ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2989/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 470 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011, s-a respins cerea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, prin apărător ales, din infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. În baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c), raportat la art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.I.C. la 3 ani închisoare, pentru viol. Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

În baza art. 65 alin. (2), art. 66 C. pen., ca pedeapsă complementară, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani. În baza art. 17, raportat la art. 348 C. proc. pen., a respins acțiunea civilă, exercitată din oficiu de Ministerul Public, pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.300 RON, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul din data de 19 aprilie 2011, din Dosarul nr. 271/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, a fost trimis în judecată inculpatul D.I.C., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., reținându-se, în fapt că la data de 21 aprilie 2010 partea vătămată S.O.M.

(în vârstă de 13 ani la data faptei), s-a deplasat în satul C.A., pentru a-și vizita rudele, în jurul orelor 20.00 a plecat spre stația de autobuz, însoțită de numitul I.E., cu intenția de a se întoarce acasă. Deoarece nu venea niciun autobuz sau vreo mașină de ocazie, cei doi s-au deplasat la terenul de fotbal de la marginea satului, unde se aflau mai mulți băieți (printre care martorii D.L.C. și B.A.), care se jucau. Ulterior, au venit la terenul de fotbal, pe rând, inculpatul D.I.C. și martorii P.G.A., N.L.G. și B.V. După ce toți martorii au părăsit terenul de fotbal, au mai rămas la fața locului doar inculpatul și partea vătămată, care s-a hotărât să plece și ea acasă. În timp ce partea vătămată se îndrepta spre stația de autobuz, inculpatul a venit în urma ei, i-a pus mâna la gură din spate și a tras-o până la vestiarul de pe marginea terenului de fotbal.

După ce a introdus-o în vestiar, a așezat-o la sol, pe spate și, cu toate că partea vătămată striga și îl lovea cu mâinile și cu picioarele, inculpatul i-a rupt ciorapii, a lovit-o cu palma peste față și a tras-o de păr, apoi a ținut-o imobilizată la sol, în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după care a întreținut cu ea un raport sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare intravaginală. La terminarea raportului sexual, inculpatul s-a îmbrăcat și a părăsit locul faptei, iar partea vătămată s-a deplasat cu o mașină la Sântana, reclamând în aceeași seară, la Poliția orașului Sântana, infracțiunea comisă de inculpat. Conform raportului de constatare medico-legală cu examinarea persoanei din data de 30 aprilie 2010, partea vătămată S.O.M.

a suferit multiple leziuni traumatice, care pot data din 21 aprilie 2010 și a căror topografie pledează pentru o agresiune sexuală. De asemenea, prezența spermatozoizilor în secreția vaginală examinată citologic, confirmă consumarea unui raport sexual vaginal recent. În faza de urmărire penală, partea vătămată a declarat că se constituie parte civilă cu o sumă pe care urma să o precizeze în fața instanței. Inițial, inculpatul nu a recunoscut fapta comisă, însă, în ultimele declarații a recunoscut fapta, dar a precizat că partea vătămată a fost de acord cu raportul sexual.

Starea de fapt a fost dovedită cu: declarația părții vătămate; raportul de constatare medico-legală; declarațiile inculpatului; declarațiile martorilor; constatarea tehnico-științifică; fișa cazier judiciar; și în faza judecății: declarația inculpatului; adrese de căutare a minorei parte vătămată; adrese pentru constituire de parte vătămată; declarație reprezentant parte vătămată; declarațiile martorilor; referatul de evaluare privind pe inculpat. Instanța de fond a reținut că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive al infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., respingând astfel cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de acesta prin apărător.

La individualizarea pedepsei, având în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a ținut seama de faptul că inculpatul, persoană tânără, nu este cunoscut cu antecedente penale. Chiar dacă din referatul de evaluare, întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Arad, ar rezulta că a avut conflicte cu unele persoane, în cursul anului 2009, din relatările vecinilor reiese faptul că inculpatul este cunoscut ca fiind un băiat respectuos, harnic, săritor. El este căsătorit și are un loc de muncă. Pe parcursul cercetărilor, s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală la fiecare chemare; a colaborat cu organele de cercetare penală; s-a prezentat în fața instanței la aproape toate termenele de judecată; a avut o atitudine reverențioasă; după săvârșirea infracțiunii a încercat să se împace cu partea vătămată, să ajungă la o înțelegere, oferind chiar o sumă de bani.

Însuși inculpatul declară că partea vătămată a cerut, inițial, suma de 8.000 RON, apoi 6.000 RON și, deși la început nu a fost de acord să le dea niciun leu, până la urmă, pentru a nu se face de rușine în sat, ar fi acceptat, însă înțelegerea nu s-a finalizat. Din această declarație rezultă recunoașterea implicită a săvârșirii faptei. Această afirmație se coroborează cu declarația dată de reprezentantul părții vătămate N.F.M., care confirmă sumele de 8.000 RON și 6.000 RON. Reprezentantul părții vătămate declară că ultima ofertă făcută de inculpat a fost de 2.000 RON. Având în vedere cele de mai sus, instanța a reținut în favoarea inculpatului, circumstanțele atenuante, prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

În raport cu scopul pedepsei, astfel cum este reglementat în dispozițiile art. 52 C. pen., ținând cont de gravitatea faptei comise, instanța a apreciat că scopul pedepsei nu poate fi atins în altă modalitatea, decât prin executarea efectivă a pedepsei. Referitor la acțiunea civilă, instanța a reținut că reprezentatul părții vătămate nu a solicitat acordarea de despăgubiri astfel că, la data de 16 iunie 2011, reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 17 C. proc. pen., a arătat că exercită, din oficiu, acțiunea civilă, solicitând ca instanța să individualizeze daunele morale. Analizând acțiunea civilă, în temeiul dispozițiilor art. 17 C. proc. pen., instanța a apreciat că aceasta este nefondată pe de o parte, având în vedere lipsa de interes a părții civile în soluționarea acțiunii civile, instanța, în baza art. 17 raportat la art. 348 C. proc.

pen., a respins acțiunea civilă, exercitată din oficiu de Ministerul Public, pentru partea vătămată S.O.M., reprezentată de N.F.M. Împotriva sentinței penale nr. 470 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2538/108/2011 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și inculpatul D.I.C. În motivarea apelului procurorul a arătat că sentința apelată este netemeinică în ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului - ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante - sancțiunea fiind prea blândă în raport de gravitatea faptei și insuficientă pentru a realiza scopurile menționate în art. 52 C. pen. De asemenea, s-a arătat că sentința este nelegală în ceea ce privește soluția adoptată în latura civilă a cauzei privind neacordarea daunelor morale.

Inculpatul a solicitat în apelul său desființarea sentinței penale, schimbarea încadrări juridice și aplicarea unei pedepse lagale. Prin decizia penală nr. 16/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul și a majorat pedeapsa aplicată inculpatului de la 3 ani închisoare la 6 ani închisoare. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timișoara și-a însușit starea de fapt reținută de prima instanță, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală și judecată și din care rezultă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Critica inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., întrucât inculpatul ar fi întreținut un raport sexual normal cu partea vătămată care este prostituată, leziunile descrise în certificatul medico-legal fiind urmarea locului în care a avut loc raportul sexual și nu există probe materiale, este nefondată. În ce privește vinovăția inculpatului, instanța de apel a reținut că a fost dovedită potrivit declarației părții vătămate, declarațiile martorilor G.I.A. și C.R.I., care confirmă starea părții vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului de constatare medico-Iegaiă în care se arată că „topografia leziunilor traumatice, pledează pentru o agresiune sexuală” și buletinul de analiză citologică, care confirmă consumarea unui raport sexual recent.

Afirmațiile inculpatului referitoare la faptul că partea vătămată anterior săvârșirii faptei ar fi întreținut raporturi sexuale cu mai mulți bărbați este irelevantă cu privire la infracțiunea de viol. Nu pot fi reținute susținerile inculpatului referitoare la faptul că datorită aspectului fizic al părții vătămate a crezut că aceasta are 18 ani, deoarece aceste aspecte sunt contrazise potrivit pozei părții vătămate de la dosar urmărire penală. Astfel, în cauză s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul este autorul infracțiunii de viol. Instanța de apel a apreciat ca fondată critica procurorului cu privire la individualizarea pedepsei în sensul majorării cuantumului.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanța de apel a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., precum și scopul său astfel cum a fost prevăzut de dispozițiile art. 52 C. pen., reținând și faptul că, în mod corect, au fost reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), c) C. pen. de către prima instanță. Curtea a constatat însă că pedeapsa aplicată de către prima instanță, respectiv 3 ani închisoare, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante este prea mică, având în vedere limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune, respectiv închisoare de la 10 la 25 de ani, motiv pentru care a majorat pedeapsa aplicată la 6 ani închisoare raportat la dispozițiile art. 72 și 52 C. pen.

În ceea ce privește soluționarea acțiunii civile, criticile formulate de către procuror au fost apreciate ca întemeiate, instanța de apel stabilind că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece în cauză s-a dovedit vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., precum și raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită de către inculpat și prejudiciul produs părților civile. Chiar dacă partea vătămată în vârstă de 13 ani la data săvârșiri faptei nu s-a constituit parte civilă prin reprezentant, acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu în cauză potrivit art. 17 C. proc. pen., iar instanța trebuie să aibă în vedere în principal interesul superior al minorului în soluționarea cauzei, chiar dacă reprezentanta părții vătămate (bunica acesteia) nu a manifestat interes în soluționarea acesteia, probabil și datorită vârstei, pregătirii profesionale.

La stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale s-au avut în vedere suferințele psihice cauzate părții vătămate, aceasta având mai multe leziuni traumatice descrise în raportul de constatare medico-legală pentru care a avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale, suferințe care au avut efecte traumatizante asupra dezvoltării fizice și psihice ulterioare a minorei în vârstă de 13 ani. Suma de câte 20.000 RON acordată drept daune morale este justificată, asigurând sprijinul necesar părții vătămate pentru depășirea momentelor de suferință, atenuând sentimentele de frustrare datorate urmărilor negative ale faptei inculpatului. Împotriva deciziei penale a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor și rejudecând să se schimbe încadrarea juridică a faptei deduse judecății și să se aplice o pedeapsă pentru noua infracțiune a cărei modalitate de executare să nu fie privativă de libertate.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru cele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică. În motivarea recursului inculpatul arată că în mod greșit instanțele de fond și apel au apreciat că fapta săvârșită de el întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, întrucât raportul sexual cu partea vătămată a avut loc cu consimțământul acesteia. Instanța de recurs constată ca această critică nu poate fi primită întrucât în cauza este vorba de o minoră de 13 ani care a fost constrânsă să întrețină raport sexual cu inculpatul, așa cum rezultă din probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată că nu se impune schimbarea încadrării juridice, astfel cum a solicitat recurentul inculpat, din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. Deosebirea dintre infracțiunea de raport sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 C. pen., și infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen., constă în aceea că, pe când în primul caz raportul sexual are loc cu consimțământul minorului, în cel de-al doilea caz, raportul sexual se realizează prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Prin urmare, problema care rămâne în discuție este aceea dacă partea vătămată a fost sau nu constrânsă de către inculpat.

Din modalitatea de săvârșire a faptei rezultă în mod neechivoc că partea vătămată a fost constrânsă fizic de către inculpat să întrețină raport sexual cu el. Faptul că inculpatul a întreținut raporturi sexuale cu victima rezultă cu prisosință din probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești, relevante fiind declarația părții vătămate, declarațiile martorilor G.I.A. și C.R.I., care confirmă starea părții vătămate după comiterea faptei, concluziile raportului de constatare medico-legală în care se arată că „topografia leziunilor traumatice, pledează pentru o agresiune sexuală” și buletinul de analiză citologică, care confirmă consumarea unui raport sexual recent.

Raportul de expertiză medico-legală confirmă situația de fapt descrisă de victima în vârstă de 13 ani. Astfel, în timp ce partea vătămată se îndrepta spre stația de autobuz, inculpatul a venit în urma ei, i-a pus mâna la gură din spate și a tras-o până la vestiarul de pe marginea terenului de fotbal. După ce a introdus-o în vestiar, a așezat-o la sol, pe spate și, cu toate că partea vătămată striga și îl lovea cu mâinile și cu picioarele, inculpatul i-a rupt ciorapii, a lovit-o cu palma peste față și a tras-o de păr, apoi a ținut-o imobilizată la sol, în timp ce cu cealaltă mână s-a dezbrăcat, după care a întreținut cu ea un raport sexual normal, care s-a finalizat cu ejaculare intravaginală.

Față de cele precizate, Înalta Curte constată că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpatul D.I.C. este corectă, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., astfel că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs formulat de inculpatul D.I.C., circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., prin care solicită reindividualizarea pedepsei aplicate de instanța de apel, întrucât pedeapsa de 6 ani închisoare este excesiv de mare, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Pedeapsa, pe lângă funcția de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția de exemplaritate și de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului, pedeapsa fiind aplicată, totodată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Individualizarea judiciară a pedepsei și modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispozițiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni, să fie proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute.

Referitor la individualizarea pedepsei stabilită în sarcina inculpatului D.I.C., se constată că instanța de apel, pornindu-se de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., a aplicat o pedeapsă într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunilor și circumstanțelor personale ale inculpatului, nefiind astfel întemeiată solicitarea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate acestuia, având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, de împrejurările comiterii acesteia și de consecințele produse. Totodată, Înalta Curte reține că modalitatea de executare a pedepsei stabilită de instanța de prim control judiciar, este corespunzătoare gradului de pericol social al faptei și periculozității făptuitorului, care prin apărarea formulată a încercat să schimbe situația de fapt dedusă judecății, prin prezentarea eronată a modului în care a fost comisă fapta.

Comportamentul inculpatului nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată ori sub supraveghere a executării pedepsei ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea acestuia și prevenirea comiterii de noi infracțiuni. În speță, se constată că circumstanțele personale ale inculpatului au fost corect evaluate cu prilejul stabilirii modalității de executare a pedepsei, în mod corect apreciindu-se că nu se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim neprivativ de libertate, ținând seama de gradul de pericol concret al faptei, dar și pentru preîntâmpinarea unor noi situații cu risc criminogen.

În contextul celor anterior menționate, criticile formulate de recurentul inculpat sunt neîntemeiate, apreciindu-se că doar o pedeapsa cu executare în regim de detenție, este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul modalității de executare, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată acestuia, pe de altă parte. Neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.I.C. împotriva deciziei penale nr. 16/A din data de 02 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică azi, 25 septembrie 2012.