ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2792/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2844 din 5 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 71602/3/2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor. De asemenea, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.M. SA București în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București care a fost obligată la plata sumei de 777.362,50 lei reprezentând contravaloare imobil actualizată pentru perioada 31 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2012 și care se va actualiza cu indicele de inflație în continuare până la momentul plății despăgubirii, plus la plata sumei de 21.573,81 lei cheltuieli de judecată.

Totodată s-a respins cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență că probele relevă temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă cu privire la pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și că nu susțin calitatea procesuală pasivă a chematei în garanție de către pârâtă. Împotriva sentinței precitate a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) București. De asemenea, apelul privește și încheierea de la 19 octombrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S.

(fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2012 și a Sentinței civile nr. 2844 din data de 5 aprilie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 71602/3/2011, în contradictoriu cu intimatele SC E.M. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că pe fond a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflație pe perioada 31 ianuarie 2011 până la data plății despăgubirii plus la plata sumei de 11.410,27 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar aferente pretențiilor admise.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale instanței. Curtea a reținut că apelul este fondat, în parte, pentru considerentele ce succed. În privința excepției prescripției speciale, Curtea a reținut că în speță nu se aplică dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, privind termenul de 1 lună și dispozițiile art. 322 8 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind termenul de 3 luni întrucât aceste texte de lege vizează etapa premergătoare încheierii contractului de privatizare când se poate ataca un act sau o operațiune din procesul de privatizare sau se pot valorifica drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare. În ceea ce privește termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, instanța în mod corect a stabilit că este cel aplicabil în speță față de prevederile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 text de lege care constituie o consacrare a principiului de drept cuprins în prevederile art. 998 - 999 C. civ. în temeiul căruia repararea prejudiciului cauzat sub forma despăgubirilor se poate face în termenul general de prescripție de 3 ani. Cât privește momentul nașterii dreptului la acțiune pentru curgerea termenului de prescripție în formularea acțiunii în despăgubiri, s-a reținut că în mod corect a fost stabilit de instanța de fond ca fiind momentul deposedării societății reclamante de bunul imobil prin punerea în executare a titlului executoriu de către foștii proprietari, moment stabilit la 31 ianuarie 2011 față de procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc și față de care, acțiunea formulată la 10 noiembrie 2011 este făcută în termen legal, societatea reclamantă nefiind parte în litigiul cu foștii proprietari.

Motivul de apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de faptul că despăgubirile acordate în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, nu are suport legal întrucât legea nu prevede o astfel de condiție. în concret art. 324 din O.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 la alin. (2) relevă că "instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială (...)". Așadar, a reținut Curtea, singura condiție rezultată din textul precitat se referă la faptul ca societatea comercială păgubită să fi deținut în proprietate bunurile imobile retrocedate, fapt probat în speță.

În fine, din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii rezultă că, societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare, potrivit H.G. nr. 500/1994. Curtea a reținut că, în privința amortizării imobilului, expertul contabil a lămurit situația prin răspunsul la obiecțiunile formulate de chemata în garanție rezultând că de fapt s-a avut în vedere amortizarea imobilului.

în altă ordine de idei, apelanta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nici nu a propus probe pe această chestiune. Concluzionând, Curtea a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată. În privința motivului de apel relativ la modalitatea de stabilire a despăgubirilor ce se acordă față de prevederile art. 324 din Legea nr. 99/1999 și de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2011 în interesul legii, apelanta a arătat că despăgubirile nu se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor ci, la nivelul valorii contabile a bunurilor imobile respective înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar conducând la o îmbogățire fără justă cauză a societății reclamante.

Ori, prin Decizia nr. 18/2011 precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 că despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii. Așadar este vorba de valoarea contabilă a imobilului reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății (...) și nu de la momentul privatizării, cum a susținut apelanta.

Curtea a mai reținut că apelanta a considerat că prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 23 martie 1994, A.A.A.S. a vândut acțiuni în valoare de 70% din valoarea capitalului social al SC E.M. SA cu un preț de 6.555,3 RON și ca urmare, despăgubirea acordată trebuie să se calculeze tot la procentul de 70% din valoarea contabilă de la momentul privatizării, or, raportat la ceea ce a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2011 în interpretarea art. 324 precitat susținerile apelantei sunt nefondate și fără suport legal.

Apelanta a criticat reținerea instanței de fond relativ la neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind faptul că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speță aceste dispoziții legale și în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65 RON, întrucât, dispozițiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ. Or, art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002, relevă că "Prevederile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi". Așadar, prin însăși art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 se prevede producerea de efecte a prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, împrejurare față de care, sub acest aspect a fost voința legiuitorului ca Legea nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru contractele anterior încheiate. Apelanta a considerat că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în judecată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că A.A.A.S.

și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificat și menținut în vigoare prin art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată și coroborând aceste prevederi legale cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al statului obligat să garanteze îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Semnificația prevederilor alin. (6) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat rezidă în garantarea îndeplinirii obligațiilor cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de către instituția publică implicată în privatizare în favoarea societăților comerciale implicate în privatizare prejudiciate.

Așadar textul de lege precitat nu vine în favoarea instituției publice implicate în privatizare în sensul de a-i conferi dreptul de a se îndrepta împotriva statului cu o cerere de chemare în garanție pentru despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenții. Mai exact aceste dispoziții legale nu instituie în favoarea instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului pentru despăgubirile la plata cărora sunt obligate societățile comerciale prejudiciate. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2011 a stabilit că despăgubirile în discuție se acordă societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile.

Și aceasta are ca suport și contractul de privatizare încheiat de societatea reclamantă cu A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.) și nu cu chemata în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care nu are nicio calitate la încheierea acestui contract și prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă. Autoritatea implicată în numele statului în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii, în speță A.A.A.S. fiind organul care reprezintă statul în procesul de privatizare și aceasta fiind de fapt semnificația prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acțiunii și anume că, dacă legea stabilește anumite organe să participe în locul Statului prin Ministerul Finanțelor Publice la anumite raporturi, atunci Statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai participă la raporturile respective, A.A.A.S.

fiind organul astfel desemnat. Față de cele arătate această critică a fost reținută ca nefondată. Motivul de apel privind faptul că hotărârea încalcă dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 17 octombrie 2011 întrucât apelanta a fost obligată la pretinsa valoare contabilă a imobilului dar și la plata actualizării sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat imobilul foștilor proprietari și data stabilită de instanță până la care s-a calculat actualizarea apare fondat întrucât Decizia nr. 18/2011 precitată a stabilit ca instituțiile publice să plătească despăgubirile actualizate doar la momentul plății. Astfel fiind situația, apelanta corect a arătat că instanța de apel trebuia s-o oblige la despăgubiri calculate la valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foștii proprietari cu mențiunea că acea sumă va fi actualizată la momentul plății.

Prin modul în care apelanta a fost obligată la despăgubiri, este posibil ca apelanta să plătească actualizare la actualizare prin aplicarea la momentul plății a indicelui de inflație la o sumă deja actualizată pe o perioadă determinată. În concluzie acest motiv apare fondat și în raport de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2011 valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Urmare admiterii acestui motiv de apel în raport de prevederile art. 298 C. proc. civ. cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în limita pretențiilor admise. Împotriva Deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și recurenta-reclamantă SC E.M.

SA București. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiteri apelului și a excepțiilor invocate iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe textul de lege indicat se susține că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) cât și a dispozițiilor art. 322 6 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni) deoarece acesta se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, respectiv O.U.G.

nr. 88/1997 art. 324. Întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ rezultă că sunt aplicabile termenele speciale de prescripție. Printr-o altă critică se susține că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai în situația în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Consideră recurenta pârâtă că repararea prejudiciului creat societății trebuie raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății reclamante.

Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 70% acțiuni reprezentând doar 70% din capitalul social al societății reclamante. Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția publică implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă. Raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare acțiuni. În cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului iar pe de altă parte prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social reprezentat de acțiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat. Se arată că dispozițiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, prin urmare, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia.

Printr-o altă critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta pârâtă a se observa că prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. În mod greșit nu a reținut instanța valoarea prețului de vânzare al acțiunilor, în susținerea probatoriului reclamantei existând contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din care ar rezulta o despăgubire maximă de 3.277,65 lei prin aplicarea procentului de 50% din prețul contractual.

Aceste dispoziții legale au aplicabilitate în cauză deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nefiind în situația aplicării principiului neretroactivității legii. Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din Tratatul CE și celelalte dispoziții comunitare având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare al acestora. În acest sens se invocă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României care instituie principiul priorității dreptului comunitar și al tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Când a analizat prejudiciul solicitat, susține recurenta reclamantă, instanța trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligației din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze.

Trebuia să se țină seama că România ca și stat membru s-a obligat să respecte regula de "statu quo" prevăzută de art. 88 alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunțarea unei decizii finale de către Comisia Europeană. Recurenta pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de stătu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât măsura nu a fost notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți. în cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot fi considerate ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele respectiv, să implice resursele statului, să fie selectivă și să distorsioneze concurenta și să existe un beneficiu.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de A.A.A.S. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta reclamantă consideră că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată în sensul că, calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român este justificată având în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Argumentul în solicitarea admiterii prezentei cereri de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice îl reprezintă obligația de garanție directă prevăzută expres de art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prin această dispoziție fiind stipulată o garanție specială în sarcina Statului Român pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat.

Potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 toate sumele încasate din contractele de privatizare se varsă la bugetul de stat. Recurenta-reclamantă SC E.M. SA a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să admită recursul și să modifice decizia recurată în sensul respingerii apelului formulat de A.A.A.S.. În dezvoltarea criticilor se arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 281 1 - 281 2 motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în acest sens arată că, motivul de apel ce viza aplicarea greșită a actualizării cu rata inflației nu putea fi catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a hotărârii primei instanțe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil în raport de dispozițiile art. 281 2 C. proc.

civ. Pe calea acestui motiv de apel, apelanta pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci doar a considerat că aceasta este insuficient de precisă, interpretarea sa putând permite a se realiza o nouă actualizare a unui preț ce a fost deja actualizat. Or, potrivit acestui text de lege îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau a recursului. În raport de aceste dispoziții, având în vedere că instanța de apel a soluționat practic o lămurire a dispozitivului primei instanțe, apelul formulat era inadmisibil. Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ. Deși se reține de către instanță că valoarea despăgubirilor reprezintă valoarea contabilă a imobilului, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, instanța de apel consideră că actualizarea nu s-ar putea efectua de către instanță, ci doar de către instituția publică obligată la plată. Conform art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ. executorul judecătoresc are obligația ca la actualizarea sumei prevăzute de titlul executoriu să se folosească doar de criteriile menționate în titlul executoriu, motiv pentru care, în raport de dispozitivul clar al sentinței nu ar fi putut actualiza despăgubirile cu rata inflației decât pentru debitul principal și doar de la data de 31 decembrie 2012. În raport de dispozițiile art. 295 C. proc.

civ potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii motivele ce au fost imputate de către instanța de apel hotărârii primei instanțe, nevizând nici aplicarea greșită a legii și nici stabilirea situației de fapt. Verificând criticile din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, constată ca recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul recurentei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reglementează situația când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a criticat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune motivat de faptul că instanța a luat în considerare termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, iar nu termenul special de prescripție de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât și termenul special de prescripție de 3 luni prevăzut de dispozițiile art. 326 din O.U.G. nr. 88/1997.

Această critică este nefondată întrucât în cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de prescripție invocate, acestea având incidentă doar în situația în care sunt vizate operațiuni care vizează etapa premergătoare încheierii contractului de privatizare când se poate ataca un act sau o operațiune din procesul de privatizare sau se poate valorifica drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare. Acțiunea formulată de reclamantă, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1998 cu modificările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit căruia, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs.

Repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 324 și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Prin acțiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. din O.U.G. nr. 88/1997, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care statul este acționar. Doar pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni reglementat expres de actul normativ.

Printr-o altă critică s-a susținut că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziții legale putând fi incidente numai în situația în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic și nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Și această critică este nefondată întrucât susținerea nu vizează în mod explicit existența unui text de lege care să stabilească condiționarea dreptului la despăgubiri al reclamantei de includerea valorii imobilului retrocedat în capitalul social. Nu este fondată nici critica privind valoarea prejudiciului față de cele statuate prin Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la modul de determinare a despăgubirilor.

Printr-o altă critică, recurenta pârâtă a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speță aceste dispoziții legale și în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65 RON, întrucât, dispozițiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ.

Critica este nefondată având în vedere că art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002, stipulează că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Ca atare, prin textul de lege se prevede incidența art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, voința legiuitorului sub acest aspect fiind aceea ca Legea nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru contractele anterior încheiate, cum este și cel în cauză.

Critica prin care recurenta pârâtă solicită instanței să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației de statu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE, nu poate fi analizată întrucât este formulată omisso medio, direct în recurs. Critica privind respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată întrucât prin Decizia nr. 18/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că despăgubirile în discuție se acordă societăților comerciale de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile prin urmare, chemata în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio calitate la încheierea contractului și prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă.

Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acțiunii, dacă legea stabilește anumite organe să participe în locul Statului prin Ministerul Finanțelor Publice la anumite raporturi, atunci Statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai participă la raporturile respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat. În ceea ce privește recursul recurentei reclamante SC E.M. SA București, Înalta Curte reține următoarele: Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenta reclamantă susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 281 1 - 281 2 și arată că, motivul de apel ce viza aplicarea greșită a actualizării cu rata inflației nu putea fi catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a hotărârii primei instanțe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil în raport de dispozițiile art. 281 C. proc.

civ. Întrucât apelanta pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci doar a considerat că aceasta este insuficient de precisă, interpretarea sa putând permite a se realiza o nouă actualizare a unui preț ce a fost deja actualizat. Înalta Curte, reține ca nefondată această critică având în vedere că pârâta a înțeles să formuleze apel împotriva sentinței instanței de fond iar nu cerere de lămurire a dispozitivului, după cum susține recurenta reclamantă. Prin soluția dată apelului instanța s-a pronunțat pe fond admițând apelului, modificând în parte sentința apelată și reținând că pârâta este obligată la plata sumei de 729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflație pe perioada 31 ianuarie 2011 până la data plății despăgubirii, prin urmare critica privind inadmisibilitatea apelului nu poate fi primită.

în condițiile în care recurenta reclamantă a considerat că erau incidente dispozițiile art. 281 1 - 281 2 aceasta ar fi trebuit să invoce acest aspect în fața instanței de apel, o astfel de critică neputând fi formulată omisso medio în fața instanței de recurs. Este nefondată și critica prin care recurenta reclamantă consideră că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. având în vedere că instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia soluției dată de prima instanță, a constatat că se impune schimbarea acesteia reținând în motivare faptul că în cauză a fost aplicată greșit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2011, care stabilește ca valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și recurenta-reclamantă SC E.M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - CL