ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2792/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2792/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 2844 din 5 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 71602/3/2011 a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor. De asemenea, s-a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta SC E.M. SA București în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București care a fost

obligată la plata sumei de 777.362,50 lei reprezentând contravaloare imobil

actualizată pentru perioada 31 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2012 și care se va

actualiza cu indicele de inflație în continuare până la momentul plății

despăgubirii, plus la plata sumei de 21.573,81 lei cheltuieli de judecată.

Totodată s-a respins cererea de chemare în garanție a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București, ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a reținut în esență că probele relevă temeinicia

pretențiilor formulate de reclamantă cu privire la pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și că nu susțin calitatea procesuală pasivă a

chematei în garanție de către pârâtă.

Împotriva sentinței

precitate a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) București.

De asemenea, apelul privește și încheierea de la 19 octombrie 2012.

Prin Decizia civilă

nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului), împotriva încheierii din data de 19 octombrie

2012 și a Sentinței civile nr. 2844 din data de 5 aprilie 2013, ambele

pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr.

71602/3/2011, în contradictoriu cu intimatele SC E.M. SA și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost schimbată în parte

sentința apelată în sensul că pe fond a fost obligată pârâta către reclamantă

la plata sumei de 729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflație pe

perioada 31 ianuarie 2011 până la data plății despăgubirii plus la plata sumei

de 11.410,27 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru

și timbru judiciar aferente pretențiilor admise. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale instanței.

Curtea a reținut că

apelul este fondat, în parte, pentru considerentele ce succed.

În privința excepției

prescripției speciale, Curtea a reținut că în speță nu se aplică dispozițiile

art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, privind termenul de 1 lună și

dispozițiile art. 322

8

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind

termenul de 3 luni întrucât aceste texte de lege vizează etapa premergătoare

încheierii contractului de privatizare când se poate ataca un act sau o

operațiune din procesul de privatizare sau se pot valorifica drepturi în

legătură cu derularea procesului de privatizare.

În ceea ce privește

termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, instanța în mod

corect a stabilit că este cel aplicabil în speță față de prevederile art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 text de lege care constituie o consacrare a principiului

de drept cuprins în prevederile art. 998 - 999 C. civ. în temeiul căruia

repararea prejudiciului cauzat sub forma despăgubirilor se poate face în

termenul general de prescripție de 3 ani.

Cât privește momentul

nașterii dreptului la acțiune pentru curgerea termenului de prescripție în

formularea acțiunii în despăgubiri, s-a reținut că în mod corect a fost

stabilit de instanța de fond ca fiind momentul deposedării societății

reclamante de bunul imobil prin punerea în executare a titlului executoriu de

către foștii proprietari, moment stabilit la 31 ianuarie 2011 față de

procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc și față de care, acțiunea

formulată la 10 noiembrie 2011 este făcută în termen legal, societatea

reclamantă nefiind parte în litigiul cu foștii proprietari.

Motivul de apel

privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de faptul că

despăgubirile acordate în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi

aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul

societății se regăseau valoric și în capitalul social, nu are suport legal

întrucât legea nu prevede o astfel de condiție. în concret art. 324 din O.G.

nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 la alin. (2) relevă că "instituțiile

publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială

(...)".

Așadar, a reținut

Curtea, singura condiție rezultată din textul precitat se referă la faptul ca

societatea comercială păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile

retrocedate, fapt probat în speță. În fine, din considerentele Deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată în soluționarea

unui recurs în interesul legii rezultă că, societatea comercială prejudiciată

prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu

valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății în condițiile în

care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului

retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului

obligatoriu de reevaluare, potrivit H.G. nr. 500/1994.

Curtea a reținut că,

în privința amortizării imobilului, expertul contabil a lămurit situația prin

răspunsul la obiecțiunile formulate de chemata în garanție rezultând că de fapt

s-a avut în vedere amortizarea imobilului. în altă ordine de idei, apelanta nu a

formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nici nu a propus probe pe

această chestiune.

Concluzionând, Curtea

a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată.

În privința motivului

de apel relativ la modalitatea de stabilire a despăgubirilor ce se acordă față

de prevederile art. 324 din Legea nr. 99/1999 și de Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 18/2011 în interesul legii, apelanta a arătat că

despăgubirile nu se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor ci, la nivelul

valorii contabile a bunurilor imobile respective înregistrate în registrele

contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, în caz

contrar conducând la o îmbogățire fără justă cauză a societății reclamante.

Ori, prin Decizia nr. 18/2011 precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit în aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr.

44/1998 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 că despăgubirile

acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul

de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea

contabilă a imobilului astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul

ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie

actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii.

Așadar este vorba de

valoarea contabilă a imobilului reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății (...) și nu de la momentul

privatizării, cum a susținut apelanta.

Curtea a mai reținut

că apelanta a considerat că prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 23

martie 1994, A.A.A.S. a vândut acțiuni în valoare de 70% din valoarea

capitalului social al SC E.M. SA cu un preț de 6.555,3 RON și ca urmare,

despăgubirea acordată trebuie să se calculeze tot la procentul de 70% din

valoarea contabilă de la momentul privatizării, or, raportat la ceea ce a

stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2011 în

interpretarea art. 324 precitat susținerile apelantei sunt nefondate și fără

suport legal.

Apelanta a criticat

reținerea instanței de fond relativ la neaplicarea în speță a dispozițiilor

art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind faptul că în toate cazurile valoarea

despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv

plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speță aceste dispoziții legale

și în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65 RON, întrucât,

dispozițiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată

aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior

intrării în vigoare a respectivului act normativ.

Or, art. 30 (3) din

Legea nr. 137/2002, relevă că "Prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile

numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi".

Așadar, prin însăși

art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 se prevede producerea de efecte a

prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 137/2002, împrejurare față de care, sub acest aspect a fost voința legiuitorului

ca Legea nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru

contractele anterior încheiate.

Apelanta a considerat

că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în judecată

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că

A.A.A.S. și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/1997 modificat și menținut în vigoare prin art. 30 (3) din Legea nr.

137/2002 modificată și coroborând aceste prevederi legale cu prevederile art.

25 din Decretul nr. 31/1954 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are

calitatea de reprezentant al statului obligat să garanteze îndeplinirea de

către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997.

Semnificația

prevederilor alin. (6) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat rezidă în

garantarea îndeplinirii obligațiilor cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr.

88/1997 de către instituția publică implicată în privatizare în favoarea

societăților comerciale implicate în privatizare prejudiciate. Așadar textul de

lege precitat nu vine în favoarea instituției publice implicate în privatizare

în sensul de a-i conferi dreptul de a se îndrepta împotriva statului cu o

cerere de chemare în garanție pentru despăgubire în cazul în care ar cădea în

pretenții. Mai exact aceste dispoziții legale nu instituie în favoarea

instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres

împotriva statului pentru despăgubirile la plata cărora sunt obligate societățile

comerciale prejudiciate. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 18/2011 a stabilit că despăgubirile în discuție se acordă

societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile. Și aceasta are ca suport și

contractul de privatizare încheiat de societatea reclamantă cu A.V.A.S. (în

prezent A.A.A.S.) și nu cu chemata în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice care nu are nicio calitate la încheierea acestui contract și

prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă.

Autoritatea implicată în numele statului în procedura de privatizare asigură

opozabilitatea hotărârii, în speță A.A.A.S. fiind organul care reprezintă

statul în procesul de privatizare și aceasta fiind de fapt semnificația

prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării

acțiunii și anume că, dacă legea stabilește anumite organe să participe în

locul Statului prin Ministerul Finanțelor Publice la anumite raporturi, atunci

Statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai participă la raporturile

respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat.

Față de cele arătate

această critică a fost reținută ca nefondată.

Motivul de apel

privind faptul că hotărârea încalcă dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011 întrucât apelanta a fost

obligată la pretinsa valoare contabilă a imobilului dar și la plata

actualizării sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat

imobilul foștilor proprietari și data stabilită de instanță până la care s-a

calculat actualizarea apare fondat întrucât Decizia nr. 18/2011 precitată a

stabilit ca instituțiile publice să plătească despăgubirile actualizate doar la

momentul plății.

Astfel fiind

situația, apelanta corect a arătat că instanța de apel trebuia s-o oblige la

despăgubiri calculate la valoarea contabilă a imobilului la data predării

bunului către foștii proprietari cu mențiunea că acea sumă va fi actualizată la

momentul plății. Prin modul în care apelanta a fost obligată la despăgubiri,

este posibil ca apelanta să plătească actualizare la actualizare prin aplicarea

la momentul plății a indicelui de inflație la o sumă deja actualizată pe o

perioadă determinată.

În concluzie acest

motiv apare fondat și în raport de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 18/2011 valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele de inflație de la

momentul plății despăgubirii.

Urmare admiterii

acestui motiv de apel în raport de prevederile art. 298 C. proc. civ. cu

referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a redus cuantumul cheltuielilor de

judecată în limita pretențiilor admise.

Împotriva Deciziei

civile nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, au declarat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului și recurenta-reclamantă SC E.M. SA București.

Recurenta-pârâtă

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat în temeiul art.

304 pct. 9 admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul

admiteri apelului și a excepțiilor invocate iar pe fondul cauzei, respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

criticilor întemeiate pe textul de lege indicat se susține că hotărârea

criticată este pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea

nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) cât și a

dispozițiilor art. 322

6

din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special

de prescripție de 3 luni) deoarece acesta se aplică în cazul în care se

valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării,

respectiv O.U.G. nr. 88/1997 art. 324. Întrucât prin cererea de chemare în

judecată se solicită valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ

rezultă că sunt aplicabile termenele speciale de prescripție.

Printr-o altă critică

se susține că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai

în situația în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se

regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și

nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Consideră

recurenta pârâtă că repararea prejudiciului creat societății trebuie raportat

la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a

diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel

cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății

reclamante. Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni

despăgubiri în proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut

70% acțiuni reprezentând doar 70% din capitalul social al societății

reclamante. Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice

la despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituire stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului

social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de

privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al

corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ. Prin urmare,

obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială,

instituția publică implicată în privatizare având calitatea de comerciant,

calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă,

obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă. Raționamentul

legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să

transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în sectorul

privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor se

transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare acțiuni. În cauză,

putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la capitalul social al

societății privatizate cu valoarea imobilului iar pe de altă parte prețul

contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele

despăgubiri. Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între

valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social reprezentat de

acțiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va

raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat. Se arată că

dispozițiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nicio

mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață

al activului, prin urmare, în cazul în care instanța ar considera aplicabile

dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății

trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății

ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a

acestuia.

Printr-o altă

critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr.

88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în

toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50%

din prețul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta pârâtă a se observa

că prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare

decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o

îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. În mod greșit nu a reținut instanța

valoarea prețului de vânzare al acțiunilor, în susținerea probatoriului

reclamantei existând contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din care ar

rezulta o despăgubire maximă de 3.277,65 lei prin aplicarea procentului de 50%

din prețul contractual. Aceste dispoziții legale au aplicabilitate în cauză

deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare

a Legii nr. 137/2002, nefiind în situația aplicării principiului

neretroactivității legii.

Recurenta-pârâtă

consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din

Tratatul CE și celelalte dispoziții comunitare având în vedere caracterul

obligatoriu și de imediată aplicare al acestora. În acest sens se invocă

dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României

care instituie principiul priorității dreptului comunitar și al tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Când a analizat prejudiciul solicitat, susține recurenta reclamantă, instanța

trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligației din Tratatul

de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia

Europeană să-l autorizeze. Trebuia să se țină seama că România ca și stat

membru s-a obligat să respecte regula de "statu quo" prevăzută de

art. 88 alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de

ajutor de stat până la pronunțarea unei decizii finale de către Comisia

Europeană. Recurenta pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele

solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea

obligației de stătu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât

măsura nu a fost notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un

ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei

plăți. în cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot

fi considerate ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele

respectiv, să implice resursele statului, să fie selectivă și să distorsioneze

concurenta și să existe un beneficiu.

Referitor la cererea

de chemare în garanție formulată de A.A.A.S. în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta reclamantă consideră că hotărârea

criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 324 alin. (6) din

O.U.G. nr. 88/1997 modificată în sensul că, calitatea procesuală a Ministerului

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român este justificată având în

vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Argumentul în solicitarea

admiterii prezentei cereri de chemare în garanție a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice îl reprezintă obligația de garanție directă

prevăzută expres de art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prin această

dispoziție fiind stipulată o garanție specială în sarcina Statului Român pentru

repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate prin restituirea către

foștii proprietari a bunurilor preluate de stat. Potrivit art. 9 din O.U.G. nr.

88/1997 toate sumele încasate din contractele de privatizare se varsă la

bugetul de stat.

Recurenta-reclamantă

SC E.M. SA a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța

să admită recursul și să modifice decizia recurată în sensul respingerii

apelului formulat de A.A.A.S..

În dezvoltarea

criticilor se arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

legii, respectiv a dispozițiilor art. 281

1

- 281

2

motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în acest sens arată că,

motivul de apel ce viza aplicarea greșită a actualizării cu rata inflației nu

putea fi catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a

hotărârii primei instanțe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca

inadmisibil în raport de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. Pe

calea acestui motiv de apel, apelanta pârâtă nu a criticat hotărârea primei

instanțe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci doar a considerat că aceasta

este insuficient de precisă, interpretarea sa putând permite a se realiza o

nouă actualizare a unui preț ce a fost deja actualizat. Or, potrivit acestui

text de lege îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau

completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau a recursului. În

raport de aceste dispoziții, având în vedere că instanța de apel a soluționat

practic o lămurire a dispozitivului primei instanțe, apelul formulat era

inadmisibil.

Recurenta-reclamantă

consideră că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295

C. proc. civ. Deși se reține de către instanță că valoarea despăgubirilor

reprezintă valoarea contabilă a imobilului, actualizată cu indicele de inflație

până la data plății efective, instanța de apel consideră că actualizarea nu

s-ar putea efectua de către instanță, ci doar de către instituția publică

obligată la plată. Conform art. 371

2

alin. (2) C. proc. civ.

executorul judecătoresc are obligația ca la actualizarea sumei prevăzute de

titlul executoriu să se folosească doar de criteriile menționate în titlul

executoriu, motiv pentru care, în raport de dispozitivul clar al sentinței nu

ar fi putut actualiza despăgubirile cu rata inflației decât pentru debitul

principal și doar de la data de 31 decembrie 2012.

În raport de

dispozițiile art. 295 C. proc. civ potrivit cărora instanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, hotărârea pronunțată a fost dată cu

încălcarea legii motivele ce au fost imputate de către instanța de apel

hotărârii primei instanțe, nevizând nici aplicarea greșită a legii și nici

stabilirea situației de fapt.

Verificând criticile

din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, constată ca

recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

recursul recurentei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului,

Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situația când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a criticat respingerea excepției

prescripției dreptului material la acțiune motivat de faptul că instanța a luat

în considerare termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 al Decretului

nr. 167/1958, iar nu termenul special de prescripție de 1 lună prevăzut de art.

39 din Legea nr. 137/2002 cât și termenul special de prescripție de 3 luni

prevăzut de dispozițiile art. 326 din O.U.G. nr. 88/1997.

Această critică este

nefondată întrucât în cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de

prescripție invocate, acestea având incidentă doar în situația în care sunt

vizate operațiuni care vizează etapa premergătoare încheierii contractului de

privatizare când se poate ataca un act sau o operațiune din procesul de

privatizare sau se poate valorifica drepturi în legătură cu derularea

procesului de privatizare.

Acțiunea formulată de

reclamantă, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii

speciale, cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1998 cu modificările

ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept

înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit căruia, oricine cauzează altuia o

pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește

mijloacele prin care s-a produs. Repararea prejudiciilor cauzate societăților

privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală

instituită prin dispozițiile art. 324 și, prin urmare, este supusă termenului

general de prescripție de 3 ani.

Prin acțiunea în

despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un

act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea

procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. din O.U.G. nr.

88/1997, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care

statul este acționar. Doar pentru această categorie de cereri în legătură cu

procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni

reglementat expres de actul normativ.

Printr-o altă critică

s-a susținut că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai

în situația în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se

regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și

nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Și această critică

este nefondată întrucât susținerea nu vizează în mod explicit existența unui

text de lege care să stabilească condiționarea dreptului la despăgubiri al

reclamantei de includerea valorii imobilului retrocedat în capitalul social.

Nu este fondată nici

critica privind valoarea prejudiciului față de cele statuate prin Decizia nr.

18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la modul de

determinare a despăgubirilor.

Printr-o altă

critică, recurenta pârâtă a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr.

88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în

toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50%

din prețul efectiv plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speță aceste

dispoziții legale și în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65

RON, întrucât, dispozițiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt

de imediată aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune

fiind ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ.

Critica este

nefondată având în vedere că art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002, stipulează că

prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu

modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a

prezentei legi.

Ca atare, prin textul

de lege se prevede incidența art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele

de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 137/2002, voința legiuitorului sub acest aspect fiind aceea ca Legea

nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru

contractele anterior încheiate, cum este și cel în cauză.

Critica prin care

recurenta pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele solicitate de

reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de statu

quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE, nu poate fi analizată

întrucât este formulată omisso medio, direct în recurs.

Critica privind

respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice este nefondată întrucât prin Decizia nr. 18/2011 Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că despăgubirile în discuție se acordă

societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile prin urmare, chemata în

garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio calitate

la încheierea contractului și prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate

de societatea reclamantă. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare

la data formulării acțiunii, dacă legea stabilește anumite organe să participe

în locul Statului prin Ministerul Finanțelor Publice la anumite raporturi,

atunci Statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai participă la

raporturile respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat.

În ceea ce privește

recursul recurentei reclamante SC E.M. SA București, Înalta Curte reține

următoarele:

Invocând incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenta reclamantă susține

că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a

dispozițiilor art. 281

1

- 281

2

și arată că, motivul de

apel ce viza aplicarea greșită a actualizării cu rata inflației nu putea fi

catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a hotărârii

primei instanțe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil

în raport de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. Întrucât apelanta pârâtă nu a

criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci

doar a considerat că aceasta este insuficient de precisă, interpretarea sa

putând permite a se realiza o nouă actualizare a unui preț ce a fost deja

actualizat.

Înalta Curte, reține

ca nefondată această critică având în vedere că pârâta a înțeles să formuleze

apel împotriva sentinței instanței de fond iar nu cerere de lămurire a

dispozitivului, după cum susține recurenta reclamantă. Prin soluția dată

apelului instanța s-a pronunțat pe fond admițând apelului, modificând în parte

sentința apelată și reținând că pârâta este obligată la plata sumei de

729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflație pe perioada 31 ianuarie 2011

până la data plății despăgubirii, prin urmare critica privind inadmisibilitatea

apelului nu poate fi primită. în condițiile în care recurenta reclamantă a

considerat că erau incidente dispozițiile art. 281

1

- 281

2

aceasta ar fi trebuit să invoce acest aspect în fața instanței de apel, o

astfel de critică neputând fi formulată omisso medio în fața instanței de

recurs.

Este nefondată și

critica prin care recurenta reclamantă consideră că hotărârea a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. având în vedere că instanța

de apel, verificând legalitatea și temeinicia soluției dată de prima instanță,

a constatat că se impune schimbarea acesteia reținând în motivare faptul că în

cauză a fost aplicată greșit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

18/2011, care stabilește ca valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele

de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în

cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului și recurenta-reclamantă SC E.M. SA București împotriva Deciziei civile

nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

Procesat de GGC - CL