ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin Sentința comercială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a anulat ca netimbrată cererea formulată de D.M. și a respins ca prescrise acțiunile formulate

de S.D.C., V.D. și Z.G.F..

Au fost respinse

cererile formulate de P.V., S.E. și E.M.

Au fost admise

acțiunile formulate de G.N., N.E., S.N. și G.E. în contradictoriu cu pârâtele

SC S.I. SA și A.V.A.S. București și obligate pârâtele în solidar să plătească

următoarele sume:

- lui G.N.

contravaloarea a 2199 unități de fond în sumă de 228.080.280 lei ce se va

actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data

efectivă;

- lui G.E.

contravaloarea a 2750 unități de fond în sumă de 285.230.000 lei ce se va

actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data

efectivă;

- lui N.E.

contravaloarea a 581 unități de fond în sumă de 60.261.320 lei ce se va

actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data

efectivă;

- lui S.N.

contravaloarea a 465 unități de fond, în sumă de 48.229.800 lei ce se va

actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data

efectivă.

Au fost obligate

pârâtele SC S.I. SA și A.V.A.S. în solidar să plătească următoarele sume cu

titlu de cheltuieli de judecată:

- lui G.N. suma de

15.873.112 lei;

- lui G.E. suma de

15.694.200 lei;

- lui N.E. suma de

4.338.954 lei și

- lui S.N. suma de

7.700.000 lei.

În final au fost

respinse cererile formulate de G.N., G.E., N.E. și S.N. în contradictoriu cu F.N.I.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta D.M. deși a fost legal citată cu mențiunea de a achita taxa

judiciară de timbru, aceasta nu a respectat dispozițiile legale în materie,

impunându-se în condițiile Legii nr. 146/1997 anularea ca netimbrată a cererii.

Reclamanții S.V.D. și

Z.G.F., deși au timbrat cererile de chemare în judecată, le-au depus după

îndeplinirea termenului de prescripție extinctivă, iar aceste cereri formulate

în modalitatea intervenției principale reprezintă în realitate adevărate cereri

de chemare în judecată. Ele sunt supuse prescripției reglementate de Decizia nr.

167/1954, căzând sub incidența termenului general de prescripție de 3 ani.

Referitor la aceleași

cereri s-a mai reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la 24

mai 2000 când toate punctele prin care s-a derulat activitatea de primire a

cererilor de răscumpărare și de plată a contravalorii unităților de fond au

fost închise, devenind evident că intenția administratorului F.N.I. a fost

aceea de a nu mai plăti sumele de bani datorate.

Reclamantele S.E., P.V.

și E.M. nu au făcut dovada cumpărării unor unități de fond F.N.I.

Cererile formulate de

G.N., G.E., N.E. și S.N. au fost găsite întemeiate.

După o analiză a

încheierii contractului de înființare a F.N.I. data de 17 august 1995 și a contractului

de administrarea fondului cu SC S.I. SA din data de 21 august 1995, s-a reținut

că administratorul SC S.I. SA, contrar prevederilor imperative ale art. 40 și

44 din O.G. nr. 24/1993, nu a încheiat un contract cu o societate de

depozitare, care avea dreptul și obligația de a calcula valoarea titlurilor de

participare, titluri denumite unități de fond.

La data de 6

decembrie 2000 un membru al Consiliului de Încrederea al F.N.I., președintele SC

C.E.C. SA și președintele – director general al SC S.I. SA au semnat, în numele

și pentru entitățile pe care le reprezentau, un contract intitulat „de

fidejusiune/cauțiune”. În anul următor, la 24 mai 2004, prin dispoziția

președintelui – director general al SC S.I. SA a fost sistată orice activitate

a acestei societăți pentru F.N.I. deoarece lipseau lichiditățile.

Prin Decizia nr. 183

din 15 iunie 2000, C.N.V.M. a retras autorizația de funcționare a societății de

administrare SC S.I. SA pentru că nu a încheiat un contract cu o societate de

depozitare. Ministerul Public și Poliția au declanșat o anchetă penală, fiind

emisă și o ordonanță prin care s-a interzis orice transfer de drepturi

patrimoniale (inclusiv sume de bani) privind bunurile F.N.I. administrate de SC

S.I. SA. Cei ce dețineau unități de fond la F.N.I. s-au văzut în imposibilitate

de a răscumpăra titlurile deținute, iar aceia care le răscumpăraseră n-au mai

putut primi suma reprezentând contravaloarea lor.

S-a reținut că

răspunderea SC S.I. SA este necesar a fi analizată prin prisma regulilor de drept

comun ale mandatului și a regulilor specifice raporturilor dintre un fond

deschis de investiții și o societate de administrare, sens în care apare cât se

poate de evident că societatea de administrare se face vinovată de neîncheierea

unui contract cu o societate de depozitare și de recalcularea valorilor

unităților de fond în conformitate cu contractul de administrare și cu

dispozițiile O.G. nr. 24/1993.

Între cei care au

cumpărat titluri de participare la F.N.I., C.E.C. SA și SC S.I. SA sau născut

următoarele obligații: SC S.I. SA s-a obligat să răscumpere și să plătească

unitățile de fond, în caz de administrare defectuoasă a banilor și s-a obligat

să răspundă pentru daune, iar C.E.C. SA a garantat obligație SC S.I. SA în

legătură cu sumele de bani ce trebuiau plătite investitorilor care solicitau

răscumpărarea titlurilor de participație.

Contractul prin care

C.E.C. SA și-a asumat obligația de garanție a fost declarat valabil prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, iar prin Legea nr. 333/2001 toate drepturile

și obligațiile C.E.C. SA decurgând din acest contract au fost preluate de

actuala A.V.A.S.

În prezentul litigiu

nu sunt incidente reglementările cuprinse în art. 19 și 20 C. proc. pen.,

deoarece temeiurile de drept și de fapt invocate de investitorii F.N.I. diferă:

în prezenta cauză se cere plata unor sume de bani exclusiv în temeiul

răspunderii contractuale și se invocă neexecutarea contractului dintre F.N.I.

și SC S.I. SA și neexecutarea contractului de fidejusiune/cauțiune iar în

litigiul penal temeiurile răspunderii civile invocate de cei care s-au

constituit parte civilă sunt faptele ilicite ale celor care au avut calitatea

de reprezentanți legali ai persoanelor juridice respective.

În legătură cu

beneficiul de discuțiune, invocat în conformitate cu dispozițiile art. 2.2 din

contractul de fidejusiune/cauțiune, a reținut că aceste dispoziții sunt

conforme cu cele ale art. 42 alin. (1) C. com. și înlătură prezumția de

solidaritate contra fidejusorului C.E.C. SA, răspunderea acestuia din urmă și a

succesorului său legal A.V.A.S. impunându-se a fi analizată în conformitate cu

dispozițiile art. 1162 – 1165 C. civ. Prima instanță a reținut că pârâta C.E.C.

SA a invocat anterior primei zile de înfățișare beneficiul de discuțiune, numai

că nu poate obține acest beneficiu întrucât nu a indicat acele bunuri sau

valori ale debitorului principal împotriva cărora să se poată îndrepta

reclamanții, pe cale de consecință urmând a răspunde solidar cu debitorul

principal.

În ce privește durata

contractului de fidejusiune/cauțiune, a reținut că a fost stabilită la un an de

la data semnării, că C.E.C. SA putea să rezilieze contractul fără notificare

prealabilă, dar a solicitat răscumpărarea unităților de fond achiziționate,

fără ca cererea să fie onorată, motiv pentru care și-a exercitat dreptul de a

denunța unilateral contractul în conformitate cu art. 1 pct. d din contract,

însă acest articol face referire numai la imaginea și credibilitatea C.E.C. SA.

A fost fundamentată

concluzia potrivit căreia SC S.I. SA și A.V.A.S. ca succesoare a C.E.C. SA au

obligația solidară de a plăti reclamanților sumele reprezentând contravaloarea

unităților de fond la valoarea publicată a acestora, iar pentru ca sumele să

reprezinte o valoare egală cu cea de la data scadenței obligației, sumele de

bani au fost acordate cu posibilitatea actualizării în cursul executării silite

în funcție de coeficientul de scădere al puterii de cumpărare a monedei naționale

pentru perioada mai 2000 și până la plata efectivă.

S-a apreciat că

Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, el nefiind parte în contractele

invocate de reclamanți.

Au fost respinse ca

neîntemeiate și cererile de acordare a penalităților de întârziere, deoarece

ele nu au prevăzute în contractele pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunile.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 178 din 2

aprilie 2009 a anulat ca netimbrat apelul declarat de D.M. și a respins apelul

declarat de C.R. pentru lipsa calității procesuale active.

De asemenea a respins

ca nefondate apelurile declarate de pârâta A.V.A.S. București împotriva Sentinței

comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 1228/2005, de reclamanta Z.G.F. împotriva

încheierii din 14 septembrie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 5079/2001 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și împotriva încheierii din

30 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1228/2005 al Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, și de G.E. împotriva încheierii din 14 septembrie 2001

pronunțată în Dosarul nr. 5079/2001 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Au fost admise

apelurile declarate de Z.F. și de P.V. împotriva Sentinței nr. 1865 din 22

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și

desființată în parte sentința atacată cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Apelul declarat de Z.F.

apare justificat din perspectiva modului în care a fost soluționată excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Se constată că

instanța de fond s-a mărginit la a aprecia asupra caracterului patrimonial al

cererilor de intervenție, care disjunse au devenit adevărate cereri de chemare

în judecată.

În ce privește

pretinsul conflict de legi între Dec. nr. 167/1958 și O.G. nr. 24/1993 s-a

apreciat că acesta este inexistent, deoarece cele două acte normative nu au

același domeniu de reglementare, în O.G. nr. 24/1993 neregăsindu-se dispoziții

în materia prescripției extinctive.

Referitor la problema

momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, apelanta

reclamantă Z.F. a ridicat mai multe ipoteze, care au fost avute în vedere

într-o ordine cronologică.

Au fost înlăturate

susținerile apelantei despre incidența în speță a dispozițiilor art. 8 din Dec.

nr. 167/1958.

A mai fost înlăturată

și susținerea despre întreruperea cursului prescripției făcută prin

recunoaștere în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 167/1958

întrucât recunoașterea nu este făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția.

A fost găsită însă

întemeiată susținerea despre întreruperea cursului prescripției în condițiile art.

16 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 167/1958.

Prin plângerea penală

făcută la Poliția Târgoviște în anul 2002 reclamanta a ieșit din pasivitate,

exercitând acțiunea civilă în cadrul procesului penal, constituindu-se parte

civilă.

Împrejurarea că

reclamanta a părăsit instanța penală la 17 aprilie 2007 nu este de natură a

înlătura efectele întreruptive de curs de prescripție.

Criticile privitoare

la nulitatea încheierii de la 30 iunie 2005, fundamentate pe compunerea

completului de judecată au fost apreciate nefondate.

Dreptul la acțiune al

reclamantei Z.F. s-a născut la momentul semnării adeziunii, respectiv la 7

aprilie 1999.

Împotriva Deciziei comerciale

nr. 178 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, au promovat recurs reclamanta Z.G.F. și pârâta A.V.A.S. București

care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, după cum

urmează.

Recurenta-reclamantă

Z.G.F. a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării în

solidar a pârâtelor A.V.A.S. și SC S.I. SA să pună în aplicare contractul de

fidejusiune/cauțiune în urma constatării întreruperii termenului de prescripție

extinctivă a dreptului la acțiune, iar în subsidiar să fie admise toate

cererile menționate detaliat în cererea de intervenție în interes propriu.

Greșit a fost trimisă cauza spre rejudecare, deoarece instanța de fond a

judecat fondul cauzei, respectiv punerea în aplicarea contractului de

fidejusiune/cauțiune, ajungându-se în realitate la judecarea cauzei de două ori

de aceiași instanță.

Recurenta-pârâtă A.V.A.S.

București a criticat pentru nelegalitate aceiași hotărâre judecătorească,

solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și

modificarea deciziei criticate în sensul admiterii apelului A.V.A.S. împotriva Sentinței

comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 dată de Tribunalul București, cu

consecința respingerii apelurilor declarate de Z.F. și P.V., iar pe fond

modificarea sentinței și respingerea tuturor cererilor formulate în contradictoriu

cu A.V.A.S.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a evocat încălcarea dispozițiilor art. 244 pct. 2 C.

proc. civ. prin aceea că A.V.A.S. a cerut suspendarea soluționării cauzei

datorită legăturii evidente și directe între acest dosar și dosarul penal cu

privire la F.N.I. (nr. 24632/3/2006).

De asemenea A.V.A.S.

nu și-a asumat nicio obligație față de persoanele fizice care au constituit

prin aporturile lor F.N.I. și nu are calitate procesuală pasivă față de

solicitările acestora.

A fost invocată și

lipsa calității procesuale active a intimaților reclamanți care nu sunt părți

în contractul de fidejusiune/cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999.

Nu a fost examinată

susținerea A.V.A.S. potrivit căreia riscul de management nu poate să cuprindă

și riscul de infracțiune.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile

aduse prin cererile de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a

respinge ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente.

Este de necontestat

că instanța de fond, atunci când s-a pronunțat asupra cererii reclamantei Z.F. a

respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut în principal că cererea reclamantei în forma

inițială de cerere de intervenție principală, în realitate este caracterizată

ca o cerere de chemare în judecată, fiind supusă prescripției extinctive

reglementate de Decizia nr. 167/1954.

Termenul general de

prescripție este de 3 ani și el curge de la data exigibilității sumelor de bani

pe care reclamanta susține că i se datorează, în speță el curge de la 24 mai

2000.

Argumentele instanței

de fond, expuse anterior, conduc cu certitudine că au fost aplicate

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța pronunțându-se mai întâi

asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

De remarcat că în

faza procesuală a apelului au fost examinate toate apărările reclamantei Z.F.,

apelul fiind admis numai în limitele și în legătură cu aplicarea prescripției

extinctive.

Corect, din această

perspectivă, s-a constatat că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra

în cercetarea fondului, singura soluție legală fiind aceea de a fi desființată

sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Recurenta A.V.A.S.

prin întâmpinarea depusă la 8 decembrie 2009 a cerut respingerea recursului declarat de reclamanta Z.F. ca nefondat sau admiterea excepției netimbrării la

valoarea pretențiilor, fie excepția nulității absolute deoarece recursul nu a

fost formulat și motivat în termenul legal, încălcându-se dispozițiile art. 306

alin. (1) C. proc. civ.

Din verificarea

întregii documentații existente la dosarul cauzei rezultă că recursul

reclamantei a fost declarat și motivat în termenul legal și a fost satisfăcută

cerința timbrajului, după cum urmează.

Este adevărat că art.

103 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că neexercitarea oricărei căi de atac și

neîndeplinirea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, iar art.

306 alin. (1) la rândul său reglementează imperativ că recursul este nul dacă

nu a fost motivat în termenul legal.

Comunicarea Deciziei comerciale

nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

a fost efectuată către reclamanta Z.F. la data de 19 mai 2009, potrivit dovezii

de primire și a procesului verbal de predare aflat la fila 255 dosar apel, iar

cererea de recurs motivată a fost înregistrată la data de 3 iunie 2009, cu

respectarea termenului de 15 zile de la comunicare, instituit de art. 301 C.

proc. civ.

Nu pot fi primite

tezele acreditate de recurenta pârâtă A.V.A.S. în motivele de recurs dezvoltate

de aceasta, prin aceea că, instanțele anterioare au stabilit o situație de fapt

și de drept în deplină concordanță cu adevăratele raporturi juridice dintre

părți.

Deși în mod repetat

s-a cerut suspendarea judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 alin. (2) C.

proc. civ., cererea a fost respinsă justificat.

Astfel, art. 244 alin.

(2) C. proc. civ. stipulează că instanța poate suspenda judecata când s-a

început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

Dispozițiile legale

expuse anterior nu au caracter imperativ ci ele lasă la aprecierea instanței

oportunitatea suspendării cauzei.

Caracterul facultativ

al normei de drept și valoarea apreciativă asupra ivirii activității

infracționale, respectiv începerea urmăririi penale sau soluționarea cauzei

penale în faza procesuală a cercetării judecătorești, au condus la respingerea

cererii de suspendare a judecății.

Pârâta A.V.A.S. are

calitate procesuală pasivă, ca fiindu-i conferită în baza art. 14 alin. (2) din

Legea nr. 333/2001, prin care a dobândit calitatea de fidejusor al C.E.C. SA.

Astfel recurenta s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile C.E.C. SA, existând

hotărâri judecătorești irevocabile care au statuat asupra valabilității

contractului de fidejusiune/cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999.

La rândul lor și

reclamanții au calitate procesuală activă, putând cere executarea contractului

de fidejusiune cauțiune, analizat anterior, fiind fără nici o rezervă părți ale

contractului, Consiliul de Încredere al F.N.I. fiind un mandatar al lor.

Amplu documentat și

bine argumentat instanța de apel a analizat și incidența art. 32 din cap.6

titlul II din Regulamentul nr. 9/1996 precum și întinderea obligațiilor asumate

de C.E.C. SA și ulterior preluate de recurentă, astfel că pentru toate aceste

rațiuni se impune respingerea ca nefondată ale recursurilor declarate de

reclamanta Z.G.F. și pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, nefiind

îndeplinită nicio cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta Z.G.F. și de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei

comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 22 aprilie 2010.