ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5048/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5048/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Hotărârea atacată cu

recurs

Prin Sentința civilă nr. 5391 din 27

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a-VIII- a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta C.P. în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Ordonanța

C.N.V.M. nr. 104 din 4 martie 2010 i s-a retras reclamantei Atestatul C.N.V.M. nr.

474 din 3 decembrie 2007 și s-a dispus radierea din registrul C.N.V.M. a

înregistrării, interzicându-i-se reclamantei prestarea de servicii și

activități de investiții financiare pe teritoriul României.

În fapt, pârâta a

reținut că : reclamanta a prestat servicii și activități de investiții pe

teritoriul României prin intermediul SC C.G.C.E. SRL, societate care nu este

autorizată de C.N.V.M. în calitate de intermediar, C.N.B. nu a notificat

C.N.V.M. cu privire la prestarea de către reclamantă de servicii și activități

de investiții prin intermediul unei sucursale sau a unor agenți delegați –

persoane juridice, C.N.V.M. a notificat autoritatea competentă din Cehia cu

privire la faptul că, prin activitatea desfășurată pe teritoriul României,

reclamanta a adus o serie de prejudicii investitorilor români.

Contestația formulată

împotriva acestei ordonanțe a fost respinsă de C.N.V.M. prin Decizia nr. 669

din 26 mai 2010.

Curtea de apel a

apreciat că actele administrative contestate de reclamantă sunt legale, fiind

emise cu respectarea disp. Legii 297/2004 și a celorlalte reglementări care

transpun în legislația internă normele comunitare incidente în materie.

Astfel, instanța

de fond, deși, a fost apreciată ca fiind întemeiată susținerea reclamantei

în sensul că C.N.V.M. și-a depășit competența prin aplicarea sancțiunii în

discuție, neavând capacitatea de a penaliza entitatea străină pe piața de

capital, în raport de disp. art. 222 alin. (1) din Regulamentul 32/2006 care

transpune art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D. însă în raport de aceeași normă

legală, a apreciat că, C.N.V.M., că autoritatea competentă a statului gazdă

este competentă, ulterior, informării autorității competente a statului de

origine să ia măsuri pentru protejarea investitorilor statului gazdă ale căror

interese sunt prejudiciate de întreprinderea de investiții, printre aceste

măsuri numărându-se împiedicarea efectuării de operațiuni pe teritoriul

statului gazdă.

În acest context, se

apreciază că, prin emiterea ordonanței de sancționare, ulterior informării B.N.C.

cu privire la suspectarea reclamantei că nu respectă obligațiile ce îi revin

conform legislației în vigoare, C.N.V.M. nu a făcut altceva decât să respecte

disp. art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D. pentru a proteja investitorii,

dispoziții care o abilitau să interzică reclamantei prestarea de servicii și

activități de investiții financiare pe teritoriul României.

Pe fondul cauzei,

consideră judecătorul fondului că sancțiunea a fost în mod corect aplicată

reclamantei prin ordonanța contestată, având în vedere că din probele

administrate a rezultat că reclamanta a continuat să desfășoare activități pe

piața de capital din România și ulterior datei de 13 noiembrie 2008 dată la

care a încetat corespondența C.N.V.M. cu B.N.C. și cu reclamanta.

Astfel, s-a constatat

existența unor contracte de intermediere financiară încheiate între C.P. A.S.

și investitori de naționalitate română, încheiate pe teritoriul României;

conform declarațiilor persoanelor care au depus sesizări la C.N.V.M.,

contractele de prestări servicii de investiții financiare în cauză sunt semnate

la sediul unui terț, respectiv societatea C.G.C.E. cu sediul în, Sect. 3,

București societate comercială neautorizată de C.N.V.M.; contractele de

intermediere sunt semnate în original (inclusiv ștampilate) de C.P. A.S., fiind

redactate bilingv (română - cehă) și având precizate ca date de contact -

sediul din Cehia, telefoanele și adresele de poștă electronică din Praga

(aferente celor precizate de C.G. A.S.); numeroși petenți acuză existența unei

campanii de vânzare agresivă desfășurată de C.G.C.E., campanie ce are ca obiect

încheierea de contracte de intermediere financiară cu C.P. A.S.; există o serie

de anunțuri de angajare de personal specializat, anunțuri disponibile pe

portal, anunțuri postate de C.G.C.E., ce se prezintă ca membru/reprezentant al

grupului C.P. A.S.; contractul adus la cunoștința C.N.V.M. de unul dintre

clienții societății are specificat contul bancar aferent C.P. A.S. și are

anexat de către petent dovada plății către această companie, respectiv ordinul

de plată efectuat prin I.N.G. în contul C.P. A.S.; în contractul încheiat de

unul dintre clienții nemulțumiți ai societăți;

A fost considerate ca

fiind neîntemeiată și lipsită de suport probator susținerea reclamantei în

sensul colaborării cu SC C.G.C.E. SRL doar în cursul procesului de

înregistrare, colaborare ce nu a implicat și furnizarea sau medierea

serviciilor de investiții, în condițiile în care au fost identificate contracte

de prestări servicii de investiții financiare semnate la sediul SC C.G.C.E.

SRL, contractele fiind semnate în original de reclamantă și redactate în limba

română dar și în limba cehă.

Susținerea

reclamantei referitoare la faptul că în decizia contestată nu se specifică

prejudiciul produs investitorilor români prin activitatea reclamantei, este, în

opinia instanței de fond, contrazisă chiar de conținutul deciziei în care

se precizează că este vorba despre prejudiciul cauzat prin prestarea de

servicii neautorizate și lipsa unei informări corespunzătoare(incompletă și în

neconcordanță cu realitatea și cu prevederile legale) pentru investitorii

cetățeni români și pe activitatea de tranzacționare excesivă.

Cu privire la

aprecierea că reclamanta a fost privată de principiile consacrate de art. 6 din

C.E.D.O., nefiind informată de C.N.V.M. asupra vreunei mustrări referitoare la

activitățile sale, Curtea de apel a constatat că pârâta și-a îndeplinit toate

obligațiile care îi reveneau, în sensul că a comunicat autorității competente

din C. – B.N.C., faptul că reclamanta este suspectată că nu respectă

obligațiile izvorâte din prevederile legale în vigoare, potrivit art. 215 și art.

222 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 prin care au fost transpuse disp. art.

56 alin. (4) și art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D.

Totodată,

instanța de fond constată că reclamantei i s-a comunicat ordonanța de

sancționare pe care a avut posibilitatea să o conteste, în cadrul contestației

expunând motivele de fapt și de drept pentru care consideră sancțiunea nelegală,

aceste motive fiind analizate de C.N.V.M. în cadrul deciziei prin care a respins

contestația, astfel încât nu se poate reține că a fost privată de dreptul la

apărare.

Referitor la

susținerea că nu a fost informată de C.N.V.M. și nici de B.N.C. că o notificare

îi va fi comunicată în conformitate cu art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D., Curtea

de apel a reținut că prevederile comunitare invocate reglementează

obligația autorității competente a statului membru gazdă(în speță, C.N.V.M.) de

a comunica autorității competente a statului membru de origine(în speță, B.N.C.)

aspectele care privesc încălcarea de către întreprinderea de investiții a

obligațiilor ce îi revin în temeiul dispozițiilor adoptate în conformitate cu

prezenta directivă și nu obligația de a comunica aspectele respective

întreprinderii de investiții.

Ceea ce se comunică

reclamantei, potrivit art. 62 alin. (4)din M.I.F.I.D., este măsura adoptată

care implică sancțiuni sau restricții ale activităților sale având în vedere

parag. 1, 2 sau 3, pârâta îndeplinindu-și această obligație prin comunicarea

Ordonanței nr. 104 din 4 martie 2010 prin care a fost sancționată, fiind

neîntemeiată aprecierea că au fost încălcare disp. art. 62 alin. (4) din M.I.F.I.D.

Împotriva Sentinței

nr. 5391 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-

a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.P.AS

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 7 și

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta

combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:

2.1. Motivarea contradictorie

a soluției adoptate ( art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

În susținerea

acestui motiv de recurs recurenta invocă contrarietatea flagrantă dintre

dispozitivul și considerentele hotărârii recurate.

Astfel, susține

recurenta că deși prin considerentele hotărârii pronunțate

instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată susținerea

reclamantei în sensul că C.N.V.M. și-a depășit competența prin

aplicarea sancțiunii în discuție, și implicit caracterul întemeiat

al acțiunii deduse judecății, prin dispozitiv a respins cererea de

chemare în judecată formulate de societate.

2.2. Greșita

interpretare a legii( art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Referitor la

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale in

material pieții de capital și implicit la nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii recurate, recurenta a formulat, în esență

următoarele critici:

- Instanța de

fond a calificat în mod greșit relațiile de colaborarea cu SC C.G.C.E.

SRL

Astfel,

se susține că respectiva colaborare nu a constat în furnizarea sau

medierea serviciilor de investiții, așa cum sunt definite în Legea

pieții de capital și M.I.F.I.D., astfel cum pretinde C.N.V.M. și

cum a reținut în mod greșit instant de fond.

- deși

instanța de fond reține în considerentele hotărârii recurate faptul

că societatea a cauzat un prejudiciu considerabil investitorilor români prin

activitățile sale pe teritoriul României nu specifică în ce constă

respectivul prejudiciu, condiții în care se apreciază că învinuirea

privind presupusul prejudiciu este nefondată și lipsită de temei

- instața de

fond, în mod greșit nu a reținut, în cauză, încălcarea de către

C.N.V.M., în emiterea actelor administrative contestate, ca autoritate de

reglementare a țării gazdă, a capacității de reglementare și

control a B.N.C., ca autoritate a țării de origine și implicit a

prevederilor art. 62 din M.I.F.I.D. și a principiului priorității

supravegherii și controlului de către statul de origine.

Astfel, consideră

recurenta că în material supravegherii, guvernează principiul priorității

controlului de către statul de origine și anume pentru controlul C.P.

capacitatea de supraveghere și control aparține B.N.C. și,

nicidecum C.N.V.M. care nu are decât competența de a notifica, în

situația în care constată încălcări are prevederilor în vigoare în

materie, autoritatea competentă de supraveghere din statul de origine și

să solicite informații în acest sens autorității care supervizează.

- încălcarea de către

C.N.V.M. a prevederilor art. 62 parg. 4 din M.I.F.I.D., în condițiile în

care nu a fost informată cu privire la demersurile întreprinse împotriva ei,

nici din partea C.N.V.M., în calitate de autoritate competentă a statului

gazdă, nici din partea B.N.C., în calitate de autoritate competentă a statului

de origine.

În acest sens

recurenta arată că C.N.V.M. avea obligația în baza art. 62 parg.4 din M.I.F.I.D.,

de a informa societatea și nu B.N.C., așa cum în mod greșit a

reținut instanța de fond, datorită faptului că C.N.V.M., este obligat

să aplice în mod direct legislația europeană.

- instanța de

fond nu a observat o serie de deficiențe procedurale în aplicarea de către

C.N.V.M. a M.I.F.I.D. și, implicit interzicerea activității C.P. pe

teritoriul României cu încălcarea condițiilor jurisprudențiale

europene (încălcarea principiilor necesității, proporționalității

și substituirii sancțiunii aplicate).

În acest sens,

recurenta arată că instant de fond nu a ținut cont de faptul că C.N.V.M.

nu a dovedit practice necesitatea sancțiunii aplicate C.P. de către

C.N.V.M. cu atât mai mult cu cât sancțiunea aplicată societății este

vădit excesivă și intră în categoria măsurilor naționale non - conforme

dreptului European.

Mai susține

recurenta că C.N.V.M. a aplicat o sancțiune vădit disproportionate, prin

care C.P. a suferit prejudicial cel mai însemnat, respective, pierderea

dreptului de a-și desfășura activitatea, fără ca C.N.V.M. să

dovedească în mod clar presupusul prejudiciu provocat de aceasta pe piața

de capital din România.

Consideră recurenta

că în aplicarea sancțiunii către entitatea participant pe piața de

capital, autoritatea din țara gazdă trebuie să țină cont de criteriul

sancțiunii minime în condițiile în care existau și alte

modalități de sancționare mai puțin prejudiciabile față de

principiul liberei circulații prin intermediul cărora se poate atinge

același scop dorit.

Recurenta mai invocă

și încălcarea unor prevederile conținute de C.E.D.O. și

incidente în

prezentul litigiu

prin prisma dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

În acest sens, se

arată că practica largă a C.E.D.O. permite aplicarea principiilor cum ar fi

nullum crimen, nulla poena sine legem, prezumția de nevinovăție

și asigurarea unui minim de drepturi procesuale pentru acuzat, în

particular, dreptul la apărare, în sens larg, dreptul de audiere, dreptul de

declarare a unei opinii cu privire la acuzare și dreptul de a prezenta

probe în vederea susținerii propriei apărări.

Consideră recurenta

că toate aceste principii au fost omise de C.N.V.M. în aplicarea sancțiunii

în condițiile în care C.P. nu a fost înștiințat cu privire la

nicio procedură sau investigație oficială demarată împotriva sa. Astfel,

se susține că, C.P. a fost privată de drepturile sale procesuale prin

abordarea autorității competente, nefiind capabilă să răspundă

acuzațiilor și nefiind notificată în avans.

Înalta

Curte, examinând sentința atacată, față de criticile ce i-au fost aduse,

raportat la actele și lucrările dosarului dar și la prevederile legale din

materia supusă examinării, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., reține

că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea hotărârii

pronunțate de instanța de fond, în considerarea celor în continuare arătate.

3.1 Cu privire la

calitatea motivării sentinței

Verificând

considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului

a explicat în mod convingător rațiunile pentru care a ajuns la concluzia că, în

speță, nu au fost depășite limitele legalității în emiterea actelor administrative

contestate, cu argumente de fapt și de drept pertinente în raport de probele administrate

în cauză, așa încât consideră ca fiind neîntemeiată critica recurentei

vizând caracterul confuz și contradictoriu al considerentelor cuprinse în sentința

atacată.

Astfel, din simpla

lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanța de fond a

analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia e emis

un raționament juridic, care justifică pe deplin soluția pronunțată, fără

a se putea reține contradictorialitate invocată de recurentă; faptul că

instanța de fond a apreciat ca fiind temeinice o parte din argumentele

invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu confirmă

ipoteza temeinicii acțiunii promovate cum în mod greșit se

susține prin cererea de recurs.

În acest context,

Înalta Curte subliniază faptul că în aprecierea calității

raționamentului juridic, menit a susține și explica soluția

pronunțată prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești, argumentele

de fapt și de drept expuse în cuprinsul considerentelor trebuie analizate

în bloc și nu în mod izolat cum în mod greșit procedează recurenta

care a reținut trunchiat doar faptul că argumentul privind depășirea

competenței prin aplicarea sancțiunii în discuție( ipoteza

reglementată de art. 62 alin. (1) parag.1 din Directiva 2004/39/ CE privind piețele

de instrumente financiare, fără a observa restul argumentelor derivând din

interpretarea parg.2 a alin. (1) a art. 62 din M.I.F.I.D.

Prin

urmare, constatând că motivarea sentinței răspunde exigențelor art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate susține

incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

în nici una dintre ipotezele consacrate de acest text, respectiv nemotivarea hotărârii

sau cuprinderea de motive contradictorii sau străine de natura pricinii,

nefiind incidentă.

3.2 Nu este fondat

nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât

hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, după cum se

va releva în continuare.

Recurenta –

reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr.

669 din 26 mai 2010 prin care C.N.V.M. a respins contestația formulată de

C.P. împotriva Ordonanței nr. 104 din 4 martie 2010, și implicit

Ordonanța nr. 104 din 4 martie 2010 prin care s-a dispus retragerea

Atestatului C.N.V.M. nr. 474 din 3 decembrie 2007(art. 1), radierea din

Registru C.N.V.M. a înregistrării, precum și interzicerea prestării de

servicii și activități de investiții financiare pe teritoriul

României(art. 3).

Ordonanța a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 3 alin. (1) și (2) și ale art.

41 din Legea nr. 297/2004, privind piața de capital, art. 54 alin. (1), art. 56,

art. 57 alin. (1) și (2), art. 215 alin. (1), art. 222 alin. (1) din

Regulamentul nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare, art.

19 alin. (1)și alin. (4) ale Directivei nr. 2004/39/ EC privind

piețele de instrumente financiare coroborate cu art. 35 din Directiva nr. 2006/73/

EC, și art. 6 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 4/2009 și a fost menținută

prin Decizia nr. 669 din 26 mai 2010, prin care C.N.V.M. a respins contestația

administrativă formulată de societatea sancționată.

Ceea

ce a sancționat autoritatea emitentă a fost desfășurarea de către

recurentă, pe teritoriul României, a unor servicii de investiții

financiare, fără a deține autorizația prevăzută de Legea nr. 297/2004 privind

piața de capital și Regulamentul nr. 32/2006 privind serviciile de investiții

financiare prin intermediul unui agent delegat neautorizat de către C.N.V.M.,

respectiv SC C.G.C.E. SRL, precum și manifestarea unei conduite neadecvată

față de clienți, respectiv prin tranzacționarea excesivă a

instrumentelor financiare în scopul obținerii de profit din comisioanele

percepute.

Față de

înscrisurile aflate la dosarul de fond și enumerate în considerentele

hotărârii recurate, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond,

că este de necontestat faptul că recurenta a desfășurat prin intermediul

SC C.G.C.E. SRL, societate neautorizată de C.N.V.M. și nici notificată ca

având calitatea de agent delegat, activități de prestări servicii de

investiții financiare neautorizate pe teritoriul României

De altfel, recurenta

nu a contestat relațiile de colaborare cu SC C.G.C.E. SRL, însă a

acreditat ideea limitării respectivei colaborări la activități specifice

operațiunilor de înregistrare, aspect contrazis, cum în mod corect

reține și instanța de fond, atât de conținutul contractele

de intermediere financiare încheiate de societate cât și de

activitățile de promovare a activităților de intermediere financiară.

Raportat la

succesiunea evenimentelor ce au stat la baza sancțiunii aplicate

recurentei, astfel cum sunt acestea menționate în considerentele sentinței atacate

ca și în expunerea rezumativă de mai sus, Înalta Curte reține că nu sunt

fondate criticile recurentei referitoare la încălcarea principiul

priorității supravegherii și controlului de către statul de origine,

în condițiile în care C.N.V.M. a luat, în temeiul art. 62 alin. (1) parg.2

din M.I.F.I.D. doar măsurile necesare pentru protejarea investitorilor și

menținerea bunei funcționări a pieței de capital pe teritoriul

României, notificând B.N.C., ca și autoritate competentă a investiga

și a dispune măsurile care se impun în legătură cu activitatea recurentei.

În

ceea ce privește prejudiciul invocat prin ordonanța C.N.V.M., acesta

se referă la prejudiciul cauzat prin prestarea de servicii neautorizate și

lipsa unei informații corespunzătoare pentru investitorii cetățeni

români și pe activitatea de tranzacționare excesivă.

În

cauză este vorba de un prejudiciul prezumat rezultat din simpla nerespectare a

unor obligații legale ce decurg din normele care reglementează materia

pieții de capital, așa încât nu este necesară dovedirea acestuia, cum

în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Totodată,

față de dispozițiile art. 222 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006(

ce transpune art. 62 alin. (1) din M.I.F.I.D., văzând și dispozițiile

art. 7 alin. (1) și alin. (4), art. 9 alin. (2) din Statutul C.N.V.M.

aprobat prin O.U.G. nr. 297/2004, măsura dispusă prin Ordonanța nr. 104/2010,

respectiv retragerea dreptului de a desfășura servicii de investiții

în România și radierea din Registrul C.N.V.M., se circumscrie

competenței C.N.V.M., ca autoritate de reglementare și supraveghere a

pieții de capital din România, chemată a lua toate măsurile adecvate

necesare pentru a proteja investitorii sau pentru a menține buna

funcționare a pieții( art. 62 alin. (1) parg.2 din M.I.F.I.D.)

așa încât vor fi înlăturate și criticile referitoare la

depășirea competenței autorității emitente a actului contestat.

Sunt

nefondate și criticile referitoare la încălcarea de către C.N.V.M. a

prevederilor art. 62 alin. (1) parg.4 din M.I.F.I.D., în condițiile în

care, respectiva dispoziție legală vorbește de comunicarea măsurilor

adoptate având în vedere paragr. 1, 2 și 3, ceea ce C.N.V.M. a și

făcut prin comunicarea Ordonanței nr. 104/2010 prin care s-a luat măsura

retragerea dreptului recurentei de a desfășura servicii de investiții

în România și radierea din Registrul C.N.V.M.

Așadar,

C.N.V.M. nu avea, în temeiul art. 62 din M.I.F.I.D., obligația notificării

recurentei în legătură cu suspiciunea de încălcarea a art. 19 alin. (4) din M.I.F.I.D.,

precum și a prevederilor art. 27 alin. (1), (3) și art. 31 alin. (1)

din Directiva 2006/73/ CE, și implicit în legătură cu actele efectuate

anterior emiterii Ordonanței nr. 104/2010, cum în mod greșit se

susține prin cererea de recurs, ci doar obligația informării autorității

competente a statului membru de origine, în speță Banca Națională a

Cehiei, în legătură cu respectivele suspiciuni.

Sunt nefondate

și criticile referitoare la emiterea actelor administrative contestate cu

încălcarea unor principii generale de drept comunitar.

În acest context,

Înalta Curte subliniază faptul că libera circulație a serviciilor poate fi

limitată prin reguli ce pot fi justificate de cerințe imperative privind

interesul public și care se aplică tuturor persoanelor și

societăților care urmăresc o activitate în statul de destinație iar

măsurile naționale, astfel adoptate pentru protejarea interesului public să

fie cerute de atingerea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea

ce este necesar pentru obținerea rezultatului dorit.

În acest context,

Înalta Curte constată că măsura luată de C.N.V.M., prin Ordonanța nr. 104/2010,

respectiv retragerea dreptului recurentei de a desfășura servicii de

investiții în România și radierea din Registrul C.N.V.M., corespunde

cerinței de legalitate și este justificată prin gravitatea faptelor

reținute în sarcina recurentei; de asemenea, respectiva măsură corespunde

pe deplin scopului urmărit, respectiv restabilirea legalității în desfășurarea

activităților de investiții financiare pe piața de capital din

România și protecția investitorilor, fără însă a depăși limitele

impuse de criteriul proporționalității care trebuie analizat în mod izolat

ci în echilibru cu protecția drepturilor fundamentale și a ordinii de

drept.

Prin urmare, în

considerarea protecției drepturilor fundamentale ale participanților

pe piața de capital precum și a ordinei de drept consacrate prin

normele juridice care reglementează respectivul domeniu, măsura dispusă de

C.N.V.M a fost necesară și pe deplin justificată în raport cu gravitatea

faptelor reținute în sarcina recurentei.

Analizând

situația de fapt care a precedat emiterea Ordonanței nr. 104/2010,

Înalta Curte constată că garanțiile procesuale invocate de recurentă, în

considerarea art. 6 din C.E.D.O. nu au fost încălcate, în condițiile în

care sancțiunea aplicată corespunde criteriilor de legalitate și de

oportunitate iar dreptul la apărare a fost respectat atât prin comunicarea

actelor administrativ contestate și prin procedura administrativă

desfășurată în fața C.N.V.M., în cadrul căreia recurenta a avut acces

la toate înscrisurile ce au conturat starea de fapt sancționată, a avut

posibilitatea de a-și expune punctul de vedere în raport de acuzația

adusă, atât sub aspectul temeiului de drept cât și în ceea ce

privește starea de fapt sancționată, și implicit de a propune

toate probele pe care le-a considerat utile în dovedirea nevinovăției

sale. De altfel, aceleași argumente de fapt și de drept în dovedirea netemeiniciei

sancțiunii aplicate prin actele administrative contestate, au fost aduse

și în fața instanței de fond care a pronunțat hotărârea

recurată cu respectarea exigențelor art. 6 din C.E.D.O.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins

ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.P., împotriva Sentinței civile nr. 5391 din 27 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII- a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2012.