ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6273/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6273/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față;

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Hunedoara sub dosar nr. 2074/97/2010 reclamanta K.I. a solicitat admiterea

contestației împotriva Dispoziției nr. 583/2010 emisă de Primarul Municipiului

Deva și restituirea în natură a celor două imobile pentru care a formulat

notificarea.

Prin Sentința civilă

nr. 337/2010, Tribunalul Hunedoara a admis excepția autorității și a respins

contestația reclamantei.

În motivarea

sentinței s-a reținut că prin dispoziția contestată, intimatul Primarul

Municipiului Deva a respins notificarea transmisă cu nr. 105 din 13 noiembrie

2009 prin care petenta contestatoarea în cauză K.I., a solicitat restituirea în

natură a apartamentelor 1 și 2 situate în corpul A al imobilului din Deva, str.

1 Decembrie, nr. 12.

În considerentele

dispoziției, s-a reținut că, asupra unor notificări identice, formulate în

termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a emis Dispoziția

nr. 1270/2005, prin care, față de imposibilitatea restituirii imobilelor în

natură, s-au acordat măsurii reparatorii, în echivalent.

S-a mai reținut, că

Dispoziția nr. 1270/2005, a fost contestată, iar instanțele judecătorești, în

toate fazele procesului civil, au confirmat-o ca fiind legală și temeinică, că

prin Sentința civilă nr. 500/2007 a Tribunalului Hunedoara, definitivă prin

Decizia civilă nr. 85/A/2008 a Curții de Apel Alba-Iulia și irevocabilă prin

Decizia nr. 5664/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, cu

putere de lucru judecat, situația juridică a apartamentelor și imposibilitatea

restituirii lor în natură.

Prin Legea nr.

10/2001 este consacrat dreptul foștilor proprietari tabulari ai imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist și a moștenitorilor lor,

la restituirea respectivelor imobile.

Potrivit art. 22 din

lege, persoanelor îndreptățite la restituire, le era impusă obligația

notificării, prin executor judecătoresc, a acestor imobile, într-un termen ce,

- după toate prorogările -, expira la 14 februarie 2002.

În cazul

nerespectării acestui termen-limită, legiuitorul a stabilit sancțiunea

decăderii persoanelor îndreptățite din dreptul de a mai solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru aceste imobile.

Ca urmare și având în

vedere că petenta a formulat notificarea apartamentelor în litigiu, cu nr. 105,

la 13 noiembrie 2009, este de constatat că legiuitorul a decăzut-o din dreptul

de a solicita, prin justiție, - prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

-, restituirea oricăror imobile ce i-ar fi aparținut.

Cum, în cauză, însă,

operează autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care situația

imobilelor în litigiu, a fost lămurită pe cale judecătorească, în urma acțiunii

promovate odată cu contestația Dispoziției nr. 1270/2005, precum și în Dosarul

nr. 916/2002 al Tribunalului Hunedoara, ca urmare a acțiunii formulate de către

contestatoarea în cauză, prin care a solicitat, în mod expres, a se constata

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și de schimb, încheiate

pentru apartamentele respective și a se dispune restituirea acestora, instanța

a respins contestația formulată, în temeiul acestei excepții absolute și

peremptorii, care face imposibilă continuarea judecății.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatoarea solicitând schimbarea în tot a

sentinței, admiterea contestației și restituirea în natură a celor două

apartamente pentru care a formulat notificare precum și a cotelor aferente de

teren.

În expunerea

motivelor de apel arată că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face

distincție în ceea ce privește motivul pentru care cererea de restituire a bunului

a fost respinsă, respectiv între temeiurile de drept în baza cărora un petent

s-a judecat anterior introducerii unei noi cereri de chemare în judecată al

cărei obiect este restituirea în natură a imobilului.

Precizează că, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă plângerea care îi este

adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român dacă acesta nu a

formulat o acțiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, această

posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne

menționate.

Arată că, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului trasează clar și fără loc de interpretare în

art. 35 din Convenție obligativitatea urmării unei noi proceduri interne până

la epuizarea tuturor căilor de recurs interne.

Mai susține că

statul, potrivit art. 11 și 20 din legea fundamentală, s-a obligat să

îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele

la care este parte și că în situația unei neconcordanțe între legile interne și

tratate trebuie acordată prioritate celor din urmă. În speță este vorba de

respectarea unui drept fundamental, dreptul de proprietate pentru care România

a fost în mod constant condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În drept invocă disp.

art. 282, 296 și 297 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimatul Primarul Municipiului Deva a solicitat

respingerea apelului declarat de contestatoare, arătând că prevederile art. 46

alin. (3) au caracter special și vizează cazul în care acțiunea în revendicare

privind un imobil care cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, referindu-se la parcurgerea unei

etape procesuale a dreptului comun și nu la acțiunile ce au ca obiect

contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 75

din 04 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă a respins apelul

ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Restituirea în natură

a imobilelor care formează obiectul litigiului de față a fost solicitată de

către contestatoare inițial prin notificările nr. 182/2001, 104/2002 și 104 din

13 februarie 2002.

Aceste notificări au

fost soluționate prin Dispoziția nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului

Deva prin care s-au restituit în natură un imobil teren în suprafață de 365 mp

și s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele

două apartamente, pentru cota parte din teren și pentru cota parte de folosință

comună care fac obiectul contestației de față.

Cele două apartamente

nu au fost restituite în natură reținându-se faptul că au fost vândute

chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Această dispoziție a

fost contestată de către reclamantă în fața instanțelor judecătorești conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 însă a rămas neschimbată, instanțele reținând

în mod irevocabil tardivitatea formulării contestației.

Rezultă din cele

expuse că reclamanta a urmat deja procedura Legii nr. 10/2001 și a obținut

măsuri reparatorii prin echivalent în baza acestei legi pentru apartamentele în

discuție și că, aceasta a parcurs atât etapa administrativă reglementată de

Legea nr. 10/2001 cât și procedura în fața instanțelor de judecată desfășurată

în conformitate cu prevederile aceleiași legi.

Formularea de către

contestatoare, în anul 2009, după epuizarea căilor de atac împotriva

Dispoziției nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului Deva, a unei noi

notificări, în baza Legii nr. 10/2001, pentru aceleași imobile pentru care deja

s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent cât și a unei contestații

împotriva modului de soluționare a acestei din urmă notificări, duce la

încălcarea autorității de lucru judecat de care bucură soluția cuprinsă în

dispoziția emisă în anul 2005.

Contestatoarea nu se

poate prevala în formularea notificării de dispozițiile art. 46 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece, așa cum rezultă din interpretarea

întregului art. 46 cât și din dispozițiile art. 46.2 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 acest text de lege are caracter special și

vizează doar situația în care acțiunea în revendicare privind un imobil care

cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Or, în speță, acțiunea la care se raportează

reclamanta nu este una în revendicare respectiv o acțiune de drept comun ci

contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției din

anul 2005, deci o acțiune întemeiată pe reglementările legii speciale.

De altfel, dacă s-ar

îmbrățișa punctul de vedere al contestatoarei s-ar ajunge în situația în care

orice persoană nemulțumită de soluția obținută după parcurgerea procedurii

administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 să poată formula o

nouă notificare și să mai parcurgă încă o dată etapa administrativă și cea în

fața instanțelor de judecată în temeiul aceleiași legi pentru aceleași imobile.

O astfel de situație nu numai că este inadmisibilă, însă nu rezidă sub nicio

formă și din textul legii nu există niciun argument juridic care să ducă la

concluzia că legiuitorul ar fi avut intenția să deschidă persoanelor

îndreptățite o astfel de posibilitate.

Nici răspunsul pe

care Curtea de la Strasbourg 1-a comunicat contestatoarei nu obligă instanța la

interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul arătat de

apelantă, din adresa Curții Europene a Drepturilor Omului nerezultând care sunt

căile de atac interne pe care reclamanta nu le-a exercitat și nici faptul că

acestea s-ar putea fundamenta pe dispozițiile textului de lege menționat

anterior.

În condițiile în care

reclamantei i s-au stabilit deja măsurile reparatorii prin echivalent în

condițiile legii speciale pentru imobilele în discuție iar dispoziția prin care

acestea au fost stabilite a fost supusă cenzurii instanțelor judecătorești în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 apelanta nu poate justifica

încălcarea dreptului său de proprietate. Refuzul restituirii în natură a celor

două imobile nu poate echivala cu o privare de proprietate, Legea nr. 10/2001

statuând că, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, stabilirea

unei măsuri reparatorii prin echivalent este de natură sa acopere prejudiciul

suferit de persoana îndreptățită prin preluarea abuzivă a imobilului.

Împotriva deciziei

menționate anterior a declarat recurs contestatoarea.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Soluția instanței, cu

motivarea existenței autorității de lucru judecat, este netemeinică și

nelegală.

Astfel, art. 46 pct.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu face distincție în ceea ce privește motivul pentru

care cererea de restituire a bunului imobil a fost respinsă, singura condiție

fiind aceea ca fostului proprietar deposedat abuziv, să i se fi respins

acțiunea cu autoritatea de lucru judecat: "În cazul în care persoanei

îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat,

termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești."

În aceste condiții,

dacă Legea nr. 10/2001 în redactarea art. 46, în vigoare, nu face distincție

între temeiurile de drept în baza cărora un petent s-a judecat anterior

introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, al cărei obiect este

restituirea în natură a imobilului, trebuie aplicat principiul de drept civil:

"Unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge".

În speță, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă o plângere care îi este

adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român, dacă petentul

nu a formulat, prealabil, o acțiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001,

această posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne

mai sus menționate, dovada fiind depusă la dosar. Astfel, chiar dacă ar mai

exista dubii în ceea ce privește interpretarea Legii nr. 10/2001, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului trasează clar și fără loc de interpretare, în

art. 35 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, obligativitatea urmării

unei noi proceduri interne, până la epuizarea tuturor căilor de recurs interne.

Potrivit principiilor

constituționale (art. 11 și 20 din legea fundamentală), Statul Român s-a

obligat să îndeplinească întocmai și cu bună-credința obligațiile ce-i revin

din tratatele la care este parte și că, în situația unei neconcordanțe între

legile interne și tratatele la care este parte, să acorde prioritate celor din

urmă, dacă vizează drepturi ale omului. Or, în speță, este vorba tocmai de respectarea

unui drept fundamental, și anume dreptul la proprietate, pentru încălcarea

căruia, de altfel, în mod repetat, România a fost în mod constant condamnată de

către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În partea

introductivă a recursului recurenta a mai invocat faptul că nu s-a judecat

niciodată pe fond contestația împotriva dispoziției prin care primăria i-a

acordat despăgubiri întrucât primăria a invocat în toate fazele procesuale

tardivitatea contestației.

În drept: art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Prin recurs se

critică interpretarea și aplicarea art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001 de

către instanța de apel, motiv de recurs ce se circumscrie prevederilor art. 304

alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În speță se pune

problema determinării domeniului de aplicare a art. 46 pct. (3) din Legea nr.

10/2001, art. 47 în forma inițială a legii. Potrivit art. 46 din Legea nr.

10/2001 republicată, "(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în

cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

(2) În cazul

acțiunilor formulate potrivit art. 45 și 47, procedura de restituire începută

în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită

va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. (1).

(3) În cazul în care

persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat,

termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

(4) Persoana

îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după

intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu

prioritate."

Acest articol se

găsește în cadrul Cap. 5 intitulat Dispoziții tranzitorii și finale, al Legii

nr. 10/2001.

Potrivit art. 54 din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative:

"(1)

Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la

derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care

urmează să fie înlocuită de noul act normativ.

(2) Dispozițiile

tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două

reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă

firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme

succesive."

În speță recurenta

susține că alin. (3) al art. 46 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabil după ce a

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a obținut o hotărâre

irevocabilă în sensul respingerii solicitării de restituire în natură a

imobilului și că astfel ar avea dreptul de a formula o nouă notificare fără a i

se opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare.

Această susținere

este neîntemeiată având în vedere că art. 46 din Legea nr. 10/2001,

republicată, fiind o normă tranzitorie, în sensul art. 54 din Legea nr.

24/2000, privește situația acțiunilor aflate în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din conținutul alin.

(1) și (2) ale art. 46.

Astfel alin. (2)

conține norme speciale în ceea ce privește data de la care începe să curgă

termenul de decădere în cadrul căruia trebuie formulată notificarea de către

persoana care a ales să continue acțiunea de revendicare (restituire în natură

a imobilului) pe dreptul comun și care nu a avut câștig de cauză în cadrul

acestei acțiuni.

Normele generale care

reglementează momentul începerii curgerii termenului de decădere sunt cuprinse

în art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, iar calea de atac ca urmare a

soluționării unei astfel de notificări este prevăzută de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată.

Această interpretare

a domeniului de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, fost

art. 47 la data intrării în vigoare a Legii, se regăsește, de exemplu și în

deciziile Curții Constituționale, nr. 308 din 10 iulie 2003 în care s-a reținut

cu privire la art. 47 alin. (1) [în prezent art. 46 alin. (1)] că

"finalitatea textului de lege criticat este aceea de a crea posibilitatea

tuturor persoanelor îndreptățite de a beneficia în egală măsură de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acțiuni având ca

obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau

după intrarea în vigoare a legii menționate. În virtutea acestei reglementări,

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii sunt supuse aceluiași tratament

juridic, în deplină concordanță cu principiul egalității în drepturi a

cetățenilor, fără ca, în ceea ce le privește, norma legală să consacre

diferențe pe planul regimului juridic, singura ipoteză în care s-ar fi putut

reține că este discriminatorie, deci neconstituțională" și nr. 422 din 21

octombrie 2004, în care s-a reținut cu privire la interpretarea art. 47 alin.

(3) [în prezent art. 46 alin. (3)] că "aceste dispoziții prevăd, în acord

cu art. 48 din aceeași lege, posibilitatea ca în cazul în care unei persoane i

s-ar respinge, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea

privind restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv, formulată pe baza

dispozițiilor dreptului comun, aceasta nu are închisă calea procedurii de

restituire potrivit Legii nr. 10/2001. În asemenea cazuri, persoana

îndreptățită poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent

pentru imobilele preluate în mod abuziv, termenul de 6 luni de notificare,

prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, urmând să curgă de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a respins

acțiunea de restituire."

În ceea ce privește

susținerea recurentei în sensul că nu s-ar fi judecat pe fond litigiul având ca

obiect contestația împotriva deciziei prin care s-a soluționat notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât contestația sa a fost respinsă

ca tardivă și că astfel nu ar exista putere de lucru judecat, Înalta Curte a

constatat, pe de o parte, că recurenta nu a criticat în apel sentința sub

aspectul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1201 C. civ. în sensul

nesoluționării pe fond a primei cereri, astfel că această critică nu poate fi

formulată omisso medio, direct în recurs. De altfel, nici în recurs nu a fost

formulată drept o critică a deciziei instanței de apel ci a fost menționată în

cadrul prezentării istoricului cauzei.

Chiar dacă s-ar trece

peste acest aspect procedural, această susținere este nefondată, având în

vedere că instanțele de fond au reținut aspectul negativ al puterii de lucru

judecat, care constă în aceea că partea care a pierdut procesul nu mai poate

repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Pentru aceasta au

fost reținute mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, determinante pentru

situația imobilului în litigiu, și anume în primul rând cele prin care s-a

statuat cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în

cauză, ca urmare a respingerii acțiunilor având ca obiect constatarea nulității

contractelor prin care fuseseră înstrăinate de către stat părți din imobil.

De asemenea, au

reținut faptul că dispoziția prin care a fost soluționată notificarea formulată

în termenul prevăzut de lege, dispoziție prin care s-a reținut că imobilul nu

poate fi restituit în natură și că reclamantei i se cuvin despăgubiri potrivit

Legii nr. 10/2001, a devenit irevocabilă ca urmare a necontestării în termenul

prevăzut de lege a acesteia, situație reținută de către instanțele

judecătorești.

Faptul că reclamanta

nu a atacat în termen dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, și astfel

nu a acordat posibilitatea instanțelor să analizeze pe fond contestația

formulată, contestație care a fost prevăzută drept o cale de atac împotriva

dispoziției emise în procedura administrativă, potrivit art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată, nu înseamnă că dispoziția prin care a fost

analizat fondul notificării nu se impune în mod irevocabil.

Instanțele au mai

reținut că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat ca

oferindu-i reclamantei o nouă posibilitate de a formula notificare atâta timp

cât aceasta nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 46 alin. (1) și

(2), criticile recurentei sub aceste aspecte fiind analizate anterior.

Referitor la

susținerea recurentei în sensul că ar fi fost respinsă plângerea sa adresată

Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la soluționarea primei

notificări, pentru că nu ar fi fost epuizate căile de recurs interne, conform

exigențelor art. 35 alin. (1) al Convenției, constând în urmarea procedurii

prevăzute la art. 46 alin. (3), soluție care s-ar impune instanțelor conform

art. 11 și 20 din Constituție, Înalta Curte a constatat că această susținere nu

are corespondent în actele dosarului.

Astfel, prin

răspunsul din 9 februarie 2010 emis de Camera a treia a Curții Europene a

Drepturilor Omului se confirmă primirea cererii din 13 noiembrie 2009 și este

informată reclamanta că aceasta a fost considerată inadmisibilă pentru

neepiuzarea căilor de recurs interne conform art. 35 parag. l al Convenției,

fără a se face referire la interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 în sensul oferit de către recurentă.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316

raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de contestatoarea K.I. împotriva Deciziei nr. 75 din 04 martie

2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV