ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 825/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2001, sub nr. 4059/2001, pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C. și C.I.A. au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 152 din 27 august 2001 emisă de SC M.C. SA, în contradictoriu cu această pârâtă, solicitând anularea deciziei și restituirea, în natură, către reclamanți, a imobilului situat în municipiul Constanța. Prin sentința civilă nr. 115 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că societatea pârâtă a respins cererea de restituire, cu motivarea că a dobândit imobilul în procesul de privatizare, imobil ce este cuprins în capitalul social al societății.

Acest fapt este dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1991, conform căruia SC M. SA a devenit o societate privatizată, prin cumpărarea acțiunilor de la F.P.S. Potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar conform alineatului doi, notificarea se adresează instituției publice care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), ministerului de resort sau autorității administrației publice locale. Art. 27 din Legea nr. 10/2001 prevede, astfel, că restituirea, în natură, a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate nu este posibilă, iar persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii.

În speță, reclamanții nu au făcut dovada că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, ca atare, s-a constatat că a fost preluat un titlu valabil, iar restituirea acestuia nu este posibilă, de vreme ce este inclus în capitalul social al unei societăți privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizării. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este posibilă, reclamanții având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie notificate instituțiile prevăzute în alin. (2) al textului de lege menționat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 50/C din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Conform Deciziei nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 10/36/2002, a fost admis recursul declarat de pârâta SC M.C. SA împotriva Deciziei nr. 15/C/2301.2012 a Curții de Apel Constanța. A fost modificată, în parte, decizia recurată, în sensul că a fost respins apelul declarat de reclamanții din prezentul dosar împotriva sentinței civile nr. 704 din 01 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța, sentință în baza căreia a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în revendicare.

Curtea a constatat că reclamanții au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor, de succesori ai fostului proprietar, C.N., al imobilului situat în Constanța, pe calea dreptului comun, în condițiile art. 480 C. civ. În urma soluționării litigiului în temeiul acestor dispoziții legale, a fost respinsă acțiunea în revendicare, ca nefondată, soluție ce a rămas irevocabilă, conform Deciziei nr. 7388/2911.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul „electa una via”, este evident că reclamanții nu mai pot solicita, încă o dată, valorificarea dreptului lor, pe calea legii speciale de reparație. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C.

și C.I.A., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța a procedat, în mod greșit, la aplicarea principiului „electa una via”. Conform acestei reguli, „opțiunea pentru o cale nu îndrituiește pentru alta”. Potrivit art. 47, în forma inițială a actului normativ, (art. 46, în prezent) din Legea nr. 10/2001, la apariția legii speciale, persoanele care aveau acțiuni în revendicare pe rolul instanțelor puteau să renunțe la acțiunea în revendicare sau să solicite suspendarea judecării acțiunii în revendicare. În niciun caz, textul de lege și practica nu interpretează că petentul trebuie să opteze fie pentru acțiunea în revendicare, fie pentru procedura legii speciale, neputând uza de ambele mijloace legale pentru restituirea imobilului (art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001).

De altfel, intr-o asemenea motivare, instanța de apel a pronunțat, practic, o soluție de inadmisibilitate a acțiunii din prezenta cauză (deoarece reclamanții ar fi optat pentru acțiunea în revendicare). 2. Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001. Or, în situația unei acțiuni în revendicare promovată anterior Legii nr. 10/2001 nu s-a pus și nici nu se poate pune problema inadmisibilității. Aceasta înseamnă că acțiunile în revendicare formulate anterior datei de 4 februarie 2001 coexistă cu procedurile legii speciale, prin voința legiuitorului, dându-se facilitatea persoanei îndreptățite de a beneficia de ambele căi: acțiunea în revendicare și legea specială.

3. Prin decizia recurată s-a procedat la încălcarea dreptului la un proces echitabil, drept reglementat de art. 20, 21 din Constituție, raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În momentul de față, prin soluțiile pronunțate, reclamanții se află în următoarea situație: au pierdut, în final, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului, deoarece nu aveau o hotărâre anterioară de predare a bunului (condiție nou impusă, prin aplicarea hotărârii M.A.) și au pierdut în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât utilizaseră acțiunea în revendicare de drept comun (art. 480 C. civ.), prin aplicarea principiului „electa una via”. Practic, atât Decizia civilă nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și Decizia civilă nr. 50 din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța nu analizează finalul problemei, (titlurile părților), ci resping acțiunile, ca inadmisibile.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare, deși a fost legal citată în acest sens. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și de chestiunea supusă, din oficiu, în dezbatere, la termenul de astăzi, referitoare la necesitatea lămuririi identității imobilului din prezentul litigiu cu cel care a format obiectul litigiilor în care s-au pronunțat sentința civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, respectiv Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Într-adevăr, în cazul contestațiilor împotriva dispozițiilor/deciziilor de respingere a notificării persoanei îndreptățite, formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, nu funcționează principiul „electa una via”, raportat la o acțiune în revendicare formulată în legătură cu același imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Principiul sus enunțat desemnează regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opțiune cu privire la sesizarea mai multor instanțe, odată făcută alegerea pentru o instanță, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu își mai poate valorifica pretențiile într-o altă procedură față de cea inițiată anterior. Legea nr. 10/2001 permite, însă, judecarea, în paralel, a ambelor proceduri, cea de drept comun, în cazul unei acțiuni în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001), respectiv cea demarată în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, pentru persoana nemulțumită de rezultatul soluționării notificării adresate unității deținătoare a imobilului în discuție.

Aceasta se deduce din dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, conform cărora „ Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. Deci, în condițiile unei acțiuni formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acțiune poate alege calea legii speciale, în acest sens, având două variante: fie să renunțe la acțiunea respectivă, în speță, la acțiunea în revendicare, fie să solicite suspendarea judecării acțiunii până la finalizarea procedurii inițiate în baza legii speciale.

În niciun caz, nu se poate considera, cum, în mod greșit, a interpretat Curtea de Apel, că acțiunea în revendicare, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înlătură dreptul reclamantului din acea acțiune să încerce valorificarea pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul procedurii legii speciale. Prin urmare, aplicarea principiului „electa una via” de către instanța de apel este realizată cu încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, fiind, ca atare, incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au mai susținut recurenții că, prin decizia pronunțată de Curte, această instanță a respins acțiunea, ca inadmisibilă, ceea ce ar contraveni, deci, soluției date în apel, care, fiind de respingere a apelului, are drept consecință menținerea hotărârii primei instanțe, pronunțată în sensul respingerii acțiunii, ca nefondate.

Critica este întemeiată, dar nu poate conduce, în sine, la admiterea recursului pentru acest motiv, întrucât, pe de o parte, pentru argumentele expuse în precedent, decizia atacată va fi casată, iar, pe de altă parte, cum hotărârea primei instanțe este de respingere a acțiunii, nu se poate considera că soluția instanței de apel, care o confirmă, dar argumentează pe un aspect de inadmisibilitate, le-ar crea reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, cu încălcarea, în asemenea condiții, a art. 296 teza a II-a C. proc. civ. 2. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nerelevantă în dezlegarea problemei în discuție, referitoare la principiul „electa una via”.

Astfel cum au arătat și reclamanții, printre altele, această decizie dezleagă problema acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru imobile care cad sub incidența acestei legi, ceea ce nu este cazul în speță, instanța de apel aplicând principiul respectiv, prin raportare la acțiunea în revendicare formulată anterior (la data de 16 noiembrie 2000 - copie de pe acțiune, înregistrată în anul 2000, pe rolul Tribunalului Constanța și fișa Ecris a Dosarului nr. 10/36/2002, în care este menționat acest dosar, ca dosar component), soluționată, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pe de altă parte, împrejurarea că decizia în interesul legii sus-menționată dezleagă problema concursului între legea specială și acțiunea în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, în sensul inadmisibilității, ca regulă, a acțiunii de drept comun, nu înseamnă că, din existența și interpretarea acestei decizii, se poate deduce că este posibilă parcurgerea a două proceduri diferite, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu același bun, ipoteza fiind schimbată doar în ceea ce privește momentul introducerii acțiunii de drept comun. O astfel de concluzie nu ar fi permisă în absența unei dispoziții legale exprese, în speță, cea din art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

3. Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege invocate de recurenți, nu pot fi reținute. Astfel, nu întotdeauna pretențiile formulate de o parte, pe cale judiciară, pot avea, ca finalitate, rezolvarea pe fond a acțiunii, pentru a se considera că, în aceste condiții, partea a beneficiat de un proces echitabil. Principiul „electa una via” este recunoscut în dreptul național și, dacă acesta este aplicat corect, efectul este cel al respingerii acțiunii, în mod firesc, pe aspecte care nu țin de fondul cauzei, ci de procedura aleasă.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înlătură nici explicit, și nici implicit, acest principiu, care, în cele din urmă, nu exprimă decât o regulă cu consecințe normale din punct de vedere juridic; imposibilitatea urmării a două proceduri, pentru valorificarea aceluiași drept, este justificată, în cele din urmă, de înlăturarea riscului de a obține o dublă reparație pentru un singur drept. Dimpotrivă, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi invocat în legătură cu drepturi recunoscute în sistemul de drept național, iar, în principiu, „electa una via” are, ca efect, tocmai nerecunoașterea dreptului în procedura aleasă de parte, în paralel cu o altă procedură, de care aceasta a uzat.

În speță, însă, principiul în discuție a fost, cum s-a arătat, aplicat în mod greșit, acesta fiind motivul admiterii căii de atac, iar nu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În afara criticilor din recurs, astfel cum au fost expuse mai sus, Înalta Curte a pus în discuție, la termenul de astăzi, un aspect neelucidat de instanțele anterioare și determinant în soluționarea prezentului litigiu, nu în ceea ce privește aplicarea principiului „electa una via” (oricum aplicat greșit de instanța de apel), ci în legătură cu identificarea imobilului și, respectiv, cu soluționarea excepției autorității de lucru judecat, invocată, la acest termen, de avocatul intimatei pârâte.

Astfel, acțiunea dosarului de față vizează o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Constanța. Acțiunea în revendicare în raport de care Curtea a aplicat principiul enunțat mai sus și, deci, considerând că se referă la același imobil cu cel din procesul de față, a fost cea finalizată prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 10/36/2002. În această decizie se arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție.

Totodată, în aceeași decizie, se menționează că, prin sentința civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, secția civilă, rămasă irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții din dosarul de față împotriva pârâților Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul local Constanța și Primarul municipiului Constanța și s-a dispus obligarea pârâților respectivi să restituie reclamanților imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție - parter, situată în partea din spate a imobilului alipit corpului principal, cu intrare din str. T.V., și corp de construcție - parter, situat în partea din spate a imobilului cu ieșire de pe B-dul T. S-a mai precizat, în cuprinsul Deciziei nr. 7388/2012, că acțiunea promovată de reclamanți în acel litigiu, cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007, nu a vizat și imobilul din litigiul soluționat prin decizia Înaltei Curți menționată.

În dosarul de față, nu s-a indicat compunerea imobilului pentru care s-a formulat contestație, din susținerile reclamanților formulate în primă instanță (filele 90-91 dosar Tribunal), rezultând că litigiul poartă pentru un spațiu comercial, deținut de pârâtă, la parterul imobilului din B-dul T. Având în vedere toate aceste elemente, Înalta Curte constată că trebuie lămurit, în rejudecare, în primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format și obiectul procesului în revendicare, soluționat prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012, de vreme ce există diferențe de nr. poștale în adresele imobilului, indicate în cele două cauze, iar Înalta Curte, în acel proces, arată, în mod expres, că litigiul în revendicare nu poartă asupra imobilului din str. T., adresă indicată și în contestația de față, care a făcut obiectul unui alt proces, respectiv cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă.

Problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, și care, în consecință, nu poate fi verificată de această instanță; această chestiune este importantă nu pentru examinarea legalității aplicării principiului „electa una via”, care deja a fost rezolvată, ci pentru identificarea completă și corectă a imobilului care formează obiectul dosarului de față și pentru stabilirea consecințelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunțate între părți, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese (cel soluționat prin Decizia nr. 7388/2012, cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.).

De asemenea, cum s-a arătat în precedent, avocatul intimatei pârâte a invocat, la termenul de astăzi, excepția autorității de lucru judecat, fără să poată indica, însă, hotărârea în raport de care susține excepția sau alte elemente, din care să se poată identifica despre ce litigiu este vorba. Cum, în speța de față, pentru argumentele arătate, soluția asupra recursului este, oricum, de admitere, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, Înalta Curte nu a insistat în prezentarea tuturor elementelor care ar fi putut conduce la soluționarea excepției autorității de lucru judecat în dosarul de față, urmând ca instanța de trimitere să verifice acest aspect, evident, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.

În cele din urmă, s-a considerat de către prezenta instanță, că verificarea legalității decizie atacate, din punctul de vedere al aplicării principiului „electa una via”, se poate realiza în recursul de față, sens în care s-a și procedat, deși problema identificării exacte a imobilului și a stabilirii dacă acesta a format sau nu obiect al altor litigii, în special, al celui în revendicare, finalizat prin Decizia nr. 7388/2012, este, de principiu, prioritară. Înalta Curte a dezlegat această problemă, întrucât, și în cazul în care se va ajunge, în rejudecare, la concluzia că imobilul din litigiul de față nu este același cu cel din procesul judecat, în mod irevocabil, prin decizia sus-menționată, consecințele sunt aceleași, în ceea ce privește aplicarea principiului „electa una via”.

Într-un asemenea caz, ar însemna că nu există niciun concurs între procedura Legii nr. 10/2001, care formează obiectul litigiului de față, și procedura de drept comun, astfel încât, cu atât mai mult principiul enunțat nu operează, reclamanții neaflându-se în situația de a fi optat pentru două proceduri diferite, în intenția lor de a obține bunul în natură. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că principiul în discuție a fost aplicat greșit de către Curtea de Apel, cu consecința că această instanță nu a mai procedat la verificarea chestiunilor de fond ale cauzei, în limitele motivelor de apel formulate. În plus, nu a identificat exact imobilul în litigiu și nu a lămurit în ce măsură acesta a format obiectul altor litigii, într-o asemenea eventualitate, urmând să aibă în vedere principiul lucrului judecat, atât sub aspectul excepției invocate de intimata pârâtă la termenul de astăzi, cât și sub cel al elementului pozitiv al lucrului judecat.

În baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurenți în prezenta cauză, se va ține seama de această cerere de către instanța de trimitere, în raport și de soluția ce se va pronunța asupra apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Ț.M.C., Ț.R.C., C.N.S., C.C. și C.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 50/C din 20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2014.