ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 825/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 825/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25

octombrie 2001, sub nr. 4059/2001, pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă,

reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C. și C.I.A. au formulat contestație împotriva

Deciziei nr. 152 din 27 august 2001 emisă de SC M.C. SA, în contradictoriu cu

această pârâtă, solicitând anularea deciziei și restituirea, în natură, către

reclamanți, a imobilului situat în municipiul Constanța.

Prin sentința civilă nr.

115 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că societatea pârâtă a respins

cererea de restituire, cu motivarea că a dobândit imobilul în procesul de

privatizare, imobil ce este cuprins în capitalul social al societății.

Acest fapt este

dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1991, conform căruia SC

M. SA a devenit o societate privatizată, prin cumpărarea acțiunilor de la F.P.S.

Potrivit art. 27 din

Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale,

persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar

conform alineatului doi, notificarea se adresează instituției publice care a

efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), ministerului de resort sau

autorității administrației publice locale.

Art. 27 din Legea nr.

10/2001 prevede, astfel, că restituirea, în natură, a imobilului evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate nu este posibilă, iar

persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii.

În speță, reclamanții

nu au făcut dovada că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil,

ca atare, s-a constatat că a fost preluat un titlu valabil, iar restituirea

acestuia nu este posibilă, de vreme ce este inclus în capitalul social al unei

societăți privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea

privatizării.

Prin urmare, raportat

la dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este

posibilă, reclamanții având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent,

caz în care trebuie notificate instituțiile prevăzute în alin. (2) al textului

de lege menționat.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

50/C din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a respins

apelul declarat de apelanții reclamanți, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Conform Deciziei nr. 7388

din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 10/36/2002, a fost admis

recursul declarat de pârâta SC M.C. SA împotriva Deciziei nr. 15/C/2301.2012 a

Curții de Apel Constanța. A fost modificată, în parte, decizia recurată, în

sensul că a fost respins apelul declarat de reclamanții din prezentul dosar

împotriva sentinței civile nr. 704 din 01 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul

Constanța, sentință în baza căreia a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în

revendicare.

Curtea a constatat că

reclamanții au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor,

de succesori ai fostului proprietar, C.N., al imobilului situat în Constanța,

pe calea dreptului comun, în condițiile art. 480 C. civ.

În urma soluționării

litigiului în temeiul acestor dispoziții legale, a fost respinsă acțiunea în

revendicare, ca nefondată, soluție ce a rămas irevocabilă, conform Deciziei nr.

7388/2911.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aceste condiții,

avându-se în vedere și principiul „electa una via”, este evident că reclamanții

nu mai pot solicita, încă o dată, valorificarea dreptului lor, pe calea legii

speciale de reparație.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C. și C.I.A.,

criticând-o pentru următoarele motive:

procedat, în mod greșit, la aplicarea principiului „electa una via”.

Conform acestei

reguli, „opțiunea pentru o cale nu îndrituiește pentru alta”.

Potrivit art. 47, în

forma inițială a actului normativ, (art. 46, în prezent) din Legea nr. 10/2001,

la apariția legii speciale, persoanele care aveau acțiuni în revendicare pe

rolul instanțelor puteau să renunțe la acțiunea în revendicare sau să solicite

suspendarea judecării acțiunii în revendicare.

În niciun caz, textul

de lege și practica nu interpretează că petentul trebuie să opteze fie pentru

acțiunea în revendicare, fie pentru procedura legii speciale, neputând uza de

ambele mijloace legale pentru restituirea imobilului (art. 480 C. civ., Legea nr.

10/2001).

De altfel, intr-o

asemenea motivare, instanța de apel a pronunțat, practic, o soluție de

inadmisibilitate a acțiunii din prezenta cauză (deoarece reclamanții ar fi

optat pentru acțiunea în revendicare).

09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează asupra

inadmisibilității acțiunii în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001.

Or, în situația unei acțiuni în revendicare promovată anterior Legii nr. 10/2001

nu s-a pus și nici nu se poate pune problema inadmisibilității. Aceasta

înseamnă că acțiunile în revendicare formulate anterior datei de 4 februarie 2001

coexistă cu procedurile legii speciale, prin voința legiuitorului, dându-se

facilitatea persoanei îndreptățite de a beneficia de ambele căi: acțiunea în revendicare

și legea specială.

recurată s-a procedat la încălcarea dreptului la un proces echitabil, drept

reglementat de art. 20, 21 din Constituție, raportat la art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În momentul de față,

prin soluțiile pronunțate, reclamanții se află în următoarea situație: au

pierdut, în final, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare

a imobilului, deoarece nu aveau o hotărâre anterioară de predare a bunului (condiție

nou impusă, prin aplicarea hotărârii M.A.) și au pierdut în procedura Legii nr.

10/2001, întrucât utilizaseră acțiunea în revendicare de drept comun (art. 480 C.

civ.), prin aplicarea principiului „electa una via”.

Practic, atât Decizia

civilă nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cât și Decizia civilă nr. 50 din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța nu

analizează finalul problemei, (titlurile părților), ci resping acțiunile, ca

inadmisibile.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă nu a

depus întâmpinare, deși a fost legal citată în acest sens.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., dar și de chestiunea supusă, din oficiu, în dezbatere, la

termenul de astăzi, referitoare la necesitatea lămuririi identității imobilului

din prezentul litigiu cu cel care a format obiectul litigiilor în care s-au

pronunțat sentința civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului

Constanța, respectiv Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

cazul contestațiilor împotriva dispozițiilor/deciziilor de respingere a

notificării persoanei îndreptățite, formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în forma actuală, nu funcționează principiul „electa una

via”, raportat la o acțiune în revendicare formulată în legătură cu același

imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Principiul sus

enunțat desemnează regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un

drept de opțiune cu privire la sesizarea mai multor instanțe, odată făcută

alegerea pentru o instanță, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale,

cu alte cuvinte nu își mai poate valorifica pretențiile într-o altă procedură

față de cea inițiată anterior.

Legea nr. 10/2001

permite, însă, judecarea, în paralel, a ambelor proceduri, cea de drept comun,

în cazul unei acțiuni în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a

acestei legi (14 februarie 2001), respectiv cea demarată în condițiile art. 26 alin.

(3) din Lege, pentru persoana nemulțumită de rezultatul soluționării

notificării adresate unității deținătoare a imobilului în discuție.

Aceasta

se deduce din dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală, conform cărora „

Prevederile

prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată,

persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea

cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Deci, în

condițiile unei acțiuni formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

și aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acțiune poate alege calea

legii speciale, în acest sens, având două variante: fie să renunțe la acțiunea

respectivă, în speță, la acțiunea în revendicare, fie să solicite suspendarea

judecării acțiunii până la finalizarea procedurii inițiate în baza legii

speciale.

În niciun

caz, nu se poate considera, cum, în mod greșit, a interpretat Curtea de Apel,

că acțiunea în revendicare, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

înlătură dreptul reclamantului din acea acțiune să încerce valorificarea

pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul procedurii legii

speciale. Prin urmare, aplicarea principiului „electa una via” de către

instanța de apel este realizată cu încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, fiind, ca atare, incident motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au mai

susținut recurenții că, prin decizia pronunțată de Curte, această instanță a

respins acțiunea, ca inadmisibilă, ceea ce ar contraveni, deci, soluției date

în apel, care, fiind de respingere a apelului, are drept consecință menținerea

hotărârii primei instanțe, pronunțată în sensul respingerii acțiunii, ca

nefondate.

Critica

este întemeiată, dar nu poate conduce, în sine, la admiterea recursului pentru

acest motiv, întrucât, pe de o parte, pentru argumentele expuse în precedent,

decizia atacată va fi casată, iar, pe de altă parte, cum hotărârea primei

instanțe este de respingere a acțiunii, nu se poate considera că soluția

instanței de apel, care o confirmă, dar argumentează pe un aspect de

inadmisibilitate, le-ar crea reclamanților o situație mai grea în propria cale

de atac, cu încălcarea, în asemenea condiții, a art. 296 teza a II-a C. proc.

civ.

2.

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

este nerelevantă în dezlegarea problemei în discuție, referitoare la principiul

„electa una via”.

Astfel

cum au arătat și reclamanții, printre altele, această decizie dezleagă problema

acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru imobile care cad sub incidența acestei legi, ceea ce nu este cazul în

speță, instanța de apel aplicând principiul respectiv, prin raportare la

acțiunea în revendicare formulată anterior (la data de 16 noiembrie 2000 -

copie de pe acțiune, înregistrată în anul 2000, pe rolul Tribunalului Constanța

și fișa Ecris a Dosarului nr. 10/36/2002, în care este menționat acest dosar,

ca dosar component), soluționată, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 7388 din 29

noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pe de

altă parte, împrejurarea că decizia în interesul legii sus-menționată dezleagă

problema concursului între legea specială și acțiunea în revendicare de drept

comun, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, în sensul

inadmisibilității, ca regulă, a acțiunii de drept comun, nu înseamnă că, din

existența și interpretarea acestei decizii, se poate deduce că este posibilă

parcurgerea a două proceduri diferite, pentru valorificarea pretențiilor în

legătură cu același bun, ipoteza fiind schimbată doar în ceea ce privește

momentul introducerii acțiunii de drept comun. O astfel de concluzie nu ar fi

permisă în absența unei dispoziții legale exprese, în speță, cea din art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

3.

Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul

textelor de lege invocate de recurenți, nu pot fi reținute.

Astfel,

nu întotdeauna pretențiile formulate de o parte, pe cale judiciară, pot avea,

ca finalitate, rezolvarea pe fond a acțiunii, pentru a se considera că, în

aceste condiții, partea a beneficiat de un proces echitabil.

Principiul

„electa una via” este recunoscut în dreptul național și, dacă acesta este

aplicat corect, efectul este cel al respingerii acțiunii, în mod firesc, pe

aspecte care nu țin de fondul cauzei, ci de procedura aleasă.

Art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înlătură nici explicit, și nici

implicit, acest principiu, care, în cele din urmă, nu exprimă decât o regulă cu

consecințe normale din punct de vedere juridic; imposibilitatea urmării a două

proceduri, pentru valorificarea aceluiași drept, este justificată, în cele din

urmă, de înlăturarea riscului de a obține o dublă reparație pentru un singur

drept. Dimpotrivă, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi

invocat în legătură cu drepturi recunoscute în sistemul de drept național, iar,

în principiu, „electa una via” are, ca efect, tocmai nerecunoașterea dreptului

în procedura aleasă de parte, în paralel cu o altă procedură, de care aceasta a

uzat.

În speță,

însă, principiul în discuție a fost, cum s-a arătat, aplicat în mod greșit,

acesta fiind motivul admiterii căii de atac, iar nu încălcarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În afara criticilor

din recurs, astfel cum au fost expuse mai sus, Înalta Curte a pus în discuție,

la termenul de astăzi, un aspect neelucidat de instanțele anterioare și

determinant în soluționarea prezentului litigiu, nu în ceea ce privește

aplicarea principiului „electa una via” (oricum aplicat greșit de instanța de

apel), ci în legătură cu identificarea imobilului și, respectiv, cu

soluționarea excepției autorității de lucru judecat, invocată, la acest termen,

de avocatul intimatei pârâte.

Astfel, acțiunea

dosarului de față vizează o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

privind imobilul situat în Constanța.

Acțiunea în

revendicare în raport de care Curtea a aplicat principiul enunțat mai sus și,

deci, considerând că se referă la același imobil cu cel din procesul de față, a

fost cea finalizată prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 10/36/2002.

În această decizie se

arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului

situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție.

Totodată, în aceeași

decizie, se menționează că, prin sentința civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007

a Tribunalului Constanța, secția civilă, rămasă irevocabilă, s-a admis acțiunea

formulată de reclamanții din dosarul de față împotriva pârâților Municipiul

Constanța, prin Primar, Consiliul local Constanța și Primarul municipiului

Constanța și s-a dispus obligarea pârâților respectivi să restituie

reclamanților imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de

530 mp și construcție - parter, situată în partea din spate a imobilului alipit

corpului principal, cu intrare din str. T.V., și corp de construcție - parter,

situat în partea din spate a imobilului cu ieșire de pe B-dul T.

S-a mai precizat, în

cuprinsul Deciziei nr. 7388/2012, că acțiunea promovată de reclamanți în acel

litigiu, cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007, nu a vizat și imobilul din

litigiul soluționat prin decizia Înaltei Curți menționată.

În dosarul de față,

nu s-a indicat compunerea imobilului pentru care s-a formulat contestație, din

susținerile reclamanților formulate în primă instanță (filele 90-91 dosar

Tribunal), rezultând că litigiul poartă pentru un spațiu comercial, deținut de

pârâtă, la parterul imobilului din B-dul T.

Având în vedere toate

aceste elemente, Înalta Curte constată că trebuie lămurit, în rejudecare, în

primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format și obiectul

procesului în revendicare, soluționat prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012,

de vreme ce există diferențe de nr. poștale în adresele imobilului, indicate în

cele două cauze, iar Înalta Curte, în acel proces, arată, în mod expres, că

litigiul în revendicare nu poartă asupra imobilului din str. T., adresă

indicată și în contestația de față, care a făcut obiectul unui alt proces,

respectiv cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța,

rămasă irevocabilă.

Problema reprezintă o

chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, și care, în

consecință, nu poate fi verificată de această instanță; această chestiune este

importantă nu pentru examinarea legalității aplicării principiului „electa una

via”, care deja a fost rezolvată, ci pentru identificarea completă și corectă a

imobilului care formează obiectul dosarului de față și pentru stabilirea consecințelor

juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunțate între părți, în

legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese

(cel soluționat prin Decizia nr. 7388/2012, cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007),

sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 și 1202 C.

civ.).

De asemenea, cum s-a

arătat în precedent, avocatul intimatei pârâte a invocat, la termenul de

astăzi, excepția autorității de lucru judecat, fără să poată indica, însă,

hotărârea în raport de care susține excepția sau alte elemente, din care să se

poată identifica despre ce litigiu este vorba. Cum, în speța de față, pentru

argumentele arătate, soluția asupra recursului este, oricum, de admitere, de

casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de

apel, Înalta Curte nu a insistat în prezentarea tuturor elementelor care ar fi

putut conduce la soluționarea excepției autorității de lucru judecat în dosarul

de față, urmând ca instanța de trimitere să verifice acest aspect, evident,

prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.

În cele din urmă, s-a

considerat de către prezenta instanță, că verificarea legalității decizie

atacate, din punctul de vedere al aplicării principiului „electa una via”, se

poate realiza în recursul de față, sens în care s-a și procedat, deși problema

identificării exacte a imobilului și a stabilirii dacă acesta a format sau nu

obiect al altor litigii, în special, al celui în revendicare, finalizat prin Decizia

nr. 7388/2012, este, de principiu, prioritară.

Înalta Curte a

dezlegat această problemă, întrucât, și în cazul în care se va ajunge, în

rejudecare, la concluzia că imobilul din litigiul de față nu este același cu

cel din procesul judecat, în mod irevocabil, prin decizia sus-menționată,

consecințele sunt aceleași, în ceea ce privește aplicarea principiului „electa

una via”.

Într-un asemenea caz,

ar însemna că nu există niciun concurs între procedura Legii nr. 10/2001, care

formează obiectul litigiului de față, și procedura de drept comun, astfel

încât, cu atât mai mult principiul enunțat nu operează, reclamanții

neaflându-se în situația de a fi optat pentru două proceduri diferite, în

intenția lor de a obține bunul în natură.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că principiul în discuție a fost

aplicat greșit de către Curtea de Apel, cu consecința că această instanță nu a

mai procedat la verificarea chestiunilor de fond ale cauzei, în limitele

motivelor de apel formulate. În plus, nu a identificat exact imobilul în

litigiu și nu a lămurit în ce măsură acesta a format obiectul altor litigii,

într-o asemenea eventualitate, urmând să aibă în vedere principiul lucrului

judecat, atât sub aspectul excepției invocate de intimata pârâtă la termenul de

astăzi, cât și sub cel al elementului pozitiv al lucrului judecat.

În baza art. 312 alin.

(1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de recurenți în prezenta cauză, se va ține

seama de această cerere de către instanța de trimitere, în raport și de soluția

ce se va pronunța asupra apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C. și C.I.A. împotriva Deciziei

civile nr. 50/C din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 martie 2014.