ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4056/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.G.I., a chemat în judecată Universitatea S.H., respectiv Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: 1. obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să desemneze unitatea de specialitate producătoare, care să pună la dispoziția pârâtei Universitatea S.H.

tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii în ceea ce o privește pe reclamantă, precum și obligarea pârâtului să-i recunoască reclamantei titlul de „Licențiat în științe ale comunicării” certificat prin adeverința de licență din 18 august 2009, ambele obligații, sub sancțiunea unor penalități în acord cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunța în cauză și până la executarea efectivă a obligațiilor precizate; 2. obligarea pârâtei Universitatea S.H.

la eliberarea diplomei de licență, conform adeverinței de licență din 18 august 2009, suplimentul la diplomă și la înapoierea diplomei de bacalaureat depusă în original la dosarul de înscriere, sub sancțiunea unor penalități în acord cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunța în cauză și până la executarea efectivă a obligațiilor, 3. ca hotărârea ce se va pronunța să țină loc de diplomă de licență până la emiterea ei în fapt, În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta Universitatea S.H. nu a soluționat cererea sa de eliberare a diplomei de studii, transmisa acesteia la data de 10 decembrie 2010, prin intermediul poștei, cu confirmare de primire.

A mai precizat reclamanta că în urma repetatelor convorbiri telefonice cu secretariatul sediului central, a reținut faptul că pârâta universitate se afla in prezent în imposibilitatea eliberării diplomelor pentru promoția 2009, din cauza faptului că pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului refuză să-i pună acesteia la dispoziție tipizatele actelor de studii necesare. Au fost invocate dispozițiile Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2287/2007, potrivit cărora eliberarea diplomei de licență se face de către instituția de învățământ cel mai târziu la 12 luni de la finalizarea studiilor și prevederile art. 38 din Metodologia Universității S.H.

de organizare și desfășurare a examenelor de finalizare a studiilor in sesiunea de vara 2009 care dispun că Universitatea S.H., ca instituție organizatoare a examenelor de licența/diplomă/disertație, eliberează diploma de licența, respectiv diploma de master, însoțite de suplimentul la diplomă, după cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licență/diplomă. A susținut reclamanta că potrivit acestor norme, termenul de eliberare a diplomei în speță este mult depășit, prin urmare apreciind astfel întemeiată solicitarea sa.

În ceea ce privește situația de fapt, reclamanta a arătat că așa cum rezultă din adeverința de licență din 18 august 2009, emisă de către pârâta Universitatea S.H., a urmat și absolvit ciclul I de studii universitare de licență în perioada 2006-2009, la Facultatea de „Jurnalism, Comunicare și Relații Publice” din cadrul Universității S.H., iar în sesiunea iulie 2009 a susținut și promovat examenul de licență, dobândind astfel titlul de „Licențiat în Științe ale Comunicării”. S-a mai susținut că pârâta este acreditată la specializarea „Jurnalism”, așa cum reiese din normele metodologice ce guvernează ciclul universitar de studii 2006-2009, astfel: - H.G. nr. 916/2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență, publicată în M. Of., Partea I, nr. 766/23.08.2005, - H.G.

nr. 1175/2006 privind organizarea studiilor universitare de licență și aprobarea listei domeniilor și specializărilor din cadrul acestora, publicată în M. Of., Partea I, nr. 769/11.09.2006, cât și - Ordinul de ministru nr. 3404 din 07 martie 2006, privind criteriile generale de desfășurare și organizare a admiterii in ciclul de studii universitare de licență pentru anul 2006-2007. A mai opinat recurenta că o consecință a momentului începerii anului I de studii, este aceea că actul, respectiv contractul de studii încheiat cu pârâta Universitatea S.H. rămâne supus doar legii și normei sub imperiul căreia s-a născut.

Pe de altă parte, având în vedere natura adeverinței de licență și anume aceea de act administrativ care se caracterizează printr-o triplă prezumție: de legalitate, de autenticitate și de veridicitate, cât și faptul că aceasta nu a fost anulată de nici o instanță de judecată, nimeni nu poate opri producerea efectului eliberării diplomei de licență ce izvorăște din actul în discuție. Regimul juridic al adeverinței de studii este identic (conferă aceleași drepturi) cu cel al diplomei de licență căreia îi ține locul până la eliberarea de facto a celei din urmă. A mai precizat reclamanta că adeverința de licență ce i-a fost eliberată a intrat deja în circuitul civil urmare a înscrierii, încă din anul 2009, la studii universitare de master - ciclul II de studii, astfel că actul în discuție a produs deja efecte juridice.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a „desemna unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziția pârâtei Universitatea S.H. tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii”, prin prisma faptului că aceasta nu este reprezentanta Universității pentru a avea calitatea să solicite eliberarea avizelor necesare pentru formularele tipizate - acte de studii, singurele entități ce au dreptul, cât și obligația de a elibera diplomele de licență fiind instituțiile de învățământ superior acreditate.

A solicitat de asemenea respingerea acțiunii ca nefondată. La data de 04 octombrie 2011, pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Prin sentința civilă nr. 336 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului că și în condițiile în care procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate implică numai ministerul, instituțiile de învățământ superior particulare acreditate și SC R. SA - Compania de Material Didactic, reclamanta justifică în cauză calitatea procesuală în ce privește capătul de cerere în speță, prin raportare la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora aceasta, în calitate de persoană vătămată [în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004] de pretinsul refuz al ministerului de a iniția demersurile legale în vederea eliberării tipizatului de diplomă, acționează pentru recunoașterea dreptului său.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat întemeiate susținerile Ministerului Educației potrivit cărora nu s-a făcut dovada că specializarea urmată de reclamantă la forma de învățământ ID era acreditată ori autorizată provizoriu. Astfel, a reținut judecătorul fondului, la data înmatriculării reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002, modificată la anexele nr. 1-3 prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G. nr. 916/2005, în conformitate cu care, în cadrul Universității S.H. din București, specializarea „Filosofie - jurnalism” era menționată printre specializările acreditate și autorizate provizoriu s ă funcționeze numai pentru formele de învățământ zi și, respectiv, fără frecvență.

S-a constatat că aceeași situație de fapt rezultă și din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar, respectiv adresa din 06 ianuarie 2011 a Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior potrivit cu care avizul a fost dat Universității S.H. pentru organizarea formei de învățământ ZI pentru specializarea „Jurnalism”, în cadrul Facultății Jurnalism, Comunicare și Relații Publice. Totodată, în raport cu dispozițiile legale incidente, s-a reținut că sunt întemeiate susținerile pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului potrivit cu care existența acreditării ori a utorizării specializării și formei de învățământ ZI nu este suficientă pentru organizarea formei de ID sau FR, cerințele legale fiind necesar a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ și că, mai mult decât atât, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare, care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare.

Ca urmare, prima instanță a înlăturat teza susținută de pârâta Universitatea S.H. în sensul că dispozițiile art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 al Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului recunosc posibilitatea organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile la care acestea erau acreditate să organizeze cursuri la zi. În raport cu soluția pronunțată asupra cererii principale, judecătorul fondului a apreciat că nu se poate reține existența unei obligații de garanție în sarcina pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului față de pârâta Universitatea S.H., astfel că a respins cererea ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, criticând soluția pronunțată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În susținerea cererii formulate, recurenta a susținut, în esență, că actul prin care i s-a recunoscut calitatea de licențiat este în ființă, nu a fost revocat și se bucură de prezumția de legalitate proprie unui act administrativ, astfel încât prima instanță ar fi trebuit să dispună în sensul obligării pârâților la emiterea diplomei și a suplimentului la aceasta. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a învederat că prima instanță nu a analizat dreptul pretins a fi vătămat, ci și-a însușit întocmai întâmpinarea ministerului de resort.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență. Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care Tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Așa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului . Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de V.G.I. împotriva sentinței civile nr. 336 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2012.