ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2681/2012

Asupra recursurilor penale de față; Prin sentința penală nr. 47 din 03 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4319/115/2011, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen., cerere formulată de apărătoarea inculpatului T.D.I., avocat oficiu P.V. În baza art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul T.N. la o pedeapsă de 7 ani închisoare. În baza art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.D.I. la o pedeapsă de 8 ani închisoare.

În baza art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)-c) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. (cu excepția dreptului de a alege), din momentul în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei principale, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților perioada reținerii și arestului preventiv, începând cu data de 12 octombrie 2011 până la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților pe o durată de 60 de zile. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea corpurilor delicte - lamă cuțit ruptă, mâner cuțit și cuțit tip briceag. În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă V.Ș., în consecință au fost obligați inculpații î n solidar la plata sumei de 50.000 euro - cu titlu de daune morale (sau echivalentul în RON la momentul plății efective). Au fost respinse celelalte daune materiale și morale solicitate, ca nedovedite.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a fost admisă în totalitate acțiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, drept pentru care au fost obligați inculpații în solidar la plata sumei de 1.951,31 RON cu titlu de daune materiale către această parte civilă. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1.000 RON - cheltuieli judiciare față de stat. Pentru a pronunța această sentință penală, prima instanță a reținut următoarele: În data de 08 octombrie 2011, în jurul orelor 10.00, în timp ce se aflau într-un local numit din centrul orașului Oțelu Roșu, între inculpații T.D.I.

și T.N., pe de o parte, și partea vătămată V.Ș., pe de altă parte, au avut loc discuții contradictorii. Martorul B.A., care se afla în localul respectiv, a declarat că pe parcursul acestor discuții contradictorii cei doi inculpați l-au amenințat pe partea vătămată, inculpatul T.N. prinzându-l la un moment dat de gât și spunându-i că-l omoară. Cei doi inculpați au declarat că motivul discuțiilor contradictorii l-a reprezentat o datorie bănească pe care partea vătămată o avea la inculpatul T.D.I. S-a reținut că partea vătămată a declarat însă că neînțelegerile cu cei doi inculpați s-au declanșat datorită faptului că inculpatul T.N. a fost dat afară de la firma unde lucra și la care partea vătămată era organizator de șantier, motivul concedierii fiind consumul de băuturi alcoolice.

În după-amiaza aceleiași zile inculpatul T.D.I. a avut discuții telefonice cu partea vătămată V.Ș., ocazie cu care s-au înjurat și amenințat reciproc, aceste aspecte fiind confirmate de declarațiile martorilor K.Ș. și B.A. În aceeași zi, în jurul orelor 18.00, în timp ce se afla în apartamentul concubinei sale, A.E., unde locuia, inculpatul T.D.I. a luat hotărârea de a se deplasa la internatul liceului din Oțelu Roșu unde erau cazați tatăl său, inculpatul T.N., partea vătămată V.Ș., pentru a se întâlni cu acesta din urmă. La plecare inculpatul T.D.I. s-a înarmat cu un cuțit de bucătărie, însă nu a putut să iasă cu el din casă întrucât s-a opus concubina sa, care i-a luat cuțitul din mână și l-a băgat într-un sertar.

După ce a ajuns la internatul liceului, inculpatul T.D.I. s-a deplasat în camera în care se afla cazat tatăl său, așteptându-l pe V.Ș. care era plecat în oraș. În momentul în care cei doi inculpați au auzit vocea lui V.Ș., venind dinspre palierul internatului, au ieșit din cameră, inculpatul T.D.I., având asupra sa un briceag cu lama de 8/2 cm, iar inculpatul T.N. având asupra sa un cuțit cu lama de 11,5/2 cm. Cei doi inculpați l-au abordat pe partea vătămată în apropierea camerei în care locuia aceasta. Împreună cu partea vătămată se mai afla și martorul K.Ș. Între inculpatul T.D.I. și partea vătămată V.Ș. au avut loc discuții contradictorii, iar la un moment dat cei doi au început să se îmbrâncească reciproc.

Auzind scandal, la fața locului au venit mai multe persoane care locuiau în cămin, respectiv martorii L.M.F., R.G., B.M., B.A. și V.I. În urma îmbrâncelilor reciproce, partea vătămată V.Ș. și inculpatul T.D.I. au căzut, partea vătămată fiind poziționată deasupra inculpatului. În acest timp, inculpatul T.N. s-a apropiat de partea vătămată și I-a înjunghiat pe acesta în spate, lângă coloana vertebrală, la nivelul hemitoracelui stâng. Ca urmare a acestei lovituri, partea vătămată V.Ș. a căzut peste inculpatul T.D.I. În continuare, inculpatul T.D.I. l-a înjunghiat pe partea vătămată cu cuțitul la nivelul regiunii cervicale postero-laterale dreapta, după care a mai încercat să-i aplice lovituri cu cuțitul însă a fost oprit de intervenția martorului K.Ș.

care a prins lama cuțitului cu mână dreaptă. În urma acestei intervenții, lama cuțitului s-a rupt. Totodată, în timp ce partea vătămată se afla deasupra sa, inculpatul T.D.I. l-a înjunghiat pe acesta cu briceagul la nivelul hemitoracelui drept pe fala laterală. După aceasta, inculpatul T.D.I. a vrut să-i mai aplice lovituri cu briceagul, însă a fost oprit de martorul B.A., care i-a tras briceagul din mână. În continuare, cei doi inculpați s-au retras în camera în care locuia inculpatul T.N. unde a rămas până la venirea organelor de poliție ce au fost alertate de martorii care au asistat la comiterea faptei. S-a constatat că, cu ocazia cercetării la fața locului, organele de poliție au identificat cuțitul și briceagul pe care cei doi inculpați le-au folosit pentru a-l înjunghia pe partea vătămată.

Din raportul de constatare medico-legală din 10 octombrie 2011 întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara, s-a reținut că partea vătămată a suferit leziuni: la nivelul regiunii cervicale postero-laterale dreapta, plagă cu margini netede cu lungime de 2,5 cm, orientată oblic, infero-extern, suturată cu două fire; la nivelul hemitoraceiui drept, pe fața laterală, în 1/3 medie, plagă cu marginile netede cu lungimea de 2,5 cm, orientată oblic, antero-inferior, suturată cu două fire; la nivelul hemitoraceiui stâng, în 1/3, pe fața posterioară, la 4 cm lateral de coloana vertebrală, plagă cu marginile netede, cu lungimea de 2,5 cm, orientată oblic infero-intern, suturată cu două fire. Din concluziile raportului de constatare prima instanță a reținut că numitul V.Ș.

prezintă leziuni ce pot data din 08 octombrie 2011, iar respectivele leziuni pot fi rezultatul loviturii directe cu un corp tăietor/înțepător și necesită 40 de zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor dacă nu survin complicații. Totodată, s-a precizat că leziunile suferite nu au pus viața victimei în primejdie. În urma loviturilor aplicate de cei doi inculpați, partea vătămată nu se mai poate deplasa, fiind paraplegic. S-a constatat că intenția celor doi inculpați de a suprima viața victimei a rezultat din declarațiile părții vătămate care se coroborează cu declarațiile martorilor audiați în cauză. Astfel, s-a reținut că din declarațiile acestora a rezultat că anterior săvârșirii faptei cei doi inculpați l-au amenințat cu moartea pe partea vătămată.

Tot din aceste declarații s-a reținut că după ce l-au înjunghiat pe partea vătămată, cei doi inculpați au vrut în continuare să-i aplice lovituri cu cuțitul și cu briceagul, însă nu au reușit, fiind opriți de intervenția martorilor. Prima instanță a constatat că starea de fapt descrisă în paragrafele anterioare a fost însușită în totalitate de către inculpatul T.N., care s-a prevalat de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. și nu a fost negată de către inculpatul T.D.I. decât în privința inexistenței intenției sale de a suprima viața victimei, acesta susținând pe întreg parcursul cercetării judecătorești că loviturile aplicate de către el victimei au constituit de fapt o formă de apărare, el temându-se atât de agresiunea suferită dinspre partea vătămată, cât și de reacțiile celorlalte persoane aflate pe culoarul căminului de nefamiliști unde a avut loc conflictul descris mai devreme.

Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice formulată la ultimul termen de judecată de către apărătorul inculpatului T.D.I., respectiv din art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în art. 181 C. pen., prima instanță a constatat că la termenul de judecată din 19 ianuarie 2012 a fost deja respinsă o astfel de cerere de schimbare a încadrării juridice, formulată în baza acelorași temeiuri și argumente juridice și privind aceeași nouă încadrare, neintervenind între timp niciun fel de elemente suplimentare care să contrazică raționamentul expus de instanță la respectivul termen de judecată. În consecință, s-a apreciat din nou ca nefondată reiterarea aceleiași cereri de schimbare a încadrării juridice, chiar dacă formulată de un alt avocat din oficiu, drept pentru care se dispune respingerea ei ca atare.

Totodată s-a reținut că, fiind audiat de către instanță, inculpatul T.N. a arătat că se prevalează de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., în sensul că recunoaște în totalitate faptele, își însușește probatoriul administrat în faza de urmărire penală și este de acord să plătească daunele civile solicitate în limita posibilităților. Prima instanță a apreciat că toate aspectele învederate mai sus, precum și declarația inculpatului, confirmă faptul că acesta este autorul infracțiunii reținută în sarcina sa.

Dată fiind declarația făcută de inculpat în fața completului de judecată, instanța de fond și-a însușit starea de fapt descrisă de organul de urmărire penală și recunoscută în totalitate de inculpat, stare detaliată mai sus și probată prin coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală cu recunoașterea de către inculpat în cursul cercetării judecătorești, precum și cu probele administrate în cursul cercetării judecătorești ca urmare a solicitării procurorului de ședință pe considerentul că celălalt coinculpat nu se prevalase de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., conturându-se astfel în privința faptei inculpatului T.N. trăsăturile constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor.

Astfel, în urma reținerii vinovăției inculpatului în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, precum și de diminuarea limitelor de pedeapsă în cota prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., prima instanță i-a aplicat acestuia o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, criteriile de proporționalizare constând în modalitatea și împrejurările în care a săvârșit faptele, lipsa antecedentelor penale ca indiciu al comportamentului anterior corespunzător, precum și atitudinea procesuală demnă și sinceră. Aceste criterii fiind reținute doar în vederea proporționalizării cuantumului pedepselor, ele nu vor putea fi reapreciate și ca circumstanțe atenuante judiciare, cererea apărătorului formulată în această privință fiind nefondată.

S-a constatat că aceeași desfășurare a evenimentelor nu a fost negată de către coinculpatul T.D.I., acesta insistând mai mult pe ansamblul de împrejurări care a determinat conflictul fizic între el și partea vătămată V.Ș., negând de asemenea în mod repetat că ar fi avut intenția de a-l ucide pe acesta (implicit de a accepta un astfel de rezultat), motivând că nu-și amintește foarte bine ce s-a petrecut înainte de a lovi partea vătămată cu cuțitul și că se afla într-o conjunctură nefavorabilă, cei de față - respectiv martorii audiați în cauză - provocând o busculadă în care „nimeni nu-i ținea partea”. S-a reținut că inculpatul se prevalează de asemenea de faptul că ar fi fost în eroare cu privire la reacția pe care ar fi avut-o partea vătămată față de el, apreciind în mod greșit că fusese lovit cu o armă albă și ripostând în consecință în același fel, ca o formă de apărare neconcretizată într-o intenție de suprimare a vieții victimei.

În opinia inculpatului, în favoarea sa pledează argumentul potrivit căruia - deși putea să-și lovească adversarul într-o zonă vitală - l-a lovit cu cuțitul în abdomen. Același inculpat declară de asemenea că nu l-a văzut pe coinculpatul T.N. lovind partea vătămată, în ciuda recunoașterii comiterii faptei de către acesta, recunoscând în schimb că nu a acordat niciun ajutor victimei ulterior comiterii faptei. Prima instanță a apreciat că apărările inculpatului T.D.I. în privința inexistenței laturii subiective a tentativei la infracțiunea de omor calificat sunt înlăturate de întreg ansamblul probatoriu administrat în cauză, respectiv de recunoașterea în totalitate de către coinculpatul T.N.

a stării de fapt prezentată în rechizitoriu, de concluziile învederate de specialiști în cuprinsul înscrisurilor medicale atașate în dosarul de urmărire penală (detaliate mai sus), precum și de declarațiile coroborate ale martorilor audiați în cursul urmăririi penale și în timpul cercetării judecătorești. Astfel, s-a reținut că martora C.A., administratoarea căminului de nefamiliști în care s-a produs conflictul dintre inculpați și partea vătămată, declară că a perceput în mod direct comportamentul avut de inculpatul T.D.I. anterior săvârșirii faptei, respectiv împlântarea de către el în mod repetat a cuțitului pe care-l avea asupra sa într-o piesă de mobilier, activitate la care a renunțat doar în urma amenințării cu chemarea organelor de poliție.

La rândul său, martora B.M., deși revine asupra declarației dată în cursul urmăririi penale în privința afirmației că I-ar fi văzut pe același inculpat lovindu-l cu cuțitul pe partea vătămată, relatează că l-a văzut în mod cert pe inculpatul T.N. lovindu-l pe partea vătămată V.Ș. de două ori cu cuțitul, lovituri urmate de prăbușirea acestuia din urmă peste inculpatul T.D.I., în timp ce „cerea ajutor și spunea că moare”. Dat fiind faptul că însuși acest al doilea inculpat a recunoscut că l-a lovit pe partea vătămată în momentul în care respectiva parte era prăbușită deasupra sa, s-a apreciat că este evidentă înlăturarea argumentului referitor la necesitatea apărării (context în care inculpatul T.D.I.

susține că ar fi lovit cu cuțitul) de vreme ce partea vătămată fusese deja înjunghiată de două ori de către celălalt inculpat, el - departe de a avea o atitudine ofensivă sau de a folosi vreo armă - cerând ajutor și spunând că moare. Mai mult, aceeași martoră B.M. declară că soțul său, martorul B.A. i-ar fi spus că el l-a dezarmat pe inculpatul T.D.I., fapt confirmat de acest în urmă martor în cursul declarației pe care a dat-o în fața instanței. În sfârșit, s-a reținut că niciunul dintre martorii audiați în cauză nu face vorbire despre vreo busculadă care s-ar fi produs la fața locului și care să fi determinat intervenirea altor persoane în conflictul desfășurat între cei doi inculpați și partea vătămată, toate celelalte persoane asistând doar la respectivul conflict fizic, intervenția unora dintre ei constând doar în dezarmarea celor doi agresori.

Prima instanță a considerat că este infirmată așadar și cealaltă apărare avansată de inculpatul T.D.I., referitoare la temerea care i-ar fi fost produsă de contextul defavorabil în care s-ar fi aflat anterior înjunghierii de către el a părții vătămate, context caracterizat prin aceea că „nimeni nu-i ținea partea”. La toate aceste argumente, în opinia primei instanțe s-a mai adăugat și intențiile clar agresive recunoscute chiar de inculpatul T.D.I., în sensul dorinței sale de a se înarma cu un cuțit atunci când a plecat de acasă pentru a se întâlni cu partea vătămată V.Ș. (fapt confirmat de concubina sa, martora A.E., care de altfel l-a și determinat să renunțe la acest plan tocmai pe considerentul că se temea că-l va folosi), înarmării sale ulterioare cu un briceag în camera locuită de tatăl său T.N.

în căminul de nefamiliști, anterior întâlnirii așteptate cu V.Ș. și, după cum declară martora C.A. în sensul expus mai sus, folosirii acelui cuțit pentru a străpunge în mod repetat o piesă de mobilier din interiorul aceleiași camere. În acest context, s-a constatat fără putință de tăgadă că și acest inculpat se face vinovat de săvârșirea unei tentative la infracțiunea de omor calificat, încadrarea juridică fiind cea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen., motiv pentru care va fi sancționat cu o pedeapsă principală de 8 ani închisoare, orientată așadar spre minimul special, criteriile de individualizare constând de asemenea în comportamentul anterior corespunzător, evidențiat de lipsa antecedentelor penale, de atitudinea relativ sinceră manifestată în cursul procesului penal, precum și de împrejurările și contextul în care au fost săvârșite faptele.

Instanța de fond a aplicat de asemenea inculpaților pedepsele complementare de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen.(cu excepția dreptului de a alege), aceasta urmând să fie aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă, conform dispozițiilor art. 53 C. pen. coroborate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. pen. De asemenea, pe durata executării pedepselor principale, până la eventuala grațiere sau împlinirea termenului de prescripție a executării acestora, inculpaților le-au fost aplicate pedepsele accesorii de interzicere a unor drepturi. S-a procedat de asemenea la deducerea perioadei de reținere și arestare preventivă, din durata pedepselor principale aplicate inculpaților, fiindu-i totodată menținută starea lor de arest pe considerentul că temeiurile avute în vedere până în prezent subzistă în continuare, neintervenind niciun temei nou care să arate contrariul.

În conformitate cu dispozițiile art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost instituită măsura de siguranță a confiscării speciale asupra corpurilor delicte - lamă cuțit ruptă, mâner cuțit și cuțit tip briceag, folosite de inculpați pentru săvârșirea infracțiunii pentru care au fost condamnați. În ceea ce privește latura civilă a cauzei dedusă judecății, prin coroborarea întregului material probator administrat, s-a constatat că acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara este admisibilă în totalitate, acesteia urmând a-i fi acordate în întregime daunele materiale solicitate, respectiv cheltuielile de spitalizare ocazionate de îngrijirea părții vătămate V.Ș., la dosar fiind depuse înscrisurile care atestă prejudiciul indirect cauzat prin conduita infracțională a inculpatului.

Cât privește acțiunea civilă formulată de partea civilă V.Ș., aceasta a fost admisă în parte. Referitor la daunele materiale solicitate de partea respectivă, ele au fost respinse în totalitate, ca nedovedite, aceasta neadministrându-și nici o probă prin care să se confirme necesitatea acordării sumei de 30.000 euro solicitată cu acest titlu. În schimb, solicitarea prin care această parte a pretins acordarea de daune morale a fost considerată admisibilă, însă doar în parte, în sensul că respectiva cerere este disproporționată. În fapt, în afară de înscrisurile cu caracter medical depuse în timpul urmăririi penale, înscrisuri prin care se atestă leziunile suferite, amploarea acestora și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare în vederea vindecării, partea civilă V.Ș.

nu și-a administrat niciun fel de probe din care să rezulte alte suferințe suplimentare, prelungite în timp, care să necesite reparația prin obligarea inculpatului la plata totalului sumelor solicitate. Astfel, s-a apreciat că suferințele cauzate părții civile de loviturile aplicate de către inculpați pot fi recompensate prin obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro (direct sau prin echivalent în monedă românească), obligația urmând să fie solidară. La stabilirea acestui cuantum s-a avut în vedere reparația în această formă a suferinței inerente prilejuită de diagnosticul evidențiat în cuprinsul raportului de constatare medico-legală aflat la dosar urmărire penală. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații T.N.

și T.D.I., fără a formula în scris motivele de netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia penală nr. 132/A din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, au fost admise apelurile,s-a desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând: S-a diminuat cuantumul daunelor morale acordate părții civile V.Ș. de la 50.000 euro la 30.000 euro sau echivalentul în RON la data plății efective. S-a înlăturat dispoziția de interzicere a inculpatului a exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie și complementară. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței penale recurate. Analizând apelurile declarate de inculpați prin prisma motivelor de apel, precum și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., instanța a constatat că hotărârea atacată este netemeinică în ceea ce privește modul de individualizare a pedepselor accesorii și complementare, precum și daunelor morale, pentru următoarele considerente: Starea de fapt reținută de prima instanță este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătorești și în faza de urmărire penală, respectiv concluziile raportului de constatare medico-legală, declarațiile martorilor R.G., K.Ș., B.A., B.M., V.I., C.A., L.M.F., A.E., precum și ale inculpaților și părții vătămate. Astfel, inculpații au recunoscut faptele în fața instanței, aplicându-se procedura reglementată de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen.

Din raportul de constatare medico-legală din 10 octombrie 2011 întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara rezultă că partea vătămată a prezentat la examenul medico-legal mai multe plăgi înjunghiate la nivelul hemitoracelui, ceea ce denotă violența deosebită a acțiunii inculpaților. Instanța de apel constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. Astfel, în mod constant s-a stabilit că elementul subiectiv al infracțiunii de tentativă de omor, trebuie dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura, precum și aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecințele cauzate și raporturile dintre autor și victimă.

Lovirea părții vătămate cu un cuțit (instrument apt de a ucide), într-o zonă vitală a corpului (hemitorace) și cu intensitate, demonstrează că inculpații au urmărit suprimarea vieții victimei, sau cel puțin au acceptat acest deznodământ, iar împrejurarea că rezultatul letal nu s-a produs se datorează unor împrejurări mai presus de voința acestora. Totodată, nu trebuie omis nici faptul că potrivit declarațiilor martorilor audiați în cauză, inculpații au amenințat cu moartea pe partea vătămată, că au ieșit din cameră î n momentul în care au auzit pe partea vătămată înarmându-se cu un briceag, respectiv cuțit.

În ce privește sancțiunea aplicată, instanța de apel apreciază că prin sentința penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpaților, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, beneficiind de aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte.

Pedepsele de 7 ani închisoare în cazul inculpatului T.N. și de 8 ani închisoare în cazul inculpatului T.D.I. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat sunt în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea acestora și prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea dispozițiilor art. 72 C. pen., prima instanță a efectuat o analiză și evaluare completă a circumstanțelor personale ale inculpaților, a condițiilor producerii faptei și consecințele acesteia. În acest sens, se reține că infracțiunea de tentativă de omor în general denotă un pericol social ridicat, aducând atingere celei mai importante valori sociale, dreptul la viață al individului, sancțiunea aplicată dând eficiență prevederilor dispozițiilor art. 21 C. pen.

Astfel, nu se poate omite modul premeditat în care au acționat inculpații, violența deosebită rezultând din numărul loviturilor aplicate, dar și gradul de implicare al fiecăruia dintre inculpați. În ceea ce îl privește pe inculpatul T.D.I. se mai reține și că potrivit martorei A.E. acesta a intenționat să se înarmeze cu un cuțit din momentul în care a părăsit domiciliul, fiind împiedicat însă de martoră; nu a renunțat la intențiile sale însă și l-a cooptat și pe celălalt inculpat în acțiunea agresivă, ceea ce denotă un grad de pericol social mai ridicat.

Analizând dispozițiile sentinței în ce privește pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară, se constată că inculpaților Ie-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pe durata executării pedepsei principale și pe o perioadă de 3 ani după executarea acesteia, grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei. Instanța de apel reține că potrivit art. 64 lit. c) C. proc. pen. interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie presupune ca inculpatul să se fi folosit pentru săvârșirea infracțiunii de o anumită funcție sau profesie, neputându-se aplica automat, indiferent de circumstanțele cauzei.

În speță, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile expuse anterior, respectiv la săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat, inculpații nu s-au folosit de nicio funcție sau profesie. În acest sens sunt și dispozițiile deciziei nr. 74/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I, c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. Prin urmare, instanța de apel constată că se impune înlăturarea interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.

din conținutul pedepselor accesorii și complementare. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de apel apreciază că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate părții civile V.Ș. Este adevărat că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, iar evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilitățile de orientare a judecătorilor în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale, însă sumele acordate trebuie să fie rezonabile, să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză.

Referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăși, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanțele unui caz dat, ar putea constitui o reparație suficientă. Pe de altă parte, la stabilirea cuantumului daunelor morale se impune a se avea în vedere și nivelul de trai al victimei, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei. Este adevărat că durerea pricinuită de o agresiune fizică nu poate fi evaluată în raport cu veniturile realizate de victimă; însă instanța are obligația să mențină un anumit echilibru atunci când procedează la cuantificarea despăgubirilor morale astfel încât să nu se ajungă la acordarea unor sume cu mult peste posibilitățile unei persoane de a realiza în întreaga sa existență, într-o măsură care să facă dintr-un act de agresiune un mijloc de câștig.

Din aceste motive, suma de 30.000 euro apare ca fiind justificată și echitabilă față de leziunile suferite de partea vătămată, numărul de îngrijiri medicale (40 zile de îngrijiri medicale), vârsta părții vătămate la data faptei (43 ani), față de faptul că nu se mai poate deplasa, fiind paraplegic, dar și pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații T.N. și T.D.I. Inculpatul T.N. a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând redozarea pedepsei în raport de împrejurările în care s-a comis fapta și circumstanțele personale ale inculpatului. Inculpatul T.D.I. a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc.

pen., solicitând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 181 C. pen. și redozarea pedepsei. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., Curtea reține că încadrarea juridică a unei fapte de violență, ce a avut ca urmare producerea unor leziuni corporale, nu se raportează exclusiv la concluziile actelor medico-legale, ci la mai multe criterii, respectiv numărul și intensitatea loviturilor aplicate victimei, zona corpului vizată de acestea, aptitudinea obiectului vulnerant de a produce leziuni vitale.

În aceste condiții, este mai puțin important numărul de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea leziunilor ori dacă acestea, din punct de vedere medical, au pus în primejdie viața victimei, câtă vreme din materialitatea faptei comise rezultă că inculpatul a prevăzut rezultatul letal al faptei sale, rezultat pe care fie i-a urmărit, fie măcar a acceptat posibilitatea producerii lui. În speță, așa cum a reținut și instanța de apel, faptele inculpaților de a aplica victimei lovituri cu un cuțit, respectiv un briceag (obiecte apte să producă leziuni cu caracter letal), în zone vitale ale corpului (regiunea cervicală și cea a hemitoracelui stâng, respectiv drept), în condițiile în care anterior au amenințat cu moartea pe partea vătămată, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat în forma tentativei, inculpații prevăzând și acceptând posibilitatea producerii unui rezultat letal, ca și consecință a actelor lor.

Prin urmare, critica vizând încadrarea juridică formulată de inculpatul T.D.I. este nefondată. În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., invocat de ambii inculpați, Curtea constată că nici acesta nu este incident în cauză. În acest sens, instanțele de fond și apel au evaluat corespunzător criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, aplicând inculpaților pedepse orientate către minimul special, apte să răspundă necesităților de constrângere și reeducare prev. de art. 52 C. pen.

Chiar dacă inculpații se află la primul conflict cu legea penală, faptele comise de ei prezintă un grad ridicat de pericol social ce rezultă din împrejurările în care acestea au fost comise (într-un loc public, prin folosirea unor obiecte tăietor-înțepătoare), î n speță nefiind vorba despre un conflict spontan, ci despre acte de violență la limita premeditării (mai ales în cazul inculpatului T.D.I.), în condițiile în care anterior ei au amenințat cu moartea partea vătămată. Aceste circumstanțe reale justifică pe deplin cuatumurile pedepselor aplicate inculpaților, chiar în condițiile în care unul dintre ei (T.N.) s-a prevalat de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Prin urmare, ambele recursuri sunt nefondate și vor fi respinse conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În baza art. 88 C. pen., va fi dedusă prevenția la zi pentru ambii inculpați. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat ocazionate de soluționarea recursurilor declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații T.N. și T.D.I. împotriva deciziei penale nr. 132/A din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Deduce din pedepsele aplicate recurenților inculpați, durata reținerii și a arestării preventive, de la 12 octombrie 2011 la 6 septembrie 2012. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 500 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 septembrie 2012.