ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1573/2014

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 407 din data de 26 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași s-au hotărât următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din tentativă la infracțiunea de viol prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. și corupție sexuală prevăzută și pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în două infracțiuni de tentativă de viol prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și două infracțiuni de corupție sexuală prevăzute și pedepsite de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.D.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de viol prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012) și corupție sexuală prevăzută și pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012).

În baza art. 101 lit. b) C. pen. raportat la art. 103 C. pen., s-a luat față de inculpatul C.D.D. măsura educativă a libertății supravegheate pe timp de 1 an pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de viol și corupție sexuală (fapte din septembrie 2012) prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

A fost încredințată supravegherea inculpatului C.D.D. Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași.

În baza art. 103 alin. (2) C. pen., s-a pus în vedere Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării lui și obligația de a înștiința instanța de îndată dacă minorul se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

În baza art. 103 alin. (4) și (6) C. pen., s-a atras atenția inculpatului minor asupra consecințelor comportării sale și a posibilității revocării libertății supravegheate și internării într-un centru de reeducare dacă se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

În baza art. 113 C. pen., s-a luat față de inculpat măsura de siguranță a obligării la tratament medical de specialitate până la însănătoșire.

În baza art. 14, art. 17 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul C.D.D. în solidar cu părțile responsabile civilmente C.E. și C.D.,  la plata către partea vătămată P.F.M., a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

În baza art. 163 alin. (2) și (6) lit. b) C. proc. pen., a fost instituit sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente sau viitoare, ale inculpatului și părților responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei cauzate părții civile și în limita sumei de 10.000 RON.

În temeiul art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata sumei de 2.576 RON cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care onorariul pentru apărătorii desemnați din oficiu, în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Public, iar pentru apărătorii desemnați din oficiu, în cursul judecății, în cuantum de 350 RON, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași nr. 1097/P/2012 a fost trimis în judecată inculpatul C.D.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de viol și corupție sexuală prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut, în esență, faptul că inculpatul C.D.D., în vârstă de 14 ani, la jumătatea lunii august și la 1 septembrie 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin exercitarea unor acte de constrângere fizică, dar și profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra și de a-și exprima voința, a încercat să oblige pe partea vătămată minoră P.F.M., în vârstă de 7 ani, la două acte sexuale anale, însă a renunțat să le finalizeze și a obținut satisfacție sexuală prin masturbare în prezența minorului.

În susținerea situației de fapt reținute prin rechizitoriu, în faza de urmărire penală au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile părții vătămate, declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor, certificat medico-legal, fișa de evaluare psihologică a părții vătămate, ancheta socială, proces-verbal de reconstituire, certificate de naștere ale părții vătămate și ale inculpatului, referat de evaluare a inculpatului întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași, fișă de evaluare psihologică a inculpatului, certificat de încadrare în grad de handicap, raport de expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatului, copii ale rechizitoriului emis în Dosarul 975/P/2009 și rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

În fața instanței de judecată, atât inculpatul, cât și partea vătămată au fost asistați de apărători desemnați din oficiu.

Inculpatul C.D.D. a solicitat, în termen legal, aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., cerere respinsă însă de către instanță, după punerea în discuția contradictorie a părților, prin Încheierea de ședință din 27 iunie 2013, având în vedere poziția inculpatului față de faptele de care este acuzat.

În cursul judecății instanța a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a părții vătămate care nu a putut să răspundă la întrebările adresate, fiind agitat și plângând, context în care, față de vârsta părții vătămate (7 ani) și de trauma pe care o presupune reaudierea și rememorarea faptelor, în considerarea interesului superior al minorului, principiu fundamental în orice decizie cu privire la minori, instanța a dispus, după punerea în discuția contradictorie a părților, neaudierea părții vătămate.

Totodată, instanța a procedat la audierea nemijlocită a reprezentanților legali ai părții vătămate, a părților responsabile civilmente și a martorilor audiați și în cursul urmăririi penale.

Analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut, în fapt, următoarele:

Inculpatul C.D.D., elev la Școala Specială din Iași, este încadrat în gradul de handicap mediu potrivit Hotărârii din 21 iunie 2011 a Comisiei pentru Protecția Copilului fiind diagnosticat cu deficiență mintală moderată, instabilitate psihomotorie, dislexie, disgrafie.

În anul 2008, potrivit Rechizitoriului nr. 975/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, inculpatul a fost victima infracțiunii de viol, iar în anul 2009 mama acestuia a reclamat faptul că inculpatul ar fi fost victima unei alte infracțiuni de viol, plângere finalizată prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale ca urmare a insuficienței mijloacelor de probă, dată în Dosarul 1956/P/2009, la data de 5 martie 2010.

Inculpatul obișnuia să se joace cu partea vătămată P.F.M., în vârstă de 7 ani, astfel încât la 1 septembrie 2012, în jurul prânzului, a mers împreună cu partea vătămată în pădurea din apropierea satului pentru a culege nuci. După ce au cules nuci, la un moment dat inculpatul C.D.D. a solicitat părții vătămate să întrețină raporturi sexuale anale, iar la refuzul părții vătămate i-a aplicat o lovitură în zona toracelui. Ca urmare a atitudinii inculpatului partea vătămată nu a mai opus rezistență, ambii dezbrăcându-se de tricou, după care inculpatul a încercat să întrețină un raport sexual anal cu partea vătămată însă la rugămințile acestuia a renunțat și a obținut satisfacție sexuală masturbându-se în fața părții vătămate.

La un moment dat, în zonă s-au auzit zgomote, fiind observați dezbrăcați până la brâu de martorul L.C. care a strigat la cei doi, încercând să afle ce se întâmplă. Auzind martorul cei doi s-au speriat și au fugit împreună către sat.

Actele de constrângere fizică la care a fost supusă partea vătămată au fost confirmate de Certificatul medico-legal din 3 septembrie 2012, potrivit căruia partea vătămată prezenta o excoriație a hemitoracelui stâng care poate data din 1 septembrie 2012, fapt ce înlătură susținerile mamei părții vătămate, martora C.C., potrivit cărora partea vătămată avea mai demult această leziune.

Mai mult, concluziile certificatului medico-legal s-au coroborat cu declarațiile concordante, sub acest aspect, ale inculpatului și ale părții vătămate, ambii prezentând aceeași variantă de desfășurare a faptelor la data de 1 septembrie 2012.

Încercarea de agresare sexuală a părții vătămate de către inculpat și actul obscen săvârșit de către inculpat la care partea vătămată a asistat, reținute de către instanță, au fost demonstrate prin declarațiile concordante ale inculpatului și ale părții vătămate coroborate cu examinarea psihologică a părții vătămate, din fișa de evaluare psihologică rezultând că minorul prezintă o suferință psihică manifestată prin anxietate peste medie și episoade de revoltă.

Mai mult, atitudinea inculpatului și a părții vătămate la momentul la care au fost surprinși de martorul L.C., de a fugi, dezbrăcați până la brâu, este inexplicabilă în mod normal și nu face decât să întărească declarațiile inculpatului și ale părții vătămate cu privire la faptele derulate în acel loc, la data de 1 septembrie 2012, astfel cum au fost reținute de către instanță.

Mai mult, realitatea versiunii prezentate de către inculpat și partea vătămată referitor la faptele petrecute în data de 1 septembrie 2012 a fost susținută și de declarațiile martorei I.E. care a asistat la declarația spontană a părții vătămate cu privire la incident, precum și de declarația părții responsabile civilmente C.E. în prezența căreia inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale când a recunoscut în mod liber faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012.

Toate aceste probe, coroborate, au condus, în mod indubitabil, la concluzia că faptele din data de 1 septembrie 2012 de care inculpatul este acuzat există și au fost săvârșite de acesta cu vinovăție, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de viol, prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și corupție sexuală, fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, având în vedere modul în care inculpatul a acționat, față de opoziția părții vătămate, încetarea agresiunii la rugămințile părții vătămate și săvârșirea unui act având caracter obscen în prezența minorului, au demonstrat, în mod cert, că inculpatul a prevăzut și urmărit lezarea libertății sexuale a părții vătămate, integrității sale fizice și psihice, acționând cu vinovăție sub forma intenției directe.

De altfel, potrivit Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 18 octombrie 2012, inculpatul, în ciuda afecțiunilor pe care le prezintă, a săvârșit faptele cu discernământ.

Pe de altă parte, prima instanță a subliniat că fiecare act material imputat inculpatului impune, în mod distinct, organelor judiciare sarcina probei. Or, raportat la actele materiale din cursul lunii august 2012, probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive și sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința existenței faptelor de care inculpatul este acuzat.

În acest sens, prima instanță a reținut că declarația părții vătămate sub aspectul celor două acte materiale din luna august 2012 nu conține niciun fel de detaliu asupra modului în care s-ar fi derulat faptele, partea vătămată indicând doar faptul că inculpatul l-ar fi agresat în două rânduri, spre deosebire de conținutul declarației părții vătămate în raport de faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012, când a relatat în mod detaliat modalitatea și împrejurările săvârșirii faptelor.

Având în vedere imposibilitatea audierii nemijlocite a părții vătămate în fața instanței, vârsta părții vătămate (7 ani), contextul în care a relatat cele petrecute, fiind abordat într-o manieră lipsită de tact de către mama sa, pus în mod repetat să relateze cele petrecute, inclusiv în public, în prezența unor membri ai comunității, adoptând o poziție inconsecventă, potrivit declarațiilor mamei sale, martora C.C., instanța a apreciat că, în lipsa altor mijloace de probă cu care să poată fi coroborată, declarația părții vătămate sub aspectul faptelor din luna august 2012 nu poate fi reținută în mod singular.

Deși în ultima declarație dată în cursul urmăririi penale, la data de 11 ianuarie 2013, inculpatul a făcut referire la faptele petrecute în luna august 2012, pe care le recunoaște, instanța a constatat că susținerile inculpatului nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nici măcar cu declarația părții vătămate care nu are o variantă proprie asupra faptelor petrecute în luna august 2012.

Mai mult, inculpatul nu și-a menținut poziția în fața instanței, când a declarat că nu își amintește ce s-a întâmplat. Ori în contextul afecțiunilor de care suferă inculpatul, respectiv "sindrom organic cerebral disfuncțional, retardare mintală ușor dizarmonică" și potrivit dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., instanța a apreciat că declarația inculpatului din cursul urmăririi penale nu poate constitui o probă certă că faptele imputate inculpatului în luna august 2012 ar fi existat, persistând sub acest aspect un dubiu considerabil.

În consecință, instanța a dispus achitarea inculpatului C.D.D. sub aspectul faptelor de tentativă de viol și corupție sexuală din luna august 2012, constatând că în cauză nu există probe care să dovedească existența faptelor.

Față de această împrejurare, nemaifiind incidente în cauză dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. privind forma continuată de săvârșire a faptelor, în baza art. 334 C. proc. pen., instanța a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din tentativă la infracțiunea de viol prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. și corupție sexuală prevăzută și pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în două infracțiuni distincte de tentativă de viol prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și două infracțiuni de corupție sexuală prevăzute și pedepsite de art. 202 alin. (1) C. pen., fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. și totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Sub aspectul răspunderii penale a inculpatului, instanța a reținut că potrivit art. 100 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă, la alegerea sancțiunii instanța urmând să țină seama de gradul ridicat de pericol social al faptelor, dedus din relațiile sociale lezate vizând dreptul părții vătămate de a dispune în mod liber de corpul său, fiind lezate și relațiile sociale vizând integritatea fizică și psihică a persoanei, săvârșirea faptelor asupra unui minor în vârstă de 7 ani, dar și de starea fizică a inculpatului, de dezvoltarea sa intelectuală, în vârstă de 15 ani, încadrat în gradul de handicap mediu, potrivit Hotărârii din 21 iunie 2011 a Comisiei pentru Protecția Copilului fiind diagnosticat cu deficiență mintală moderată, instabilitate psihomotorie, dislexie, disgrafie, de faptul că la rândul său a fost victima unor agresiuni sexuale, că nu se bucură de sprijinul și supravegherea necesare din partea familiei.

În egală măsură instanța a avut în vedere concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași privind factorii care influențează sau pot influența conduita generală a inculpatului potrivit cărora inculpatul prezintă progrese comportamentale și educaționale ulterior comiterii infracțiunii, motivație pentru îmbunătățire comportamentală și implicare în activitățile școlare, prezentând resurse de reintegrare socială.

În acest context, instanța a apreciat ca esențială funcția sancțiunii penale de reeducare și reintegrare socială a inculpatului, în prezent în vârstă de 15 ani, motiv pentru care a aplicat acestuia măsura educativă a libertății supravegheate pe timp de 1 an, având în vedere principiul potrivit căruia pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

S-a apreciat, totodată, că, în acest context, se poate realiza supravegherea strictă a conduitei inculpatului de către o instituție exterioară familiei, având în vedere că familia nu manifestă interes real pentru recuperarea psiho-socială a inculpatului însă, potrivit referatului de evaluare, nu este benefică excluderea minorului din mediul familial.

În considerarea necesității implicării în continuare a inculpatului în activități școlare, continuarea consilierii psihologice prin implicarea inculpatului în programe de terapie comportamentală, în scopul dezvoltării capacității de autocontrol și de gestionare a situațiilor de risc, instanța a apreciat că se impune încredințarea supravegherii minorului Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași chiar dacă, în concret, niciuna dintre măsurile prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen. nu se impune a fi aplicată minorului.

Faptul că Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași este instituția legal însărcinată să asigure respectarea obligațiilor prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen. nu exprimă o limitare a competenței sale, dimpotrivă, constituie o prevedere expresă a competenței Serviciului în exercitarea supravegherii minorului. În același sens, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 252/2013 (în vigoare începând cu 1 februarie 2014), Serviciul de Probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate.

În baza art. 113 C. pen., instanța a dispus luarea față de inculpat a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical de specialitate până la însănătoșire, pentru a înlătura riscul reiterării comportamentului infracțional, având în vedere afecțiunile de care suferă, faptul că prezintă un profil psihologic de tip agresiv (potrivit fișei de examinare psihologică) și necesitatea unei consilieri psihologice sistematice.

Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 17 C. proc. pen. privind exercitarea din oficiu a acțiunii civile, astfel încât în baza art. 14, art. 17 și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. a obligat pe inculpat în solidar cu părțile responsabile civilmente C.E. și C.D., la plata către partea vătămată P.F.M., a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, reținând că sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., existând o legătură certă de cauzalitate între faptele inculpatului și prejudiciul moral cauzat părții vătămate, evident și inerent infracțiunii al cărei subiect pasiv este.

Cu privire la acest din urmă aspect, instanța a subliniat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, procesul de apreciere ce caracterizează prejudiciul nepatrimonial nu este expresia unei realități materiale, însă are în vedere criteriile vizând consecințele negative suferite de victimă în plan fizic și psihic, caracterul ireversibil al urmărilor produse în plan psihic și în dezvoltarea firească a părții vătămate, astfel cum rezultă din fișa de evaluare psihologică.

Față de dispozițiile art. 1372 alin. (1) C. civ., instanța a obligat părțile responsabile civilmente în solidar cu inculpatul să plătească despăgubiri părții vătămate, având în vedere culpa în exercițiul autorității părintești.

În baza art. 163 alin. (2) și (6) lit. b) C. proc. pen., s-a instituit sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente sau viitoare, ale inculpatului și părților responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei cauzate părții civile și în limita sumei de 10.000 RON.

În temeiul art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. pen., instanța a obligat pe inculpat în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata sumei de 2.576 RON cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care onorariul pentru apărătorii desemnați din oficiu, în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Public, iar pentru apărătorii desemnați din oficiu, în cursul judecății, în cuantum de 350 RON, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, hotărârea atacată fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:

- greșita achitare a inculpatului C.D.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de viol prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012) și corupție sexuală prevăzută și pedepsită de art. 202 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen. (faptă din august 2012), arătându-se că probele administrate în cele două faze procesuale confirmă cu certitudine săvârșirea de către inculpat și a acestor acte materiale;

- greșita individualizare a modalității de executare, în sensul că instanța ar fi trebuit să stabilească în sarcina inculpatului și respectarea unor obligații din cele prevăzute de art. 103 alin. (3) C. pen.;

- greșita obligare a Ministerului Public la plata, din fondurile proprii, a sumei de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în cursul urmăririi penale.

Prin Decizia penală nr. 214 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva Sentinței penale nr. 407 din 26 septembrie 2013 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o, în parte, în latură penală și rejudecând, în baza art. 103 alin. (3) C. pen. a impus inculpatului C.D.D., pe durata măsurii educative a libertății supravegheate, respectarea următoarelor obligații:

- să nu frecventeze baruri, cluburi și alte localuri gen "internet cafe";

- să nu ia legătura cu partea vătămată P.F.M. și cu reprezentanții legali ai acesteia.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că prima instanță a reținut, pe baza probatoriului judicios administrat, o corectă stare de fapt, dând faptelor reținute în sarcina inculpatului încadrarea juridică corespunzătoare, și totodată o rezolvare justă a conflictului de drept penal cu care a fost învestită.

Curtea a constatat, în urma unei analize temeinice a probatoriului administrat în cele două faze procesuale, că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 63 C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, reținând în mod judicios că doar faptele din data de 1 septembrie 2012 de care inculpatul este acuzat există și au fost săvârșite de acesta cu vinovăție, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de viol prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 197 alin. (1) și alin. (3) teza I C. pen. și corupție sexuală, fiecare cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen., procedând în consecință la schimbarea încadrării juridice reținute în actul de sesizare, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și al repunerii fiecărui act material în unitatea sa.

Totodată, Curtea a constatat, cu privire la încadrarea juridică nou creată ca urmare a relevării unei alte situații de fapt decât cea expusă în rechizitoriu, că prima instanță, printr-o analiză detaliată a probelor, pe care instanța de control judiciar și-a însușit-o, a înlăturat corect criticile formulate de procuror în acest sens, argumentând cu privire la fiecare probă argumentele pentru care a reținut că faptele din luna august imputate inculpatului nu au fost dovedite.

Instanța de apel a reținut că, în cazul repetării actelor sexuale prin constrângere exercitată o singură dată asupra aceleiași părți vătămate, în baza aceleiași rezoluții, acestea reprezintă acte ce se succed într-o unitate de timp și de loc, iar în situația în care între ele nu se interpun alte activități există o unitate de execuție materială caracteristică unității naturale de infracțiune, ceea ce nu este cazul în speță, în care se analizează întreținerea de către inculpat de raporturi sexuale într-un interval de timp care exclude de la sine reținerea unității naturale de infracțiune, având în vedere și distanța în timp a acestora, dar cu precădere vârsta inculpatului, fiind elemente care susțin ideea unei rezoluții spontane pentru fiecare dintre cele două acte materiale referitoare la viața sexuală (viol și corupție sexuală).

Din acest punct de vedere au fost apreciate ca relevante atât vârsta inculpatului, cât și modalitatea concretă în care au avut loc actele materiale, împrejurări care, coroborate cu cele arătate mai sus, au condus la concluzia că, în mod corect, prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu.

Cu privire la actele materiale din cursul lunii august 2012, contrar susținerilor din motivele de apel, Curtea a apreciat că, în mod just, prima instanță a reținut că, spre deosebire de actele materiale din luna septembrie 2012, probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive și sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința existenței faptelor de care inculpatul este acuzat, nesiguranțe sau dubiu care nu poate profita decât inculpatului, potrivit principiului de drept "in dubio pro reo".

În acest sens Curtea a constatat că instanța de fond a reținut că declarația părții vătămate sub aspectul celor două acte materiale din luna august 2012 nu conține niciun fel de detaliu asupra modului în care s-ar fi derulat faptele, partea vătămată indicând doar faptul că inculpatul l-ar fi agresat în două rânduri, spre deosebire de conținutul declarației părții vătămate în raport de faptele petrecute la data de 1 septembrie 2012, când a relatat în mod detaliat modalitatea și împrejurările săvârșirii faptelor și care a și condus, coroborat cu celelalte probe care susțin această declarație, la reținerea vinovăției inculpatului. Deși în cursul judecății s-a încercat reaudierea părții vătămate, tocmai pentru lămurirea aspectelor din declarația menționată, Curtea a apreciat că prima instanță, în mod temeinic, dată fiind starea și vârsta părții vătămate, a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a părții vătămate.

În acest context, Curtea a mai constatat că prima instanță, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat în cauză și având în vedere imposibilitatea audierii nemijlocite a părții vătămate în fața instanței, vârsta părții vătămate (7 ani), contextul în care a relatat cele petrecute, fiind abordat într-o manieră lipsită de tact de către mama sa, pus în mod repetat să relateze cele petrecute, inclusiv în public, în prezența unor membri ai comunității, adoptând o poziție inconsecventă, potrivit declarațiilor mamei sale, martora C.C., în mod temeinic a apreciat că în lipsa altor mijloace de probă cu care să poată fi coroborată, declarația părții vătămate sub aspectul faptelor din luna august 2012 nu poate fi reținută, în mod singular, dând eficiența cuvenită principiilor înscrise în dispozițiile art. 63 și art. 69 C. proc. pen., apreciindu-se, în mod corect, că declarația inculpatului din cursul urmăririi penale nu poate constitui o probă certă că faptele imputate inculpatului în luna august 2012 ar fi existat, persistând sub acest aspect un dubiu considerabil.

De asemenea, Curtea a apreciat că prima instanță, în mod corect, a reținut că nici susținerile inculpatului din ultima declarație dată în cursul urmăririi penale, la data de 11 ianuarie 2013, în care face referire la faptele petrecute în luna august 2012 și pe care le recunoaște, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nici măcar cu declarația părții vătămate care nu are o variantă proprie asupra faptelor petrecute în luna august 2012, acesta fiind și motivul pentru care a fost respinsă solicitarea inculpatului privind aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

Constatând că nu se impune reluarea argumentelor de fapt și de drept amplu expuse în hotărârea judecătorească atacată, Curtea a reținut că Tribunalul Iași, printr-o analiză completă și detaliată a probelor, pe care instanța de apel și-a însușit-o, a dispus în mod corect asupra inexistenței actelor materiale din luna august 2012 imputate inculpatului.

Totodată, Curtea a constatat că operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei, realizată de prima instanță, corespunde gravitații faptelor săvârșite de inculpat, gravitate care se evidențiază și prin examinarea tuturor datelor particulare ale cauzei, inclusiv a împrejurărilor care au precedat săvârșirea faptei și în raport de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. urmărind a se asigura realizarea scopului preventiv, educativ al pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen.

În acest context însă, Curtea a apreciat că, având în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite de inculpat (infracțiuni privitoare la viața sexuală), modul și împrejurările comiterii faptelor, atât vârsta inculpatului minor, de 15 ani, dar mai ales vârsta părții vătămate - 7 ani, precum și referatul întocmit de Serviciul de Probațiune, este întemeiată critica formulată de parchet, astfel încât se justifică impunerea unor obligații în sarcina inculpatului pe durata măsurii educative a libertății supravegheate.

În ceea ce privește critica formulată de parchet vizând avansarea onorariului avocatului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată întrucât potrivit art. 189 C. proc. pen., cheltuielile avansate de stat pentru retribuirea apărătorilor desemnați din oficiu în cursul urmăririi penale sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Public și Ministerului Administrației și Internelor, iar Protocolul nr. 113928 încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R. stabilește modalitatea de plată a apărătorilor desemnați din oficiu în cursul judecății. Lipsa unui protocol încheiat între Ministerul Public și U.N.B.R. care să reglementeze modalitatea de plată a apărătorilor desemnați din oficiu în cursul urmăririi penale nu face inaplicabile dispozițiile art. 189 C. proc. pen., referitoare la retribuirea apărătorilor desemnați din oficiu în cursul urmăririi penale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, susținând, în cuprinsul motivelor scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul menținerii în dispozitivul acesteia a faptului că suma de 200 RON reprezentând asistența juridică din timpul urmăririi penale să fie plătită Baroului Iași din fondurile Ministerului Public, iar nu din fondurile Ministerului Justiției întrucât Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R. (invocat de instanțele inferioare) nu poate constitui un suport legal pentru stabilirea unor obligații în sarcina unui terț, respectiv Ministerul Public.

S-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare cu privire la suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în faza de urmărire penală, urmând ca aceasta să fie avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor parchetului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, parchetul a susținut că instanțele inferioare au făcut o greșită aplicare a legii cu privire la cheltuielile ocazionate de asistența juridică din oficiu realizată la urmărirea penală, în condițiile în care textele legale în materia procedurii penale nu prevăd tratarea distinctă a onorariilor avocațiale între faza de urmărire penală și cea de judecată, în cazul soluțiilor de condamnare.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că dispozițiile C. proc. pen. nu cuprind în Cap. intitulat "Cheltuieli judiciare" care este modalitatea practică în care se defalcă și se plătesc efectiv de către stat sumele cu acest titlu, astfel încât, în ceea ce privește plata onorariilor apărătorilor din oficiu sunt aplicabile prevederile Protocolului încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R., care stabilește în concret care este modalitatea în care se face plata acestor sume, inclusiv a onorariilor pentru asistența juridică acordată în cursul urmăririi penale.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperare judiciară internațională în materie penală, încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R., plata onorariilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol - unde se menționează la lit. b) asistența juridică în materie penală - "se suportă din sumele cuprinse distinct în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției la Cap. "Ordine publică și siguranță națională", Titlul "Bunuri și servicii", articolul "Ajutor public judiciar'', pentru finanțarea sistemului de ajutor public judiciar și a sistemului de asistență juridică.

Totodată, în art. 5 din același protocol sunt menționate serviciile de asistență juridică în materie penală, care se referă, între altele, la "acordarea asistenței juridice a făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului când aceasta este obligatorie (cum este cazul în speță)".

Încheierea acestui Protocol de către U.N.B.R. doar cu Ministerul Justiției, nu și cu Ministerul Public sau cu Ministerul Administrației și Internelor se explică prin reglementarea prevăzută de art. 26 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru care prevede că "o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaților, ale notarilor publici și ale executorilor judecătorești se constituie venituri la bugetul de stat și se cuprinde distinct în bugetele de venituri și cheltuieli ale Ministerului Justiției, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel: o cotă de 70% va fi cuprinsă în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției din care 50% va fi folosită pentru finanțarea sistemului de ajutor public judiciar și a sistemului de asistență juridică".

Art. 25 al aceleiași legi prevede că "sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiției și Ministerului Public pentru desfășurarea proceselor penale, care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces, în condițiile prevăzute de C. proc. pen., precum și din amenzile judiciare, constituie venituri la bugetul de stat și se cuprind distinct în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției" și nu ale Ministerului Public sau Ministerului de Interne.

Pe cale de consecință, cheltuielile judiciare menționate la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., altele decât cele cu onorariile apărătorilor din oficiu, sunt cuprinse și se plătesc din bugetele Ministerului Public și Ministerului Administrației și Internelor.

Prin urmare, Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R., invocat de instanțele inferioare, nu poate constitui un suport legal pentru stabilirea unor obligații în sarcina unui terț, respectiv Ministerul Public, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca sumele reprezentând plata onorariilor pentru apărătorii din oficiu în faza de urmărire penală să fie plătite din bugetul Ministerului Public sau cel al Ministerului Administrației și Internelor ar fi stipulat expres acest lucru în lege.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că încălcarea legii procesuale s-a realizat prin neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, respectiv neaplicarea dispozițiilor cuprinse în Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R.

În consecință, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de parchet, va casa, în parte, decizia penală atacată și sentința primei instanțe, și rejudecând, va stabili că onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în recurs, pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva Deciziei penale nr. 214 din 17 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul C.D.D.

Casează în parte decizia penală atacată și Sentința penală nr. 407 din 26 septembrie 2013 a Tribunalului Iași și rejudecând:

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, în cuantum de 200 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în recurs, pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 8 mai 2014.

Procesat de GGC - AZ