ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2989/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2989/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 470 din

14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011, s-a

respins cerea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, prin

apărător ales, din infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3)

C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin.

(1) C. pen.

În baza art.

197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c), raportat la

art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.I.C. la 3 ani închisoare,

pentru viol.

Pe durata și în

condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

În baza art. 65

alin. (2), art. 66 C. pen., ca pedeapsă complementară, a interzis inculpatului exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 17,

raportat la art. 348 C. proc. pen., a respins acțiunea civilă, exercitată din oficiu

de Ministerul Public, pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.300 RON, cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

din data de 19 aprilie 2011, din Dosarul nr. 271/P/2010 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Arad, a fost trimis în judecată inculpatul D.I.C., pentru săvârșirea

infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., reținându-se,

în fapt că la data de 21 aprilie 2010 partea vătămată S.O.M. (în vârstă de 13 ani

la data faptei), s-a deplasat în satul C.A., pentru a-și vizita rudele, în jurul

orelor 20.00 a plecat spre stația de autobuz, însoțită de numitul I.E., cu intenția

de a se întoarce acasă.

Deoarece nu venea

niciun autobuz sau vreo mașină de ocazie, cei doi s-au deplasat la terenul de fotbal

de la marginea satului, unde se aflau mai mulți băieți (printre care martorii D.L.C.

și B.A.), care se jucau. Ulterior, au venit la terenul de fotbal, pe rând, inculpatul

D.I.C. și martorii P.G.A., N.L.G. și B.V.

După ce toți martorii

au părăsit terenul de fotbal, au mai rămas la fața locului doar inculpatul și partea

vătămată, care s-a hotărât să plece și ea acasă. În timp ce partea vătămată se îndrepta

spre stația de autobuz, inculpatul a venit în urma ei, i-a pus mâna la gură din

spate și a tras-o până la vestiarul de pe marginea terenului de fotbal. După ce

a introdus-o în vestiar, a așezat-o la sol, pe spate și, cu toate că partea vătămată

striga și îl lovea cu mâinile și cu picioarele, inculpatul i-a rupt ciorapii, a

lovit-o cu palma peste față și a tras-o de păr, apoi a ținut-o imobilizată la sol,

în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după care a întreținut cu ea un raport

sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare intravaginală.

La terminarea

raportului sexual, inculpatul s-a îmbrăcat și a părăsit locul faptei, iar partea

vătămată s-a deplasat cu o mașină la Sântana, reclamând în aceeași seară, la Poliția

orașului Sântana, infracțiunea comisă de inculpat.

Conform raportului

de constatare medico-legală cu examinarea persoanei din data de 30 aprilie 2010,

partea vătămată S.O.M. a suferit multiple leziuni traumatice, care pot data din

21 aprilie 2010 și a căror topografie pledează pentru o agresiune sexuală. De asemenea,

prezența spermatozoizilor în secreția vaginală examinată citologic, confirmă consumarea

unui raport sexual vaginal recent.

În faza de urmărire

penală, partea vătămată a declarat că se constituie parte civilă cu o sumă pe care

urma să o precizeze în fața instanței.

Inițial, inculpatul

nu a recunoscut fapta comisă, însă, în ultimele declarații a recunoscut fapta, dar

a precizat că partea vătămată a fost de acord cu raportul sexual.

Starea de fapt

a fost dovedită cu: declarația părții vătămate; raportul de constatare medico-legală;

declarațiile inculpatului; declarațiile martorilor; constatarea tehnico-științifică;

fișa cazier judiciar; și în faza judecății: declarația inculpatului; adrese de căutare

a minorei parte vătămată; adrese pentru constituire de parte vătămată; declarație

reprezentant parte vătămată; declarațiile martorilor; referatul de evaluare privind

pe inculpat. Instanța de fond a reținut că fapta inculpatului întrunește elementele

constitutive al infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C.

pen., respingând astfel cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de

acesta prin apărător.

La individualizarea

pedepsei, având în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a ținut seama de

faptul că inculpatul, persoană tânără, nu este cunoscut cu antecedente penale. Chiar

dacă din referatul de evaluare, întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă

Tribunalul Arad, ar rezulta că a avut conflicte cu unele persoane, în cursul anului

2009, din relatările vecinilor reiese faptul că inculpatul este cunoscut ca fiind

un băiat respectuos, harnic, săritor. El este căsătorit și are un loc de muncă.

Pe parcursul cercetărilor,

s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală la fiecare chemare; a colaborat

cu organele de cercetare penală; s-a prezentat în fața instanței la aproape toate

termenele de judecată; a avut o atitudine reverențioasă; după săvârșirea infracțiunii

a încercat să se împace cu partea vătămată, să ajungă la o înțelegere, oferind chiar

o sumă de bani. Însuși inculpatul declară că partea vătămată a cerut, inițial, suma

de 8.000 RON, apoi 6.000 RON și, deși la început nu a fost de acord să le dea niciun

leu, până la urmă, pentru a nu se face de rușine în sat, ar fi acceptat, însă înțelegerea

nu s-a finalizat.

Din această declarație

rezultă recunoașterea implicită a săvârșirii faptei. Această afirmație se coroborează

cu declarația dată de reprezentantul părții vătămate N.F.M., care confirmă sumele

de 8.000 RON și 6.000 RON. Reprezentantul părții vătămate declară că ultima ofertă

făcută de inculpat a fost de 2.000 RON.

Având în vedere

cele de mai sus, instanța a reținut în favoarea inculpatului, circumstanțele atenuante,

prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

În raport cu scopul

pedepsei, astfel cum este reglementat în dispozițiile art. 52 C. pen., ținând cont

de gravitatea faptei comise, instanța a apreciat că scopul pedepsei nu poate fi

atins în altă modalitatea, decât prin executarea efectivă a pedepsei.

Referitor la acțiunea

civilă, instanța a reținut că reprezentatul părții vătămate nu a solicitat acordarea

de despăgubiri astfel că, la data de 16 iunie 2011, reprezentantul Ministerului

Public, în temeiul art. 17 C. proc. pen., a arătat că exercită, din oficiu, acțiunea

civilă, solicitând ca instanța să individualizeze daunele morale.

Analizând acțiunea

civilă, în temeiul dispozițiilor art. 17 C. proc. pen., instanța a apreciat că aceasta

este nefondată pe de o parte, având în vedere lipsa de interes a părții civile în

soluționarea acțiunii civile, instanța, în baza art. 17 raportat la art. 348 C.

proc. pen., a respins acțiunea civilă, exercitată din oficiu de Ministerul Public,

pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M. Împotriva sentinței penale

nr. 470 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și inculpatul D.I.C.

În motivarea apelului

procurorul a arătat că sentința apelată este netemeinică în ceea ce privește cuantumul

pedepsei aplicate inculpatului - ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante

- sancțiunea fiind prea blândă în raport de gravitatea faptei și insuficientă pentru

a realiza scopurile menționate în art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că sentința

este nelegală în ceea ce privește soluția adoptată în latura civilă a cauzei privind

neacordarea daunelor morale.

Inculpatul a solicitat

în apelul său desființarea sentinței penale, schimbarea încadrări juridice și aplicarea

unei pedepse lagale.

Prin decizia penală

nr. 16/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul și a majorat

pedeapsa aplicată inculpatului de la 3 ani închisoare la 6 ani închisoare.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel Timișoara și-a însușit starea de fapt reținută de prima instanță,

precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în

ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală și judecată și din care

rezultă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută

de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Critica inculpatului

privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de

art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin.

(1) C. pen., întrucât inculpatul ar fi întreținut un raport sexual normal cu partea

vătămată care este prostituată, leziunile descrise în certificatul medico-legal

fiind urmarea locului în care a avut loc raportul sexual și nu există probe materiale,

este nefondată.

În ce privește

vinovăția inculpatului, instanța de apel a reținut că a fost dovedită potrivit declarației

părții vătămate, declarațiile martorilor G.I.A. și C.R.I., care confirmă starea

părții vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului de constatare medico-Iegaiă

în care se arată că „topografia leziunilor traumatice, pledează pentru o agresiune

sexuală” și buletinul de analiză citologică, care confirmă consumarea unui raport

sexual recent.

Afirmațiile inculpatului

referitoare la faptul că partea vătămată anterior săvârșirii faptei ar fi întreținut

raporturi sexuale cu mai mulți bărbați este irelevantă cu privire la infracțiunea

de viol.

Nu pot fi reținute

susținerile inculpatului referitoare la faptul că datorită aspectului fizic al părții

vătămate a crezut că aceasta are 18 ani, deoarece aceste aspecte sunt contrazise

potrivit pozei părții vătămate de la dosar urmărire penală.

Astfel, în cauză

s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul este autorul

infracțiunii de viol.

Instanța de apel

a apreciat ca fondată critica procurorului cu privire la individualizarea pedepsei

în sensul majorării cuantumului.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța de apel a avut în vedere criteriile generale prevăzute

de art. 72 C. pen., precum și scopul său astfel cum a fost prevăzut de dispozițiile

art. 52 C. pen., reținând și faptul că, în mod corect, au fost reținute circumstanțele

atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), c) C. pen. de către prima instanță.

Curtea a constatat

însă că pedeapsa aplicată de către prima instanță, respectiv 3 ani închisoare, ca

urmare a reținerii circumstanțelor atenuante este prea mică, având în vedere limitele

speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune, respectiv închisoare

de la 10 la 25 de ani, motiv pentru care a majorat pedeapsa aplicată la 6 ani închisoare

raportat la dispozițiile art. 72 și 52 C. pen.

În ceea ce privește

soluționarea acțiunii civile, criticile formulate de către procuror au fost apreciate

ca întemeiate, instanța de apel stabilind că în cauză sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, deoarece în cauză s-a dovedit vinovăția inculpatului

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C.

pen., precum și raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită de către inculpat

și prejudiciul produs părților civile. Chiar dacă partea vătămată în vârstă de 13

ani la data săvârșiri faptei nu s-a constituit parte civilă prin reprezentant, acțiunea

civilă a fost exercitată din oficiu în cauză potrivit art. 17 C. proc. pen., iar

instanța trebuie să aibă în vedere în principal interesul superior al minorului

în soluționarea cauzei, chiar dacă reprezentanta părții vătămate (bunica acesteia)

nu a manifestat interes în soluționarea acesteia, probabil și datorită vârstei,

pregătirii profesionale.

La stabilirea

sumei acordată cu titlu de daune morale s-au avut în vedere suferințele psihice

cauzate părții vătămate, aceasta având mai multe leziuni traumatice descrise în

raportul de constatare medico-legală pentru care a avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri

medicale, suferințe care au avut efecte traumatizante asupra dezvoltării fizice

și psihice ulterioare a minorei în vârstă de 13 ani.

Suma de câte 20.000

RON acordată drept daune morale este justificată, asigurând sprijinul necesar părții

vătămate pentru depășirea momentelor de suferință, atenuând sentimentele de frustrare

datorate urmărilor negative ale faptei inculpatului.

Împotriva deciziei

penale a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor

și rejudecând să se schimbe încadrarea juridică a faptei deduse judecății și să

se aplice o pedeapsă pentru noua infracțiune a cărei modalitate de executare să

nu fie privativă de libertate.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru

cele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor

art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când

faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică.

În motivarea recursului

inculpatul arată că în mod greșit instanțele de fond și apel au apreciat că fapta

săvârșită de el întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, întrucât

raportul sexual cu partea vătămată a avut loc cu consimțământul acesteia.

Instanța de recurs

constată ca această critică nu poate fi primită întrucât în cauza este vorba de

o minoră de 13 ani care a fost constrânsă să întrețină raport sexual cu inculpatul,

așa cum rezultă din probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată

că nu se impune schimbarea încadrării juridice, astfel cum a solicitat recurentul

inculpat, din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., în infracțiunea

de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.

Deosebirea dintre

infracțiunea de raport sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 C. pen., și infracțiunea

de viol prevăzută de art. 197 C. pen., constă în aceea că, pe când în primul caz

raportul sexual are loc cu consimțământul minorului, în cel de-al doilea caz, raportul

sexual se realizează prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea victimei

de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Prin urmare, problema

care rămâne în discuție este aceea dacă partea vătămată a fost sau nu constrânsă

de către inculpat.

Din modalitatea

de săvârșire a faptei rezultă în mod neechivoc că partea vătămată a fost constrânsă

fizic de către inculpat să întrețină raport sexual cu el.

Faptul că inculpatul

a întreținut raporturi sexuale cu victima rezultă cu prisosință din probatoriul

administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești,

relevante fiind declarația părții vătămate, declarațiile martorilor G.I.A. și C.R.I.,

care confirmă starea părții vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului

de constatare medico-legală în care se arată că „topografia leziunilor traumatice,

pledează pentru o agresiune sexuală” și buletinul de analiză citologică, care confirmă

consumarea unui raport sexual recent.

Raportul de expertiză

medico-legală confirmă situația de fapt descrisă de victima în vârstă de 13 ani.

Astfel, în timp

ce partea vătămată se îndrepta spre stația de autobuz, inculpatul a venit în urma

ei, i-a pus mâna la gură din spate și a tras-o până la vestiarul de pe marginea

terenului de fotbal. După ce a introdus-o în vestiar, a așezat-o la sol, pe spate

și, cu toate că partea vătămată striga și îl lovea cu mâinile și cu picioarele,

inculpatul i-a rupt ciorapii, a lovit-o cu palma peste față și a tras-o de păr,

apoi a ținut-o imobilizată la sol, în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după

care a întreținut cu ea un raport sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare

intravaginală.

Față de cele precizate,

Înalta Curte constată că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpatul D.I.C.

este corectă, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., astfel că în cauză nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Cu privire la

cel de-al doilea motiv de recurs formulat de inculpatul D.I.C., circumscris cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., prin care solicită

reindividualizarea pedepsei aplicate de instanța de apel, întrucât pedeapsa de 6

ani închisoare este excesiv de mare, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Pedeapsa, pe lângă

funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția

de exemplaritate și de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea

deprinderilor antisociale ale condamnatului, pedeapsa fiind aplicată, totodată,

în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Chiar dacă individualizarea

pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși

un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui

examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și

criterii precis determinate.

Înscrierea în

lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită

a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este

obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca

să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului

său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă

sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului

de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și

aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere

și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai

printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia

îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile

socio-etice impuse de societate.

Individualizarea

judiciară a pedepsei și modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile

referitoare la dispozițiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei,

gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului și împrejurările

care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Individualizarea

judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci

ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite criterii de

individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se

și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea

penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare

a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului

(capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale,

conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală,

ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni, să fie proporțională

cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se

prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete

în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute.

Referitor la individualizarea

pedepsei stabilită în sarcina inculpatului D.I.C., se constată că instanța de apel,

pornindu-se de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., a

aplicat o pedeapsă într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii

infracțiunilor și circumstanțelor personale ale inculpatului, nefiind astfel întemeiată

solicitarea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate acestuia, având în vedere

gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, de împrejurările comiterii

acesteia și de consecințele produse.

Totodată,

Înalta Curte reține că modalitatea de executare a pedepsei stabilită de instanța

de prim control judiciar, este corespunzătoare gradului de pericol social al faptei

și periculozității făptuitorului, care prin apărarea formulată a încercat să schimbe

situația de fapt dedusă judecății, prin prezentarea eronată a modului în care a

fost comisă fapta. Comportamentul inculpatului nu permite presupunerea că aplicarea

unei pedepse cu suspendarea condiționată ori sub supraveghere a executării pedepsei

ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea acestuia și prevenirea comiterii

de noi infracțiuni.

În speță, se constată

că circumstanțele personale ale inculpatului au fost corect evaluate cu prilejul

stabilirii modalității de executare a pedepsei, în mod corect apreciindu-se că nu

se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim neprivativ de libertate,

ținând seama de gradul de pericol concret al faptei, dar și pentru preîntâmpinarea

unor noi situații cu risc criminogen.

În contextul celor

anterior menționate, criticile formulate de recurentul inculpat sunt neîntemeiate,

apreciindu-se că doar o pedeapsa cu executare în regim de detenție, este corespunzătoare

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și

sub aspectul modalității de executare, fiind aptă să răspundă scopului preventiv

și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și

principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale

ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată acestuia, pe de altă parte.

Neexistând nici

motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat

în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul D.I.C. împotriva deciziei penale nr. 16/A din data

de 02 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică azi, 25 septembrie 2012.