ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în

anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 3

iulie 2008 și înregistrată la Judecătoria Oradea, sub nr. 6448/271/2008

, reclamanții B.I. și B.B. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții K.A., SC F. SRL Oradea și SC M.B. SA

(România) - Sucursala Oradea, constatarea nulității de drept a contractului de

vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat din data de 17 iunie 2008

de B.N.P. -

M.I.A., încheiat între pârâtul K.A.,

în calitate de

vânzător pârâta SC F. SRL, în calitate de cumpărători și SC

M.B. SA (România) în calitate de creditor ipotecar, având ca obiect imobilul cu

nr. cad 4189 înscris în CF Biharia, teren în suprafață de 30000 mp, precum și

anularea încheierii de carte funciară 40109/2008 și restabilirea situației de

carte funciară anterioară dispunând notarea tuturor mențiunilor făcute în CF Biharia.

Reclamanții au invocat faptul că sunt terțe persoane interesate în anularea

contractului de vânzare-cumpărare dat fiind faptul că mama pârâtului K.A. a

înstrăinat către reclamanți, prin acte sub semnătură privată, terenul ce face

obiect ai contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civila nr. 6817 din data

de 28 octombrie 2008, Judecătoria Oradea

a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Bihor, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

valoarea obiectului litigiului fiind mai mare de 500.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 299/ C din

data de 3 noiembrie 2009,

Tribunalul

Bihor a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților B.I.

și B.B., a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului K.A., excepția in

admisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes procesual al

reclamanților, precum și excepția insuficientei timbrări a

acțiunii. Totodată, instanța de fond a respins

acțiunea formulată de reclamanții

B.I. și B.B. împotriva pârâților K.A.,

SC F. SRL, SC M.B. SA (România) București - Sucursala Oradea, s-

a constatat că taxa de timbru datorată de

reclamanți pentru judecarea prezentei

acțiuni este de 17.586 lei,

conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 și a dispus

eșalonarea

plății taxei de timbru datorată, respectiv a sumei de 16.586 iei în șase rate

lunare a câte 2,764,3 lei fiecare și au fost obligați reclamanții să plătească

cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.113 din 4 noiembrie

2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

a respins excepția netimbrării,

invocată de intimați, reținând că a fost îndeplinită obligația legală de

achitare a taxei de timbru datorată în apel și, admițând apelul, a schimbat în

parte sentința în sensul înlăturării dispozițiilor prin care s-a constatat că

taxa de timbru datorată de reclamanți pentru judecarea acțiunii este de 17.586

lei, precum și cele privind eșalonarea plății taxei de timbru datorate și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, iar apelanții au fost

obligați la 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către SC F. SRL

Instanța de apel a reținut că, în

speță, sunt incidente, în speță, prevederile art. 113 alin. (5) O.G. nr.

92/2003 potrivit cărora, sub sancțiunea nulității absolute, la încheierea

actelor de înstrăinare a terenurilor, clădirilor și a mijloacelor de transport,

se prezintă certificatelor de atestare fiscală care să se ateste achitarea

tuturor obligațiilor fiscale locale

datorate

autorității administrației publice locale, pe a cărei rază este înregistrat

fiscal

bunul.

Instanța de apel a apreciat că

respectiva cerință a fost îndeplinită cu prilejul încheierii contractul de

vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară, autentificat din 17 iunie 2008 de

Biroul Notarului Public - M.I.A., deoarece prin certificatul fiscal din 16

iunie 2008 al Primăriei comunei Biharia s-a atestat că intimatul K.A. nu

figurează cu debite restante iar bunul se poate înstrăina sau ipoteca.

Totodată, Primăria comunei Biharia a eliberat anterior actul nr. 1691 din 13

iunie 2008 prin care, la cererea societății SC F. SRL, se atesta că terenul

proprietatea intimatului, nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 sau a

Legii nr. 247/2005, iar prin adeverința nr. 1480

eliberată de Primăria Biharia la

data de 22 mai 2008 s-a menționat că

terenul se află în intravilanul extins al localității Biharia, conform noului

P.U.G., adeverința fiind eliberată pentru a servi la Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară Bihor.

Instanța de apel a considerat că

împrejurarea atestată de Primăria

comunei

Biharia, prin actul nr.1905 din 1 iulie 2008, în sensul că intimatul nu

figurează

în evidențele fiscale cu terenul din litigiu, nu poate atrage desființarea

actului de înstrăinare, în discuție fiind eventual incidența dispozițiilor ce

reglementează sancțiunile administrative prevăzute pentru nedepunerea

declarațiilor de înregistrare fiscală.

Prin cererea formulată la data de 27

decembrie 2010 reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei civile nr, 113

din 4 noiembrie 2010, pronunțat de Curtea de Apel Oradea întemeiat de

dispozițiile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

solicitând modificarea deciziei

apelate în

sensul admiterii apelului

declarat împotriva sentinței pronunțare de instanța de

fond și

schimbarea în parte a sentinței, în sensul  constatării nulității absolute

a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. - M.I.A.

În primul motiv de recurs, subsumat

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ,

recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de

apel nu a răspuns motivului de apei circumscris dispozițiilor înscrise în art.

113 alin.(5) din O.G. nr. 92/2003, respectiv instanța nu s-a pronunțat cu

privire la faptul dacă cerința legii se referă la un/orice certificat fiscal

sau la un anume certificat fiscal care să ateste plata obligațiilor fiscale

pentru bunul care se înstrăinează, ceea ce a condus și ia greșita aplicare și

interpretare a prevederilor aceleiași norme legale și la întemeierea hotărârii

pe motive de fapt și de drept străine de natura pricinii. Astfel, reclamanții

au motivat că, în mod greșit, instanța de apel a luat în considerare

buna-credință a

cumpărătorilor în

condițiile în care sancțiunea nulității absolute este prevăzută

pentru

motivul obiectiv al lipsei certificatului fiscal, nulitate ce nu are în vedere

elementele de ordin subiectiv. Totodată, motivează că instanța se referă la

condiția impusă ad validitatem, ca la simple cerințe care ar putea avea doar

consecințe de ordin administrativ.

Reclamanții au mai motivat că, în mod

greșit, instanța de apel a reținut

ca certificatul fiscal prezentat întrunește cerințele

legii, iar sancțiunea nulității

absolute

poate fi acoperită prin luarea în considerare a unui certificat fiscal, indiferent

de conținutul său, deși cerința ad validitatem a existenței certificatului de

atestare fiscală nu poate fi acoperită nici prin confirmare și nici prin

existența altor acte care atestă împrejurări diferite decât cele impuse de

lege. Astfel, scopul emiterii certificatului fiscal, impus de prevederile art.

113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, este acela de a garanta plata la zi a

impozitelor și taxelor locale asupra imobilelor care sunt obiectul material al

actelor juridice de înstrăinare, din actele dosarului rezultând că ia momentul

încheierii actului, vânzătorul nu era înregistrat în evidențele fiscale ale

Primăriei Biharia cu bunul respectiv, ci numai reclamanții, iar certificatul

fiscal nr. x/2008 nu este completat potrivit cerințelor legale, respectiv nu

are datele de identificare ale imobilului și nici scopul eliberării.

A mai fost criticată hotărârea

instanței de apel și pentru faptul că se întemeiază pe motive contradictorii

ce rezidă din faptul că, pe de o

parte, se recunoaște calitatea procesuală a reclamanților și interesul de a

solicita constatarea nulității absolute a unui act încheiat cu nerespectarea

prevederilor art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 și, pe de altă parte, se

reține că nu sunt incidente sancțiunile prevăzute de textul de lege respectiv,

ci eventual sancțiuni de ordin administrativ pentru nedeclararea bunului.

Au mai invocat reclamanții faptul că

hotărârea instanței de apel se întemeiază pe motive străine de natura pricinii

întrucât, deși în speță este vorba de

o nulitate absolută pe motivul obiectiv al lipsei certificatului de atestare

fiscală privind bunul care se înstrăinează, actul este analizat cu referire la

motive subiective ce țin de conduita părților contractante, în principal a

părții dobânditoare, deși prin natura normei juridice analizate

reclamanții

nu sunt ținuți să facă dovezi ale conduitei subiective a părților actului

juridic a cărui anulare este solicitată.

Prin decizia civilă nr. 6474 din data

de 27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate

intelectuală

a respins,

ca nefondat, recursul reclamanților.

Înalta Curte a reținut că în speță,

problema esențială dedusă judecății

este

aceea a valabilității/ nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare cu

garanție

imobiliară autentificat din 16 iunie 2008 de BNP - M.I.A., cu referire la

dispozițiile art.113 alin.(5) din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul

de procedură fiscală, respectiv de a stabili dacă cerința impusă de textul de

lege mai sus arătat, existența certificatului de atestare fiscală prin care să

se ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale locale datorate autorității

administrației publice locale, a fost sau nu îndeplinita la data autentificării

contractului de vânzare-cumpărare.

A motivat instanța de recurs că în

considerentele deciziei Curții de apel sunt conținute argumentele,

cu trimite la mijloacele de probă

administrate în cauză, care au format convingerea instanței în sensul că

sancțiunea nulității de drept prevăzută de art. 113 alin. (5) C. proc. civ. nu

este incidență în cauză, ceea ce permite concluzia că decizia este motivată.

Înalta Curte a respins motivul de

recurs întemeiat de dispozițiile

art. 304

pct. 7 C. proc. civ., respectiv ipoteza nemotivării hotărârii în

cazul

existenței unor contradicții între considerente și dispozitiv, dat de faptul că

instanța a respins acțiunea, deși a reținut calitatea procesuală activă și

interesul reclamanților ce ar fi trebuit să determine admiterea acțiunii

A motivat instanța de recurs că

existența calității procesuale și a interesului sunt, alături de dreptul

afirmat și capacitatea procesuală, condiții de exercițiu ale acțiunii civile a

căror îndeplinire nu determină, prin ele însele, admiterea cererii de chemare

în judecată, în absența probelor în susținerea demersului judiciar.

În privința criticii, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a existenței unui motiv străin de

natura pricinii și. anume considerentele referitoare la buna-credință a

părților contractante,

câtă

vreme în cauză se discută o nulitate absolută și nu aspecte subiective ce țin

de conduita părților, instanța de recurs a respins-o ca nefondată, pe

considerentul că instanța de apel, analizând criticile formulate în calea

devolutivă de atac, și-a motivat decizia exclusiv prin raportare la probele

administrate și la textul de lege incident în cauză, fără considerații legate

de conduita subiectivă a contractanților. O astfel de motivare se regăsește în

hotărârea primei instanțe, care însă nu a fost însușită de instanța de apel.

Înalta Curte a. respins și criticile

privind neconformitatea certificatului de atestare fiscală nr. 8228 din 16

iunie 2008 eliberat de Primăria Biharia cu dispozițiile art. 113 alin. (5) din

C. proc. fisc.,

reținând

faptul că din conținutul textului invocat, coroborat cu decizia Curții

Constituționale 169 din 14 iulie 2009, rezultă că doar absența certificatului

de atestare fiscală atrage nulitatea de drept a contractului de

vânzare-cumpărare, omisiunea

vânzătorului de a declara

bunul supus impozitării constituind contravenție ce se sancționează ca atare,

în sensul prevederilor art. 219 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură

fiscală. în sensul deciziei Curții Constituționale, norma reglementată de

dispozițiile art. 113 alin. (3) C. proc. civ. din O.G. nr. 92/2003 nu introduce

o interdicție de a vinde sau a dona, ci are scopul de a asigura îndeplinirea

obligațiilor fiscale de către persoanele fizice sau juridice. în cauză, cerința

prevăzută de art. 113 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 a fost îndeplinită câta

vreme autoritatea fiscală atestă că pârâtul K.A. nu figurează cu debite

restante, menționându-se că terenul în litigiu, se poate înstrăina sau ipoteca,

potrivit certificatului de atestare fiscală din 16 iunie 2008 emis de primăria

Biharia.

Prin cererea formulată ia data de 17

februarie 2012,

reclamanții

B.I. și B.B. au atacat cu contestație în anulare decizia civilă nr. 6474 din

data de 27 septembrie 2011, Înalta Cure de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, întemeiată de prevederile art. 318 C. proc.

civ.

În privința motivului de anulare

întemeiat pe existența unei erori materiale ce afectează dezlegarea instanței

de recurs,

contestatorii

au invocat că:

- s-au interpretat greșit dispozițiile

art.113 din O.G. nr. 92/2003, prin învederarea implicită a intrării sub

incidența acestui text legal numai a  situațiilor în care obligația de plată a

impozitului și a altor taxe către bugetul

de

stat pentru imobile-teren înregistrate fiscal nu au fost îndeplinite, iar nu și

ipoteza în care o atare obligație nu a fost adusă la îndeplinire, ca

urmare a faptului că în mod deliberat proprietarul terenului (cum s-a întâmplat

în cazul în speță) a omis să-și înregistreze fiscal imobilul respectiv.

Situația obligației de piață a impozitului este și rămâne aceeași, indiferent

dacă terenul obiect al vânzării a fost înregistrat fiscal sau nu a fost

înregistrat fiscal, cu referire și la decizia Curții Constituționala nr.

169/2009. Nu există argumente juridice plauzibile de natură să diferențieze

sancțiunea aplicabilă acestor din urmă contracte față de sancțiunea aplicabilă

celor dintâi contracte.

- art. 219 alin. (1) lit. b) din O.G.

nr. 92/2003, pe care instanța de recurs îl consideră aplicabil în cazul dat,

instituie o sancțiune contravențională pentru neîndeplinirea la termen a

obligațiilor de declarare a bunurilor și veniturilor

impozabile, în timp ce art. 113, a cărui, aplicare în cazul dat a fost

refuzată de

către instanța de recurs, sancționează cu nulitatea de drept

actul juridic translativ de proprietate încheiat de proprietarul care nu și-a

îndeplinit

obligația de înregistrare

fiscală a imobilului teren, obiect ai acelui contract.

- s-a considerat valabil pentru

contractul de vânzare-cumpărare obiect al litigiului un certificat de atestare

fiscală care nu se referea la acel teren și prin care se atesta că vânzătorul

nu figurează la momentul încheierii contractului cu debite restante, în timp ce

a ignorat, a omis să analizeze total nejustificat adresa nr. 1905 din 01 iulie 2008

emisă de aceeași primărie, prin care

se

precizează că vânzătorul K. Alexandru nu este înscris în evidențele fiscale

ale

Primăriei Biharia ca proprietar al terenului identificat cu nr. tarla 188 parcela

1151/3 în suprafață de 30.000 mp., înscris în titlul de proprietate nr.

2218/1998.

Într-un certificat de atestare fiscală

valabil se identifică la modul concret prin parcelă, tarla și suprafață,

inclusiv categorie de folosință, imobilul la care se face referire, iar în

lipsa acestor elemente respectivul certificat nu poate fi luat în considerare

ca valabil pentru încheierea contractului. în cazul dat, certificatul de

atestare fiscală nu putea fi luat în considerare ca valabil și pentru faptul că

în cuprinsul lui nu era identificat terenul obiect al vânzării.

În privința omiterii cercetării

vreunui motiv de casare,

contestatorii

invocă faptul că prin memoriul de recurs și cererea de apei au învederat faptul

că certificatul de atestare fiscală nr. 8228/2008, pe baza căruia a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 16 iunie 2008, este lovit

de nulitate absolută ca act juridic, nefiind îndeplinite cerințele minimale

prevăzute de lege, respectiv nu sunt inserate în cuprinsul său datele de

identificare ale imobilului ce se înstrăinează, iar scopul eliberării actului

este șters, sancțiunea prevăzută de art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003

implicând nevalabilitatea atât sub aspectul celor atestate prin conținutul lor,

cât și sub aspectul condițiilor de formă și de fond pe care trebuie să le îndeplinească

actul juridic. Faptul că certificatul de atestare fiscală este lovit de

nulitate, atrage după sine inexistența acestuia ca act juridic și nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce a stat la baza sa.

Prin întâmpinarea formulată la data de

17 octombrie 2012, intimatul

K.A.

a solicitat respingerea

contestației în anulare ca nefondată. Invocă faptul că a dobândit terenul ce

face obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin moștenire, de la

părinții săi și dispozițiile art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 nu sunt

incidente în cauză, deoarece la data încheierii actului de înstrăinare a fost

prezentat certificatul fiscal din 16 iunie 2008, ce atestă faptul că nu are

obligații fiscale, iar hotărârea instanței de recurs nu conține erori

materiale.

Contestația în anulare este nefondată,

în considerarea argumentelor ce succed:

Conform dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mal pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare."

Textul citat reglementează, prin norme

de ordine publică, de strictă interpretare, contestația în anulare drept cale

extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată în condițiile

limitativ prevăzute de lege.

În acest context, fiind, vorba despre

norme de excepție, noțiunea de „greșeală materială", prevăzută de art. 318

teza I C. proc. civ,

nu

trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi

valorificate greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de

interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de

contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale evidente în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, și în raport de

situația existentă la dosar la data pronunțării soluției în recurs, respectiv, greșeli

materiale cu caracter procedural pe care instanța !e-a comis prin omitere sau prin

confundarea unor elemente sau unor date materiale importante.

Aspectele pe care contestatorii le

învederează ca greșeli materiale reprezintă critici ce țin, pe de o parte, de

modul de interpretare a unor dispoziții legale, iar, pe de altă parte, de

apreciere/omitere a probatoriului administrat în cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că

aspectele invocate nu pot fi încadrate în sintagma greșeli materiale", în

sensul art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate ca atare de către

instanță.

Pentru a fi incident motivul de

contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. este necesar ca

instanța de recurs să fi omis, din greșeală, să analizeze vreunul din motivele

prevăzute de art. 304 din aceiași cod, iar nu argumentele de fapt și de drept

invocate de parte.

Contestatorii circumscriu însă acestui

motiv de contestație în anulare aspecte identice cu cele invocate prin motivele

de recurs asupra cărora instanța de control judiciar s-a pronunțat, și care nu

mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac.

Astfel,

contestatorii susțin că instanța de recurs nu a analizat motivul de

nelegalitate potrivit căruia

sancțiunea nulității absolute, prevăzută de art. 113 alin. (5) din O.G. nr.

92/2003, se aplică și situației în care nu sunt inserate în

cuprinsul certificatul de atestare fiscala datele

de identificare ale imobilului ce

se înstrăinează, iar scopul eliberării

actului este șters.

Se constată că respectivul motiv de

recurs a fost cercetat de Înalta Curte în contextul în care s-a analizat

neconformitatea certificatului de

atestare

fiscală din 16 iunie 2008 cu dispozițiile art. 113 alin. (5) din C.

proc.

fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Modul de

interpretare al acestei dispoziții legale, sub aspectul cerințelor

relevante, nu se încadrează însă în

motivul de contestație invocat.

În analiza unui motiv de recurs,

instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă detaliat ia fiecare

argument al părții într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul de

recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, așa cum s-a procedat în

speță, din analiza considerentelor deciziei atacate, reținându-se argumentele

în baza cărora instanța a respins motivul de recurs aferent.

În ceea ce privește necercetarea

aceluiași motiv de către instanța de apel, în cadrul contestației se critică

argumentul instanței de recurs referitor la motivarea implicită a unei

hotărâri. Critica aferentă acestui considerent nu se circumscrie dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., solicitându-se de fapt o cenzură a legalității deciziei

de recurs sub acest aspect.

În consecință, cu aplicarea

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată,

contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestatoni B.B. și B.I. împotriva deciziei nr. 6474 din

data de 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuala, pronunțata în Dosarul nr. 6448/271/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 februarie 2014.