ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5686/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1284 din 17 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1491/105/2008, Tribunalul Prahova a respins cererea formulată de reclamantele N.C.R. și I.N.S. împotriva pârâtei P.O. URLAȚI ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect și a respins excepțiile prematurității cererii și a lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pe pârâta SC V. SA URLAȚI. Totodată, a admis contestația formulată în contradictoriu cu pârâta SC V. SA Urlați, care a fost obligată să restituie reclamantelor terenul în suprafață de 3804 mp, situat în intravilanul orașului Urlați jud. Prahova, str. Mărunțiș, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de ing.

A., în pct. 1-2-3-4 6-7-8-1, precum și construcția cu parter și mansardă, aflată pe acest teren, identific conform raportului de expertiză întocmit de ing. F.I.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională. În motivarea sentinței, s-a reținut că pârâta P.O. Urlați nu are calitate procesuală în cauză, întrucât imobilul în litigiu se află, conform recunoașterilor din cererea reconvențională, în administrarea pârâtei SC V. SA Urlați, aceasta din urmă având calitatea de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, a imobilului ce se solicită a fi restituit. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a constatat că prin actele depuse, reclamantele au dovedit că au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru s-a admis cererea.

Cererea reconvențională formulată de pârâta SC V. SA Urlați a fost apreciată, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada unor lucrări de îmbunătățire a construcției în litigiu, ci doar a unor lucrări de reparații și întreținere. Împotriva sentinței a declarat apel, în termenul legal, pârâta SC V. SA Urlați, fără a depune motivele de apel. Prin decizia civilă nr. 209 din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins ca tardivă contestația, admițând excepția tardivității, invocată din oficiu.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prezenta acțiune a fost formulată de către reclamantele-intimate la data de 5 martie 2008, motivându-se că, deși s-a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, sens în care au adresat apelantei-pârâte, prin executorul judecătoresc, notificarea nr. 837 din data de 10 august 2001, nu s-a primit niciun răspuns până în prezent.

Susținerea reclamantelor este, însă, infirmată de actele existente la dosar, din care reiese că notificarea nr. 837 din 10 august 2001 a fost soluționată de către apelanta-pârâtă încă din data de 19 septembrie 2001, situație ce rezultă din actul aflat la fila 38 dosar fond, înregistrat de apelanta-pârâtă sub nr. 3192 din 20 septembrie 2001, prin care aceasta comunica mandatarului reclamantelor-intimate că „s-a respins cererea de restituire, întrucât nu ați făcut dovada vocației dvs. succesorale și nici a dreptului de proprietate invocat”, făcându-se mențiune expresă la notificarea nr. 837 din 10 august 2001 și la imobilul solicitat a fi restituit, identificat sub denumirea de „F.” Întrucât notificarea depusă prin mandatar de intimatele-reclamante a fost soluționată de către apelanta-pârâtă în cadrul termenului de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 modificată și reținând că actul astfel emis de către apelanta-pârâtă cuprinde datele de identificare ale imobilului notificat, soluția adoptată și motivarea împrejurărilor de fapt care au determinat emiterea sa, Curtea a constatat că, în cauză, actul emis de către apelanta-pârâtă la data de 10 septembrie 2001 reprezintă actul de soluționare al notificării, în sensul prevăzut de art. 26 alin. (3) din același act normativ.

Acest act a fost comunicat mandatarului reclamantelor-intimate, conform art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, dovada în acest sens constituind-o cererea formulată de către mandatar la data de 10 octombrie 2001, aflată la dosar fond. Curtea a înlăturat apărarea intimatelor reclamante, în sensul că actul emis la data de 20 septembrie 2001 nu ar reprezenta o decizie în sensul art. 25 și, respectiv, 26 din Legea nr. 10/2001, ci doar o simplă corespondență, întrucât acest înscris îndeplinește, după cum s-a arătat, toate cerințele la care se referă legiuitorul în textele de lege menționate, chiar în absența unei denumiri exprese, dispoziție sau decizie, excedând, prin însuși faptul soluționării notificării, unei simple corespondențe purtate între părți.

Instanța de apel a constatat, astfel, că formularea acțiunii la data de 5 martie 2008, în condițiile în care notificarea a fost soluționată la data de 19 septembrie 2001, iar la data de 10 octombrie 2008 s-a luat cunoștință de soluția adoptată către apelantă și, deci, de actul emis în acest sens sub nr. 3192 din 20 septembrie 2001, este făcută cu depășirea termenului de decădere de 30 de zile, reglementat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele N.C.R. și I.N.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a admis excepția tardivității acțiunii, în condițiile în care adresa nr. 3192 din 19 septembrie 2001 emisă de apelanta pârâtă SC V. SA Urlați, pe care s-a întemeiat această soluție, nu are valoarea juridică a unei decizii/dispoziții, în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001, care putea fi contestată în justiție. Decizia/dispoziția trebuie să cuprindă, alături de toate datele de identificare a petentului și imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de fapt și de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură, deoarece dispoziția de aprobare a restituirii în natură are un regim complex, în sensul că reprezintă un înscris autentic și titlu executoriu.

Numai un document ce îndeplinește toate cerințele legale, atât sub aspect formal, dar și sub aspectul conținutului, poate face obiectul unei contestații în justiție de către persoanele îndreptățite. Or, în speță, entitatea deținătoare a bunurilor imobile ce fac obiectul notificării nu a emis până în prezent nici o decizie/dispoziție în sensul legii și nici adresa nr. 3192/2001 nu poate fi asimilată cu un astfel de document producător de efecte juridice.

Această adresă se adresează mandatarului N.I., considerând greșit că acesta, în nume propriu, solicită restituirea bunurilor în litigiu, și nu în calitate sa de reprezentant al reclamantelor, care au formulat notificarea cerută de lege, confuzie confirmată și de adresa de răspuns a mandatarului, comunicată entității deținătoare Ia data de 10 octombrie 2001. Faptul că SC V. SA Urlați nu a emis nici o decizie/dispoziție, urmare a notificării, rezultă și din adresa nr. 3481 din 19 octombrie 2001, prin care comunică reclamantelor faptul că, în vederea soluționării notificării, urmează ca acestea să depună copii legalizate de pe actele de proprietate, pe baza cărora se va pronunța asupra notificării.

Cu toate că reclamantele s-au conformat acestei adrese, decizia/dispoziția prevăzută de lege nu a fost emisă, situație în care au formulat cerere în justiție, invocând și Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În mod greșit, s-a ignorat că, prin întâmpinare, pârâta SC V. SA Urlați a invocat în cauză excepția prematurității acțiunii, arătând tocmai faptul că nu s-au pronunțat asupra notificării și, în acest fel, cererea adresată direct instanței de judecată ar fi prematură, susținere ce echivalează cu o recunoaștere a entității deținătoare a bunurilor litigioase a împrejurării că nu a emis nici o decizie/dispoziție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Soluționând apelul pârâtei SC V. SA Urlați, în sensul respingerii contestației reclamantelor, admițând în prealabil excepția tardivității formulării acțiunii invocată din oficiu, instanța de apel a calificat acțiunea introductivă drept o contestație împotriva unei dispoziții administrative emise în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Se observă însă, că, în cauză, nu a fost emisă o asemenea dispoziție, iar prezenta acțiune a fost formulată tocmai în considerarea absenței acesteia, cu finalitatea soluționării de către instanța de judecată, în fond, a notificării adresate unității deținătoare în baza Legii nr. 10/2001, finalitate ce decurge din Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În aceste condiții, nu se poate verifica termenul de formulare a acțiunii de față prin prisma dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care curge de la data comunicării deciziei administrative emise de unitatea deținătoare, cât timp un asemenea act juridic nu a fost emis în cauză. În ceea ce privește adresa nr. 3192 din 20 septembrie 2001, valorizată de către instanța de apel drept o dispoziție administrativă de natura celei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, se constată că nu întrunește cerințele legale pentru a primi o asemenea calificare juridică, astfel încât să fie posibilă raportarea momentului formulării acțiunii introductive la acest act juridic.

În aplicarea art. 25 din Legea nr. 10/2001, dispoziția administrativă trebuie să fie emisă drept răspuns la notificarea adresată potrivit art. 22 din aceeași lege, respectiv să fie emisă pe numele notificatorului și să ateste evaluarea calității acestuia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, iar, în cazul în care se constată dreptul la măsuri reparatorii, să întrunească cerințele formale prevăzute, după caz, de art. 25 alin. (4) sau art. 26 alin. (1) din aceeași lege. Or, din conținutul adresei în discuție rezultă că este vorba despre o înștiințare despre evaluarea înscrisurilor doveditoare depuse în susținerea notificării, fără vreo referire la actul administrativ prin care s-ar fi dispus atare măsură.

Mai mult, verificarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu a fost efectuată în persoana reclamantelor din cauză, titulare ale notificării nr. 837 din 10 august 2001, ci în persoana mandatarului acestora, N.I., căruia i-a și fost comunicată, cu mențiunea că acesta „nu a făcut dovada vocației sale succesorale și nici a dreptului de proprietate invocat”. În absența existenței unei decizii administrative emise pe numele reclamantelor și în condițiile în care s-a făcut referire, în mod eronat, la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a mandatarului, și a nu a reclamantelor, adresa în discuție nu poate fi calificată drept o decizie în sensul art. 25 din aceeași lege, reprezentând, în fapt, comunicarea la care se referă art. 25.1 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Această comunicare a fost repetată la data de 19 octombrie 2001, după cum rezultă din adresa nr. 3481 emisă la acea dată, prin care s-a solicitat mandatarului, ulterior datei de 20 septembrie 2001, să depună actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în vederea soluționării notificării.

Această adresă atestă, o dată în plus, că nu s-a intenționat, până la acel moment, emiterea unei decizii administrative în soluționarea notificării, iar pârâta consideră necesară suplimentarea probatoriilor tocmai pentru emiterea acestei decizii, decizie care nu a fost emisă până la data formulării cererii de chemare în judecată, 5 martie 2008. Față de considerentele expuse, se constată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 privind conținutul deciziei administrative presupuse a fi emise de către unitate deținătoare în soluționarea notificării, cu consecința că a calificat în mod eronat o simplă adresă de corespondență cu mandatarul notificatoarelor drept decizie administrativă, totodată, a calificat acțiunea formulată în prezenta cauză drept o contestație împotriva acestui act administrativ, cu încălcarea principiului disponibilității, implicit a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța de judecată are obligația de soluționare a acțiunii, în raport de obiectul stabilit de către reclamant. Drept urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care vizează o contestație împotriva deciziei administrative și nu sunt aplicabile acțiunii directe în justiție întemeiate pe decizia anterior menționată pronunțată în interesul legii de către instanța supremă, atât timp cât termenul legal de 30 de zile se raportează la comunicarea către notificator a deciziei administrative, ce nu a fost emisă în cauză. Constatând că, aplicând greșit prevederile legale menționate, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, pentru aprecierea temeiniciei și legalității hotărârii de primă instanță, în raport de motivele de apel, soluționând cauza din perspectiva excepției tardivității formulării acțiunii, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., va admite recursul și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții N.C.R. și I.N.S. împotriva deciziei nr. 209 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.