ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 3 iulie 2008 și înregistrată la Judecătoria Oradea, sub nr. 6448/271/2008 , reclamanții B.I. și B.B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții K.A., SC F. SRL Oradea și SC M.B. SA (România) - Sucursala Oradea, constatarea nulității de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat din data de 17 iunie 2008 de B.N.P. - M.I.A., încheiat între pârâtul K.A., în calitate de vânzător pârâta SC F. SRL, în calitate de cumpărători și SC M.B. SA (România) în calitate de creditor ipotecar, având ca obiect imobilul cu nr. cad 4189 înscris în CF Biharia, teren în suprafață de 30000 mp, precum și anularea încheierii de carte funciară 40109/2008 și restabilirea situației de carte funciară anterioară dispunând notarea tuturor mențiunilor făcute în CF Biharia.

Reclamanții au invocat faptul că sunt terțe persoane interesate în anularea contractului de vânzare-cumpărare dat fiind faptul că mama pârâtului K.A. a înstrăinat către reclamanți, prin acte sub semnătură privată, terenul ce face obiect ai contractului de vânzare-cumpărare. Prin sentința civila nr. 6817 din data de 28 octombrie 2008, Judecătoria Oradea a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., valoarea obiectului litigiului fiind mai mare de 500.000 lei. Prin sentința civilă nr. 299/ C din data de 3 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților B.I.

și B.B., a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului K.A., excepția in admisibilității acțiunii, excepția lipsei de interes procesual al reclamanților, precum și excepția insuficientei timbrări a acțiunii. Totodată, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanții B.I. și B.B. împotriva pârâților K.A., SC F. SRL, SC M.B. SA (România) București - Sucursala Oradea, s- a constatat că taxa de timbru datorată de reclamanți pentru judecarea prezentei acțiuni este de 17.586 lei, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 și a dispus eșalonarea plății taxei de timbru datorată, respectiv a sumei de 16.586 iei în șase rate lunare a câte 2,764,3 lei fiecare și au fost obligați reclamanții să plătească cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.113 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins excepția netimbrării, invocată de intimați, reținând că a fost îndeplinită obligația legală de achitare a taxei de timbru datorată în apel și, admițând apelul, a schimbat în parte sentința în sensul înlăturării dispozițiilor prin care s-a constatat că taxa de timbru datorată de reclamanți pentru judecarea acțiunii este de 17.586 lei, precum și cele privind eșalonarea plății taxei de timbru datorate și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, iar apelanții au fost obligați la 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către SC F. SRL Instanța de apel a reținut că, în speță, sunt incidente, în speță, prevederile art. 113 alin. (5) O.G.

nr. 92/2003 potrivit cărora, sub sancțiunea nulității absolute, la încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor, clădirilor și a mijloacelor de transport, se prezintă certificatelor de atestare fiscală care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale locale datorate autorității administrației publice locale, pe a cărei rază este înregistrat fiscal bunul. Instanța de apel a apreciat că respectiva cerință a fost îndeplinită cu prilejul încheierii contractul de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară, autentificat din 17 iunie 2008 de Biroul Notarului Public - M.I.A., deoarece prin certificatul fiscal din 16 iunie 2008 al Primăriei comunei Biharia s-a atestat că intimatul K.A. nu figurează cu debite restante iar bunul se poate înstrăina sau ipoteca.

Totodată, Primăria comunei Biharia a eliberat anterior actul nr. 1691 din 13 iunie 2008 prin care, la cererea societății SC F. SRL, se atesta că terenul proprietatea intimatului, nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, iar prin adeverința nr. 1480 eliberată de Primăria Biharia la data de 22 mai 2008 s-a menționat că terenul se află în intravilanul extins al localității Biharia, conform noului P.U.G., adeverința fiind eliberată pentru a servi la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor. Instanța de apel a considerat că împrejurarea atestată de Primăria comunei Biharia, prin actul nr.1905 din 1 iulie 2008, în sensul că intimatul nu figurează în evidențele fiscale cu terenul din litigiu, nu poate atrage desființarea actului de înstrăinare, în discuție fiind eventual incidența dispozițiilor ce reglementează sancțiunile administrative prevăzute pentru nedepunerea declarațiilor de înregistrare fiscală.

Prin cererea formulată la data de 27 decembrie 2010 reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei civile nr, 113 din 4 noiembrie 2010, pronunțat de Curtea de Apel Oradea întemeiat de dispozițiile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței pronunțare de instanța de fond și schimbarea în parte a sentinței, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. - M.I.A. În primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ, recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel nu a răspuns motivului de apei circumscris dispozițiilor înscrise în art. 113 alin.(5) din O.G.

nr. 92/2003, respectiv instanța nu s-a pronunțat cu privire la faptul dacă cerința legii se referă la un/orice certificat fiscal sau la un anume certificat fiscal care să ateste plata obligațiilor fiscale pentru bunul care se înstrăinează, ceea ce a condus și ia greșita aplicare și interpretare a prevederilor aceleiași norme legale și la întemeierea hotărârii pe motive de fapt și de drept străine de natura pricinii. Astfel, reclamanții au motivat că, în mod greșit, instanța de apel a luat în considerare buna-credință a cumpărătorilor în condițiile în care sancțiunea nulității absolute este prevăzută pentru motivul obiectiv al lipsei certificatului fiscal, nulitate ce nu are în vedere elementele de ordin subiectiv.

Totodată, motivează că instanța se referă la condiția impusă ad validitatem, ca la simple cerințe care ar putea avea doar consecințe de ordin administrativ. Reclamanții au mai motivat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut ca certificatul fiscal prezentat întrunește cerințele legii, iar sancțiunea nulității absolute poate fi acoperită prin luarea în considerare a unui certificat fiscal, indiferent de conținutul său, deși cerința ad validitatem a existenței certificatului de atestare fiscală nu poate fi acoperită nici prin confirmare și nici prin existența altor acte care atestă împrejurări diferite decât cele impuse de lege. Astfel, scopul emiterii certificatului fiscal, impus de prevederile art. 113 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003, este acela de a garanta plata la zi a impozitelor și taxelor locale asupra imobilelor care sunt obiectul material al actelor juridice de înstrăinare, din actele dosarului rezultând că ia momentul încheierii actului, vânzătorul nu era înregistrat în evidențele fiscale ale Primăriei Biharia cu bunul respectiv, ci numai reclamanții, iar certificatul fiscal nr. x/2008 nu este completat potrivit cerințelor legale, respectiv nu are datele de identificare ale imobilului și nici scopul eliberării. A mai fost criticată hotărârea instanței de apel și pentru faptul că se întemeiază pe motive contradictorii ce rezidă din faptul că, pe de o parte, se recunoaște calitatea procesuală a reclamanților și interesul de a solicita constatarea nulității absolute a unui act încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 113 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003 și, pe de altă parte, se reține că nu sunt incidente sancțiunile prevăzute de textul de lege respectiv, ci eventual sancțiuni de ordin administrativ pentru nedeclararea bunului. Au mai invocat reclamanții faptul că hotărârea instanței de apel se întemeiază pe motive străine de natura pricinii întrucât, deși în speță este vorba de o nulitate absolută pe motivul obiectiv al lipsei certificatului de atestare fiscală privind bunul care se înstrăinează, actul este analizat cu referire la motive subiective ce țin de conduita părților contractante, în principal a părții dobânditoare, deși prin natura normei juridice analizate reclamanții nu sunt ținuți să facă dovezi ale conduitei subiective a părților actului juridic a cărui anulare este solicitată.

Prin decizia civilă nr. 6474 din data de 27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul reclamanților. Înalta Curte a reținut că în speță, problema esențială dedusă judecății este aceea a valabilității/ nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat din 16 iunie 2008 de BNP - M.I.A., cu referire la dispozițiile art.113 alin.(5) din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală, respectiv de a stabili dacă cerința impusă de textul de lege mai sus arătat, existența certificatului de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale locale datorate autorității administrației publice locale, a fost sau nu îndeplinita la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.

A motivat instanța de recurs că în considerentele deciziei Curții de apel sunt conținute argumentele, cu trimite la mijloacele de probă administrate în cauză, care au format convingerea instanței în sensul că sancțiunea nulității de drept prevăzută de art. 113 alin. (5) C. proc. civ. nu este incidență în cauză, ceea ce permite concluzia că decizia este motivată. Înalta Curte a respins motivul de recurs întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., respectiv ipoteza nemotivării hotărârii în cazul existenței unor contradicții între considerente și dispozitiv, dat de faptul că instanța a respins acțiunea, deși a reținut calitatea procesuală activă și interesul reclamanților ce ar fi trebuit să determine admiterea acțiunii A motivat instanța de recurs că existența calității procesuale și a interesului sunt, alături de dreptul afirmat și capacitatea procesuală, condiții de exercițiu ale acțiunii civile a căror îndeplinire nu determină, prin ele însele, admiterea cererii de chemare în judecată, în absența probelor în susținerea demersului judiciar. În privința criticii, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a existenței unui motiv străin de natura pricinii și.

anume considerentele referitoare la buna-credință a părților contractante, câtă vreme în cauză se discută o nulitate absolută și nu aspecte subiective ce țin de conduita părților, instanța de recurs a respins-o ca nefondată, pe considerentul că instanța de apel, analizând criticile formulate în calea devolutivă de atac, și-a motivat decizia exclusiv prin raportare la probele administrate și la textul de lege incident în cauză, fără considerații legate de conduita subiectivă a contractanților. O astfel de motivare se regăsește în hotărârea primei instanțe, care însă nu a fost însușită de instanța de apel. Înalta Curte a. respins și criticile privind neconformitatea certificatului de atestare fiscală nr. 8228 din 16 iunie 2008 eliberat de Primăria Biharia cu dispozițiile art. 113 alin. (5) din C. proc.

fisc., reținând faptul că din conținutul textului invocat, coroborat cu decizia Curții Constituționale 169 din 14 iulie 2009, rezultă că doar absența certificatului de atestare fiscală atrage nulitatea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, omisiunea vânzătorului de a declara bunul supus impozitării constituind contravenție ce se sancționează ca atare, în sensul prevederilor art. 219 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală. în sensul deciziei Curții Constituționale, norma reglementată de dispozițiile art. 113 alin. (3) C. proc. civ. din O.G. nr. 92/2003 nu introduce o interdicție de a vinde sau a dona, ci are scopul de a asigura îndeplinirea obligațiilor fiscale de către persoanele fizice sau juridice.

în cauză, cerința prevăzută de art. 113 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 a fost îndeplinită câta vreme autoritatea fiscală atestă că pârâtul K.A. nu figurează cu debite restante, menționându-se că terenul în litigiu, se poate înstrăina sau ipoteca, potrivit certificatului de atestare fiscală din 16 iunie 2008 emis de primăria Biharia. Prin cererea formulată ia data de 17 februarie 2012, reclamanții B.I. și B.B. au atacat cu contestație în anulare decizia civilă nr. 6474 din data de 27 septembrie 2011, Înalta Cure de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, întemeiată de prevederile art. 318 C. proc. civ. În privința motivului de anulare întemeiat pe existența unei erori materiale ce afectează dezlegarea instanței de recurs, contestatorii au invocat că: - s-au interpretat greșit dispozițiile art.113 din O.G.

nr. 92/2003, prin învederarea implicită a intrării sub incidența acestui text legal numai a situațiilor în care obligația de plată a impozitului și a altor taxe către bugetul de stat pentru imobile-teren înregistrate fiscal nu au fost îndeplinite, iar nu și ipoteza în care o atare obligație nu a fost adusă la îndeplinire, ca urmare a faptului că în mod deliberat proprietarul terenului (cum s-a întâmplat în cazul în speță) a omis să-și înregistreze fiscal imobilul respectiv. Situația obligației de piață a impozitului este și rămâne aceeași, indiferent dacă terenul obiect al vânzării a fost înregistrat fiscal sau nu a fost înregistrat fiscal, cu referire și la decizia Curții Constituționala nr. 169/2009.

Nu există argumente juridice plauzibile de natură să diferențieze sancțiunea aplicabilă acestor din urmă contracte față de sancțiunea aplicabilă celor dintâi contracte. - art. 219 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, pe care instanța de recurs îl consideră aplicabil în cazul dat, instituie o sancțiune contravențională pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare a bunurilor și veniturilor impozabile, în timp ce art. 113, a cărui, aplicare în cazul dat a fost refuzată de către instanța de recurs, sancționează cu nulitatea de drept actul juridic translativ de proprietate încheiat de proprietarul care nu și-a îndeplinit obligația de înregistrare fiscală a imobilului teren, obiect ai acelui contract.

- s-a considerat valabil pentru contractul de vânzare-cumpărare obiect al litigiului un certificat de atestare fiscală care nu se referea la acel teren și prin care se atesta că vânzătorul nu figurează la momentul încheierii contractului cu debite restante, în timp ce a ignorat, a omis să analizeze total nejustificat adresa nr. 1905 din 01 iulie 2008 emisă de aceeași primărie, prin care se precizează că vânzătorul K. Alexandru nu este înscris în evidențele fiscale ale Primăriei Biharia ca proprietar al terenului identificat cu nr. tarla 188 parcela 1151/3 în suprafață de 30.000 mp., înscris în titlul de proprietate nr. 2218/1998. Într-un certificat de atestare fiscală valabil se identifică la modul concret prin parcelă, tarla și suprafață, inclusiv categorie de folosință, imobilul la care se face referire, iar în lipsa acestor elemente respectivul certificat nu poate fi luat în considerare ca valabil pentru încheierea contractului.

în cazul dat, certificatul de atestare fiscală nu putea fi luat în considerare ca valabil și pentru faptul că în cuprinsul lui nu era identificat terenul obiect al vânzării. În privința omiterii cercetării vreunui motiv de casare, contestatorii invocă faptul că prin memoriul de recurs și cererea de apei au învederat faptul că certificatul de atestare fiscală nr. 8228/2008, pe baza căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 16 iunie 2008, este lovit de nulitate absolută ca act juridic, nefiind îndeplinite cerințele minimale prevăzute de lege, respectiv nu sunt inserate în cuprinsul său datele de identificare ale imobilului ce se înstrăinează, iar scopul eliberării actului este șters, sancțiunea prevăzută de art. 113 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003 implicând nevalabilitatea atât sub aspectul celor atestate prin conținutul lor, cât și sub aspectul condițiilor de formă și de fond pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic. Faptul că certificatul de atestare fiscală este lovit de nulitate, atrage după sine inexistența acestuia ca act juridic și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce a stat la baza sa. Prin întâmpinarea formulată la data de 17 octombrie 2012, intimatul K.A. a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată. Invocă faptul că a dobândit terenul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin moștenire, de la părinții săi și dispozițiile art. 113 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003 nu sunt incidente în cauză, deoarece la data încheierii actului de înstrăinare a fost prezentat certificatul fiscal din 16 iunie 2008, ce atestă faptul că nu are obligații fiscale, iar hotărârea instanței de recurs nu conține erori materiale. Contestația în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mal pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare." Textul citat reglementează, prin norme de ordine publică, de strictă interpretare, contestația în anulare drept cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată în condițiile limitativ prevăzute de lege.

În acest context, fiind, vorba despre norme de excepție, noțiunea de „greșeală materială", prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ, nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, și în raport de situația existentă la dosar la data pronunțării soluției în recurs, respectiv, greșeli materiale cu caracter procedural pe care instanța !e-a comis prin omitere sau prin confundarea unor elemente sau unor date materiale importante.

Aspectele pe care contestatorii le învederează ca greșeli materiale reprezintă critici ce țin, pe de o parte, de modul de interpretare a unor dispoziții legale, iar, pe de altă parte, de apreciere/omitere a probatoriului administrat în cauză. În concluzie, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu pot fi încadrate în sintagma greșeli materiale", în sensul art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate ca atare de către instanță. Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. este necesar ca instanța de recurs să fi omis, din greșeală, să analizeze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din aceiași cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte.

Contestatorii circumscriu însă acestui motiv de contestație în anulare aspecte identice cu cele invocate prin motivele de recurs asupra cărora instanța de control judiciar s-a pronunțat, și care nu mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac. Astfel, contestatorii susțin că instanța de recurs nu a analizat motivul de nelegalitate potrivit căruia sancțiunea nulității absolute, prevăzută de art. 113 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, se aplică și situației în care nu sunt inserate în cuprinsul certificatul de atestare fiscala datele de identificare ale imobilului ce se înstrăinează, iar scopul eliberării actului este șters. Se constată că respectivul motiv de recurs a fost cercetat de Înalta Curte în contextul în care s-a analizat neconformitatea certificatului de atestare fiscală din 16 iunie 2008 cu dispozițiile art. 113 alin. (5) din C. proc.

fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare. Modul de interpretare al acestei dispoziții legale, sub aspectul cerințelor relevante, nu se încadrează însă în motivul de contestație invocat. În analiza unui motiv de recurs, instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă detaliat ia fiecare argument al părții într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, așa cum s-a procedat în speță, din analiza considerentelor deciziei atacate, reținându-se argumentele în baza cărora instanța a respins motivul de recurs aferent. În ceea ce privește necercetarea aceluiași motiv de către instanța de apel, în cadrul contestației se critică argumentul instanței de recurs referitor la motivarea implicită a unei hotărâri.

Critica aferentă acestui considerent nu se circumscrie dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., solicitându-se de fapt o cenzură a legalității deciziei de recurs sub acest aspect. În consecință, cu aplicarea dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoni B.B. și B.I. împotriva deciziei nr. 6474 din data de 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuala, pronunțata în Dosarul nr. 6448/271/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2014.