se înfățișa la instanța de fond și a nu răspunde

la interogatoriul primit de la tribunal, este inevitabilă.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al

acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Sintetizând prima critică

de nelegalitate formulată în cauză, instanța de recurs reține că, prin

intermediul acesteia, se invocă în esență faptul că pârâții care, în fața

primei instanțe, nu s-au prezentat și nu au solicitat probe, nu ar mai

putea solicita, în calitate de apelanți, administrarea de probe de în apel.

Or, o asemenea teză nu

poate fi primită, întrucât calea de atac a apelului are natura unei căi devolutive,

ceea ce înseamnă că acesta readuce în fața instanței superioare toate

chestiunile de fapt și de drept care au fost dezbătute în fața primei

instanțe și au fost soluționate prin hotărârea acesteia, hotărâre

care face obiectul apelului. În principiu, deci, apelul provoacă o rejudecare a

fondului litigiului.

Efectul devolutiv al apelului

ce presupune verificarea sentinței atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului

în care instanța a apreciat probele administrate în cauză, și, dacă în

baza acestora, a reținut corect raporturile juridice dintre părți, cât

și sub aspectul legalității, al aplicării și interpretării legii,

rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 292 și

art. 294-art. 298 C. proc. civ.

Astfel, art. 295

alin. (1) teza I statuează că instanța de apel va verifica, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

În consecință, efectul

devolutiv al apelului are caracter imperativ, instanța de apel fiind obligată

să examineze litigiul sub toate aspectele, de netemeinicie și de nelegalitate,

în ipoteza în care acesta este admisibil și acest efect decurge din instituirea

de către legiuitor, în anumite litigii civile, a două grade de jurisdicție

și din rațiunea de a asigura plenitudine de jurisdicție celei de-a

doua instanțe, care exercită controlul judiciar.

În ceea ce privește

materia probelor în apel, aceasta este guvernată de dispozițiile art. 292

alin. (1) și art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi, înaintea

instanței de apel, de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele

invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Instanța va putea încuviința și administrarea probelor a căror necesitate

rezultă din dezbateri.

Conform art. 295

alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea

sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea

probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că

sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Cum, prin cererea de apel,

respectiv prin cererea de aderare la apel, pârâții P.R.M. și SC R. SRL au solicitat

fie trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului cu înscrisuri

și refacerea raportului de expertiza, fie refacerea probatoriului de către

instanța de apel, rezultă că instanța de apel a aplicat în mod corect

dispozițiile legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului, astfel

cum au fost enunțate și interpretate anterior acestei concluzii.

În consecință, motivul

de recurs privind posibilitatea pârâților apelanți, care, în fața

primei instanțe, nu s-au prezentat și nu au solicitat probe, de a solicit

administrarea de probe în apel este nefondat.

În acest context, devine

nefondată și critica privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 212

alin. (2) C. proc. civ., conform cărora: Expertiza contrarie va trebui cerută motivat,

la primul termen după depunerea lucrării, întrucât aceste text legal devine aplicabil

doar în ipoteza în care s-a încuviințat și administrat, în fața unei

instanțe, într-o anumită fază procesuală, proba cu expertiza tehnică de specialitate,

iar partea adversă ar fi avut obligația procesuală de a solicita proba contrarie,

la primul termen după depunerea lucrării.

Cum, în cauză, proba cu

expertiză tehnică evaluatorie a fost solicitată în etapa procesuală a apelului,

ca probă distinctă, după punerea necesității acesteia în dezbaterea contradictorie

a părților, nu poate fi aplicabil art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce

atrage caracterul nefondat al acestei critici.

În ceea ce privește

motivul de recurs prin intermediul căruia se critică raportul de expertiză și,

în mod special, cuantumul despăgubirilor stabilit prin acesta, instanța apreciază

că acest motiv de recurs nu mai poate fi invocat în actuala structură a recursului,

ce are natura unei căi de atac extraordinare, de reformare, ce poate fi exercitat,

în mod exclusiv, pentru motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile

art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., iar analiza unui mijloc de probă excede controlului

de legalitate, intrând în sfera controlului de temeinicie, impropriu căii de atac

a recursului.

Astfel, motivul de recurs

pe care îl invocă în realitate recurentul F.O. privește fostul pct. 11 al

art. 304 (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând

dintr-o apreciere eronată a probelor), care a fost abrogat prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Nici critica privind atitudinea

expertului desemnat în cauză și împrejurarea că, împotriva acestuia, s-ar fi

început urmărirea penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă nu constituie

critici fondate, câtă vreme eventualele motive de incompatibilitate ale expertului

trebuiau invocate în fața instanței care a dispus expertiza, iar începerea

urmăririi penale s-a dispus într-o altă cauză, recurentul nefăcând dovada legăturii

de cauzalitate între cele două cauze sau a faptului că expertul era radiat de pe

lista oficială a experților autorizați, la momentul efectuării expertizei.

Mai mult, la desemnarea acestuia, au fost respectate dispozițiile art. 202

alin. (1) C. proc. civ., privind tragerea la sorți; reclamantul nu a solicitat

participarea unui consilier expert; iar instanța de apel a încuviințat

obiecțiunile intimatului reclamant la raportul de expertiză efectuat cauză,

aspect confirmat în conținutul recursului, simpla nemulțumire a părții

interesate privind cuantumul despăgubirilor pretinse neputând determina reformarea

hotărârii recurate.

În ceea ce privește

motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.,

de către instanța de apel, care ar fi considerat nelegal că nu sunt aplicabile

aceste dispoziții pârâtului P.R.M., instanța reține că acesta se

bazează pe argumente de tip subiectiv, care exced cauzei, întrucât, din înscrisurile

administrate ca probă la dosar, instanța de apel a apreciat în mod corect că

acesta, în calitate de persoană fizică, chemat în judecată în nume propriu, în calitate

de pârât, nu a fost citat cu mențiunea „la interogatoriu”, astfel încât nu

i se putea aplica sancțiunea neprezentării pentru administrarea acestei probe.

Examinând această critică

prin raportare la poziția pârâtei persoane juridice, instanța reține

că, din citația existentă la dosar fond, care face dovada până la înscrierea

în fals, rezultă că aceasta a fost citată cu interogatoriul propus de reclamant

și cu mențiunea de a răspunde, astfel încât, nedepunând răspunsul în termenul

judecătoresc acordat, acesteia i-au fost corect aplicate dispozițiile art.

225 C. proc. civ. de către prima instanță.

Această împrejurare nu

are însă consecințe juridice asupra soluției dispuse de instanța

de apel, câtă vreme, în apel, a fost menținută soluția privind obligarea

pârâtei SC R. SRL la despăgubiri, fiind determinat doar un alt cuantum al despăgubirilor

pretinse de reclamant, în baza unei probe pertinente stabilirii acestui cuantum,

probă administrată în condiții de legalitate, cu respectarea garanțiilor

procesuale ale părților privind dreptul la apărare, egalitatea și contradictorialitatea.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, constatând că ansamblul criticilor formulate în recurs sunt

nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei nr. 17A din 22 mai 2013

a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În temeiul art. 316 raportat

la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., instanța îl va obliga pe recurentul

reclamant F.O. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în

favoarea intimatului pârât P.R.M., reprezentând onorariu avocațial, conform

chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei nr. 17A din 22 mai 2013

a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul reclamant

la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul pârât P.R.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2014.