Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 27.11.2012
casat

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5018/2012

HOTĂRÂRE
27.11.2012
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5018/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 486 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta V.F.A., în contradictoriu cu pârâții Universitatea SH și Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, prin care solicită obligarea acestora la eliberarea diplomei de licență și a anexelor la aceasta, precum și la restituirea diplomei de bacalaureat și, respectiv, să desemneze unitatea de specialitate producătoare pentru a pune la dispoziția universității formularul tipizat necesar în acest sens. Instanța de judecată a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta. Cu privire la dispozițiile art. 159 și 159 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, invocate de intimata-pârâtă Universitatea SH ca argument în sensul respingerii motivului de recurs privind necompetența curții de apel de a judeca pricina în primă instanță, Înalta Curte apreciază că și acestea prezintă, într-adevăr, relevanță în cauză. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale, anterior citate, nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Timișoara nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent; Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate, care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta Universitatea SH poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „SH” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. De asemenea, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea „SH” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea „SH” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „SH” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se mai poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Așa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta V.F.A. împotriva Sentinței nr. 486 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-11-27
0,98
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5012/2012
D.) G.C.L., T. (B.) E.C., P. (C.) D.G.E., P. (P.) V.O.G., Ș.P.P.D. și S. (C.) I.I., în contradictoriu cu pârâții Universitatea SH și Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, prin care solicita obligarea acestora la elibera
ÎCCJ 2012-11-27
0,97
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5016/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 321 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - pronunțându-se ca urma
ÎCCJ 2013-06-04
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5542/2013
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 5762 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de
ÎCCJ 2013-03-22
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3574/2013
, Tineretului și Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale. Se arată că instanța s-a substituit organismelor de certificare a
ÎCCJ 2013-06-20
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5855/2013
investită cu o cerere privind legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanta. Totodată, se susține că prima instanță nu a dat eficiență actului juridic depus în dovedirea titlului de licențiat a recurentului în științe administr
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă