ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6273/2012

Asupra recursului civil de față; Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 2074/97/2010 reclamanta K.I. a solicitat admiterea contestației împotriva Dispoziției nr. 583/2010 emisă de Primarul Municipiului Deva și restituirea în natură a celor două imobile pentru care a formulat notificarea. Prin Sentința civilă nr. 337/2010, Tribunalul Hunedoara a admis excepția autorității și a respins contestația reclamantei.

În motivarea sentinței s-a reținut că prin dispoziția contestată, intimatul Primarul Municipiului Deva a respins notificarea transmisă cu nr. 105 din 13 noiembrie 2009 prin care petenta contestatoarea în cauză K.I., a solicitat restituirea în natură a apartamentelor 1 și 2 situate în corpul A al imobilului din Deva, str. 1 Decembrie, nr. 12. În considerentele dispoziției, s-a reținut că, asupra unor notificări identice, formulate în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a emis Dispoziția nr. 1270/2005, prin care, față de imposibilitatea restituirii imobilelor în natură, s-au acordat măsurii reparatorii, în echivalent.

S-a mai reținut, că Dispoziția nr. 1270/2005, a fost contestată, iar instanțele judecătorești, în toate fazele procesului civil, au confirmat-o ca fiind legală și temeinică, că prin Sentința civilă nr. 500/2007 a Tribunalului Hunedoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 85/A/2008 a Curții de Apel Alba-Iulia și irevocabilă prin Decizia nr. 5664/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, situația juridică a apartamentelor și imposibilitatea restituirii lor în natură. Prin Legea nr. 10/2001 este consacrat dreptul foștilor proprietari tabulari ai imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist și a moștenitorilor lor, la restituirea respectivelor imobile.

Potrivit art. 22 din lege, persoanelor îndreptățite la restituire, le era impusă obligația notificării, prin executor judecătoresc, a acestor imobile, într-un termen ce, - după toate prorogările -, expira la 14 februarie 2002. În cazul nerespectării acestui termen-limită, legiuitorul a stabilit sancțiunea decăderii persoanelor îndreptățite din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru aceste imobile. Ca urmare și având în vedere că petenta a formulat notificarea apartamentelor în litigiu, cu nr. 105, la 13 noiembrie 2009, este de constatat că legiuitorul a decăzut-o din dreptul de a solicita, prin justiție, - prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 -, restituirea oricăror imobile ce i-ar fi aparținut.

Cum, în cauză, însă, operează autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care situația imobilelor în litigiu, a fost lămurită pe cale judecătorească, în urma acțiunii promovate odată cu contestația Dispoziției nr. 1270/2005, precum și în Dosarul nr. 916/2002 al Tribunalului Hunedoara, ca urmare a acțiunii formulate de către contestatoarea în cauză, prin care a solicitat, în mod expres, a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și de schimb, încheiate pentru apartamentele respective și a se dispune restituirea acestora, instanța a respins contestația formulată, în temeiul acestei excepții absolute și peremptorii, care face imposibilă continuarea judecății. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea solicitând schimbarea în tot a sentinței, admiterea contestației și restituirea în natură a celor două apartamente pentru care a formulat notificare precum și a cotelor aferente de teren.

În expunerea motivelor de apel arată că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face distincție în ceea ce privește motivul pentru care cererea de restituire a bunului a fost respinsă, respectiv între temeiurile de drept în baza cărora un petent s-a judecat anterior introducerii unei noi cereri de chemare în judecată al cărei obiect este restituirea în natură a imobilului. Precizează că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă plângerea care îi este adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român dacă acesta nu a formulat o acțiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, această posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne menționate.

Arată că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trasează clar și fără loc de interpretare în art. 35 din Convenție obligativitatea urmării unei noi proceduri interne până la epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Mai susține că statul, potrivit art. 11 și 20 din legea fundamentală, s-a obligat să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și că în situația unei neconcordanțe între legile interne și tratate trebuie acordată prioritate celor din urmă. În speță este vorba de respectarea unui drept fundamental, dreptul de proprietate pentru care România a fost în mod constant condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În drept invocă disp.

art. 282, 296 și 297 alin. (1) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Primarul Municipiului Deva a solicitat respingerea apelului declarat de contestatoare, arătând că prevederile art. 46 alin. (3) au caracter special și vizează cazul în care acțiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, referindu-se la parcurgerea unei etape procesuale a dreptului comun și nu la acțiunile ce au ca obiect contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 75 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Restituirea în natură a imobilelor care formează obiectul litigiului de față a fost solicitată de către contestatoare inițial prin notificările nr. 182/2001, 104/2002 și 104 din 13 februarie 2002. Aceste notificări au fost soluționate prin Dispoziția nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului Deva prin care s-au restituit în natură un imobil teren în suprafață de 365 mp și s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente, pentru cota parte din teren și pentru cota parte de folosință comună care fac obiectul contestației de față. Cele două apartamente nu au fost restituite în natură reținându-se faptul că au fost vândute chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Această dispoziție a fost contestată de către reclamantă în fața instanțelor judecătorești conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 însă a rămas neschimbată, instanțele reținând în mod irevocabil tardivitatea formulării contestației. Rezultă din cele expuse că reclamanta a urmat deja procedura Legii nr. 10/2001 și a obținut măsuri reparatorii prin echivalent în baza acestei legi pentru apartamentele în discuție și că, aceasta a parcurs atât etapa administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 cât și procedura în fața instanțelor de judecată desfășurată în conformitate cu prevederile aceleiași legi.

Formularea de către contestatoare, în anul 2009, după epuizarea căilor de atac împotriva Dispoziției nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului Deva, a unei noi notificări, în baza Legii nr. 10/2001, pentru aceleași imobile pentru care deja s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent cât și a unei contestații împotriva modului de soluționare a acestei din urmă notificări, duce la încălcarea autorității de lucru judecat de care bucură soluția cuprinsă în dispoziția emisă în anul 2005. Contestatoarea nu se poate prevala în formularea notificării de dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, deoarece, așa cum rezultă din interpretarea întregului art. 46 cât și din dispozițiile art. 46.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 acest text de lege are caracter special și vizează doar situația în care acțiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Or, în speță, acțiunea la care se raportează reclamanta nu este una în revendicare respectiv o acțiune de drept comun ci contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției din anul 2005, deci o acțiune întemeiată pe reglementările legii speciale.

De altfel, dacă s-ar îmbrățișa punctul de vedere al contestatoarei s-ar ajunge în situația în care orice persoană nemulțumită de soluția obținută după parcurgerea procedurii administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 să poată formula o nouă notificare și să mai parcurgă încă o dată etapa administrativă și cea în fața instanțelor de judecată în temeiul aceleiași legi pentru aceleași imobile. O astfel de situație nu numai că este inadmisibilă, însă nu rezidă sub nicio formă și din textul legii nu există niciun argument juridic care să ducă la concluzia că legiuitorul ar fi avut intenția să deschidă persoanelor îndreptățite o astfel de posibilitate.

Nici răspunsul pe care Curtea de la Strasbourg 1-a comunicat contestatoarei nu obligă instanța la interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul arătat de apelantă, din adresa Curții Europene a Drepturilor Omului nerezultând care sunt căile de atac interne pe care reclamanta nu le-a exercitat și nici faptul că acestea s-ar putea fundamenta pe dispozițiile textului de lege menționat anterior. În condițiile în care reclamantei i s-au stabilit deja măsurile reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale pentru imobilele în discuție iar dispoziția prin care acestea au fost stabilite a fost supusă cenzurii instanțelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 apelanta nu poate justifica încălcarea dreptului său de proprietate.

Refuzul restituirii în natură a celor două imobile nu poate echivala cu o privare de proprietate, Legea nr. 10/2001 statuând că, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, stabilirea unei măsuri reparatorii prin echivalent este de natură sa acopere prejudiciul suferit de persoana îndreptățită prin preluarea abuzivă a imobilului. Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs contestatoarea. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Soluția instanței, cu motivarea existenței autorității de lucru judecat, este netemeinică și nelegală.

Astfel, art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face distincție în ceea ce privește motivul pentru care cererea de restituire a bunului imobil a fost respinsă, singura condiție fiind aceea ca fostului proprietar deposedat abuziv, să i se fi respins acțiunea cu autoritatea de lucru judecat: "În cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești." În aceste condiții, dacă Legea nr. 10/2001 în redactarea art. 46, în vigoare, nu face distincție între temeiurile de drept în baza cărora un petent s-a judecat anterior introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, al cărei obiect este restituirea în natură a imobilului, trebuie aplicat principiul de drept civil: "Unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge". În speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă o plângere care îi este adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român, dacă petentul nu a formulat, prealabil, o acțiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, această posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne mai sus menționate, dovada fiind depusă la dosar.

Astfel, chiar dacă ar mai exista dubii în ceea ce privește interpretarea Legii nr. 10/2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trasează clar și fără loc de interpretare, în art. 35 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, obligativitatea urmării unei noi proceduri interne, până la epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Potrivit principiilor constituționale (art. 11 și 20 din legea fundamentală), Statul Român s-a obligat să îndeplinească întocmai și cu bună-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și că, în situația unei neconcordanțe între legile interne și tratatele la care este parte, să acorde prioritate celor din urmă, dacă vizează drepturi ale omului.

Or, în speță, este vorba tocmai de respectarea unui drept fundamental, și anume dreptul la proprietate, pentru încălcarea căruia, de altfel, în mod repetat, România a fost în mod constant condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În partea introductivă a recursului recurenta a mai invocat faptul că nu s-a judecat niciodată pe fond contestația împotriva dispoziției prin care primăria i-a acordat despăgubiri întrucât primăria a invocat în toate fazele procesuale tardivitatea contestației. În drept: art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Prin recurs se critică interpretarea și aplicarea art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel, motiv de recurs ce se circumscrie prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În speță se pune problema determinării domeniului de aplicare a art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 47 în forma inițială a legii. Potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată, "(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. (2) În cazul acțiunilor formulate potrivit art. 45 și 47, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. (1). (3) În cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești. (4) Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate." Acest articol se găsește în cadrul Cap. 5 intitulat Dispoziții tranzitorii și finale, al Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: "(1) Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. (2) Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive." În speță recurenta susține că alin. (3) al art. 46 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabil după ce a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a obținut o hotărâre irevocabilă în sensul respingerii solicitării de restituire în natură a imobilului și că astfel ar avea dreptul de a formula o nouă notificare fără a i se opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare.

Această susținere este neîntemeiată având în vedere că art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind o normă tranzitorie, în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, privește situația acțiunilor aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din conținutul alin. (1) și (2) ale art. 46. Astfel alin. (2) conține norme speciale în ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de decădere în cadrul căruia trebuie formulată notificarea de către persoana care a ales să continue acțiunea de revendicare (restituire în natură a imobilului) pe dreptul comun și care nu a avut câștig de cauză în cadrul acestei acțiuni. Normele generale care reglementează momentul începerii curgerii termenului de decădere sunt cuprinse în art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, iar calea de atac ca urmare a soluționării unei astfel de notificări este prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Această interpretare a domeniului de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 47 la data intrării în vigoare a Legii, se regăsește, de exemplu și în deciziile Curții Constituționale, nr. 308 din 10 iulie 2003 în care s-a reținut cu privire la art. 47 alin. (1) [în prezent art. 46 alin. (1)] că "finalitatea textului de lege criticat este aceea de a crea posibilitatea tuturor persoanelor îndreptățite de a beneficia în egală măsură de dispozițiile Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acțiuni având ca obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare a legii menționate.

În virtutea acestei reglementări, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii sunt supuse aceluiași tratament juridic, în deplină concordanță cu principiul egalității în drepturi a cetățenilor, fără ca, în ceea ce le privește, norma legală să consacre diferențe pe planul regimului juridic, singura ipoteză în care s-ar fi putut reține că este discriminatorie, deci neconstituțională" și nr. 422 din 21 octombrie 2004, în care s-a reținut cu privire la interpretarea art. 47 alin. (3) [în prezent art. 46 alin. (3)] că "aceste dispoziții prevăd, în acord cu art. 48 din aceeași lege, posibilitatea ca în cazul în care unei persoane i s-ar respinge, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv, formulată pe baza dispozițiilor dreptului comun, aceasta nu are închisă calea procedurii de restituire potrivit Legii nr. 10/2001.

În asemenea cazuri, persoana îndreptățită poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv, termenul de 6 luni de notificare, prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, urmând să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a respins acțiunea de restituire." În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că nu s-ar fi judecat pe fond litigiul având ca obiect contestația împotriva deciziei prin care s-a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât contestația sa a fost respinsă ca tardivă și că astfel nu ar exista putere de lucru judecat, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că recurenta nu a criticat în apel sentința sub aspectul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ.

în sensul nesoluționării pe fond a primei cereri, astfel că această critică nu poate fi formulată omisso medio, direct în recurs. De altfel, nici în recurs nu a fost formulată drept o critică a deciziei instanței de apel ci a fost menționată în cadrul prezentării istoricului cauzei. Chiar dacă s-ar trece peste acest aspect procedural, această susținere este nefondată, având în vedere că instanțele de fond au reținut aspectul negativ al puterii de lucru judecat, care constă în aceea că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Pentru aceasta au fost reținute mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, determinante pentru situația imobilului în litigiu, și anume în primul rând cele prin care s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în cauză, ca urmare a respingerii acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor prin care fuseseră înstrăinate de către stat părți din imobil. De asemenea, au reținut faptul că dispoziția prin care a fost soluționată notificarea formulată în termenul prevăzut de lege, dispoziție prin care s-a reținut că imobilul nu poate fi restituit în natură și că reclamantei i se cuvin despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, a devenit irevocabilă ca urmare a necontestării în termenul prevăzut de lege a acesteia, situație reținută de către instanțele judecătorești.

Faptul că reclamanta nu a atacat în termen dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, și astfel nu a acordat posibilitatea instanțelor să analizeze pe fond contestația formulată, contestație care a fost prevăzută drept o cale de atac împotriva dispoziției emise în procedura administrativă, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu înseamnă că dispoziția prin care a fost analizat fondul notificării nu se impune în mod irevocabil. Instanțele au mai reținut că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat ca oferindu-i reclamantei o nouă posibilitate de a formula notificare atâta timp cât aceasta nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 46 alin. (1) și (2), criticile recurentei sub aceste aspecte fiind analizate anterior.

Referitor la susținerea recurentei în sensul că ar fi fost respinsă plângerea sa adresată Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la soluționarea primei notificări, pentru că nu ar fi fost epuizate căile de recurs interne, conform exigențelor art. 35 alin. (1) al Convenției, constând în urmarea procedurii prevăzute la art. 46 alin. (3), soluție care s-ar impune instanțelor conform art. 11 și 20 din Constituție, Înalta Curte a constatat că această susținere nu are corespondent în actele dosarului. Astfel, prin răspunsul din 9 februarie 2010 emis de Camera a treia a Curții Europene a Drepturilor Omului se confirmă primirea cererii din 13 noiembrie 2009 și este informată reclamanta că aceasta a fost considerată inadmisibilă pentru neepiuzarea căilor de recurs interne conform art. 35 parag.

l al Convenției, fără a se face referire la interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul oferit de către recurentă. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea K.I. împotriva Deciziei nr. 75 din 04 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV