ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin Sentința comercială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a anulat ca netimbrată cererea formulată de D.M. și a respins ca prescrise acțiunile formulate de S.D.C., V.D. și Z.G.F.. Au fost respinse cererile formulate de P.V., S.E. și E.M. Au fost admise acțiunile formulate de G.N., N.E., S.N. și G.E. în contradictoriu cu pârâtele SC S.I. SA și A.V.A.S. București și obligate pârâtele în solidar să plătească următoarele sume: - lui G.N. contravaloarea a 2199 unități de fond în sumă de 228.080.280 lei ce se va actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data efectivă; - lui G.E.

contravaloarea a 2750 unități de fond în sumă de 285.230.000 lei ce se va actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data efectivă; - lui N.E. contravaloarea a 581 unități de fond în sumă de 60.261.320 lei ce se va actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data efectivă; - lui S.N. contravaloarea a 465 unități de fond, în sumă de 48.229.800 lei ce se va actualiza cu indicele de inflație pentru perioada 30 mai 2000 și până la data efectivă. Au fost obligate pârâtele SC S.I. SA și A.V.A.S. în solidar să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată: - lui G.N. suma de 15.873.112 lei; - lui G.E. suma de 15.694.200 lei; - lui N.E.

suma de 4.338.954 lei și - lui S.N. suma de 7.700.000 lei. În final au fost respinse cererile formulate de G.N., G.E., N.E. și S.N. în contradictoriu cu F.N.I. Instanța de fond a reținut că reclamanta D.M. deși a fost legal citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru, aceasta nu a respectat dispozițiile legale în materie, impunându-se în condițiile Legii nr. 146/1997 anularea ca netimbrată a cererii. Reclamanții S.V.D. și Z.G.F., deși au timbrat cererile de chemare în judecată, le-au depus după îndeplinirea termenului de prescripție extinctivă, iar aceste cereri formulate în modalitatea intervenției principale reprezintă în realitate adevărate cereri de chemare în judecată. Ele sunt supuse prescripției reglementate de Decizia nr. 167/1954, căzând sub incidența termenului general de prescripție de 3 ani.

Referitor la aceleași cereri s-a mai reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la 24 mai 2000 când toate punctele prin care s-a derulat activitatea de primire a cererilor de răscumpărare și de plată a contravalorii unităților de fond au fost închise, devenind evident că intenția administratorului F.N.I. a fost aceea de a nu mai plăti sumele de bani datorate. Reclamantele S.E., P.V. și E.M. nu au făcut dovada cumpărării unor unități de fond F.N.I. Cererile formulate de G.N., G.E., N.E. și S.N. au fost găsite întemeiate. După o analiză a încheierii contractului de înființare a F.N.I. data de 17 august 1995 și a contractului de administrarea fondului cu SC S.I. SA din data de 21 august 1995, s-a reținut că administratorul SC S.I.

SA, contrar prevederilor imperative ale art. 40 și 44 din O.G. nr. 24/1993, nu a încheiat un contract cu o societate de depozitare, care avea dreptul și obligația de a calcula valoarea titlurilor de participare, titluri denumite unități de fond. La data de 6 decembrie 2000 un membru al Consiliului de Încrederea al F.N.I., președintele SC C.E.C. SA și președintele – director general al SC S.I. SA au semnat, în numele și pentru entitățile pe care le reprezentau, un contract intitulat „de fidejusiune/cauțiune”. În anul următor, la 24 mai 2004, prin dispoziția președintelui – director general al SC S.I. SA a fost sistată orice activitate a acestei societăți pentru F.N.I. deoarece lipseau lichiditățile.

Prin Decizia nr. 183 din 15 iunie 2000, C.N.V.M. a retras autorizația de funcționare a societății de administrare SC S.I. SA pentru că nu a încheiat un contract cu o societate de depozitare. Ministerul Public și Poliția au declanșat o anchetă penală, fiind emisă și o ordonanță prin care s-a interzis orice transfer de drepturi patrimoniale (inclusiv sume de bani) privind bunurile F.N.I. administrate de SC S.I. SA. Cei ce dețineau unități de fond la F.N.I. s-au văzut în imposibilitate de a răscumpăra titlurile deținute, iar aceia care le răscumpăraseră n-au mai putut primi suma reprezentând contravaloarea lor. S-a reținut că răspunderea SC S.I.

SA este necesar a fi analizată prin prisma regulilor de drept comun ale mandatului și a regulilor specifice raporturilor dintre un fond deschis de investiții și o societate de administrare, sens în care apare cât se poate de evident că societatea de administrare se face vinovată de neîncheierea unui contract cu o societate de depozitare și de recalcularea valorilor unităților de fond în conformitate cu contractul de administrare și cu dispozițiile O.G. nr. 24/1993. Între cei care au cumpărat titluri de participare la F.N.I., C.E.C. SA și SC S.I. SA sau născut următoarele obligații: SC S.I. SA s-a obligat să răscumpere și să plătească unitățile de fond, în caz de administrare defectuoasă a banilor și s-a obligat să răspundă pentru daune, iar C.E.C.

SA a garantat obligație SC S.I. SA în legătură cu sumele de bani ce trebuiau plătite investitorilor care solicitau răscumpărarea titlurilor de participație. Contractul prin care C.E.C. SA și-a asumat obligația de garanție a fost declarat valabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar prin Legea nr. 333/2001 toate drepturile și obligațiile C.E.C. SA decurgând din acest contract au fost preluate de actuala A.V.A.S. În prezentul litigiu nu sunt incidente reglementările cuprinse în art. 19 și 20 C. proc. pen., deoarece temeiurile de drept și de fapt invocate de investitorii F.N.I. diferă: în prezenta cauză se cere plata unor sume de bani exclusiv în temeiul răspunderii contractuale și se invocă neexecutarea contractului dintre F.N.I.

și SC S.I. SA și neexecutarea contractului de fidejusiune/cauțiune iar în litigiul penal temeiurile răspunderii civile invocate de cei care s-au constituit parte civilă sunt faptele ilicite ale celor care au avut calitatea de reprezentanți legali ai persoanelor juridice respective. În legătură cu beneficiul de discuțiune, invocat în conformitate cu dispozițiile art. 2.2 din contractul de fidejusiune/cauțiune, a reținut că aceste dispoziții sunt conforme cu cele ale art. 42 alin. (1) C. com. și înlătură prezumția de solidaritate contra fidejusorului C.E.C. SA, răspunderea acestuia din urmă și a succesorului său legal A.V.A.S. impunându-se a fi analizată în conformitate cu dispozițiile art. 1162 – 1165 C. civ.

Prima instanță a reținut că pârâta C.E.C. SA a invocat anterior primei zile de înfățișare beneficiul de discuțiune, numai că nu poate obține acest beneficiu întrucât nu a indicat acele bunuri sau valori ale debitorului principal împotriva cărora să se poată îndrepta reclamanții, pe cale de consecință urmând a răspunde solidar cu debitorul principal. În ce privește durata contractului de fidejusiune/cauțiune, a reținut că a fost stabilită la un an de la data semnării, că C.E.C. SA putea să rezilieze contractul fără notificare prealabilă, dar a solicitat răscumpărarea unităților de fond achiziționate, fără ca cererea să fie onorată, motiv pentru care și-a exercitat dreptul de a denunța unilateral contractul în conformitate cu art. 1 pct. d din contract, însă acest articol face referire numai la imaginea și credibilitatea C.E.C.

SA. A fost fundamentată concluzia potrivit căreia SC S.I. SA și A.V.A.S. ca succesoare a C.E.C. SA au obligația solidară de a plăti reclamanților sumele reprezentând contravaloarea unităților de fond la valoarea publicată a acestora, iar pentru ca sumele să reprezinte o valoare egală cu cea de la data scadenței obligației, sumele de bani au fost acordate cu posibilitatea actualizării în cursul executării silite în funcție de coeficientul de scădere al puterii de cumpărare a monedei naționale pentru perioada mai 2000 și până la plata efectivă. S-a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, el nefiind parte în contractele invocate de reclamanți. Au fost respinse ca neîntemeiate și cererile de acordare a penalităților de întârziere, deoarece ele nu au prevăzute în contractele pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunile.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 178 din 2 aprilie 2009 a anulat ca netimbrat apelul declarat de D.M. și a respins apelul declarat de C.R. pentru lipsa calității procesuale active. De asemenea a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta A.V.A.S. București împotriva Sentinței comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 1228/2005, de reclamanta Z.G.F. împotriva încheierii din 14 septembrie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 5079/2001 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și împotriva încheierii din 30 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1228/2005 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și de G.E.

împotriva încheierii din 14 septembrie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 5079/2001 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Au fost admise apelurile declarate de Z.F. și de P.V. împotriva Sentinței nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și desființată în parte sentința atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Apelul declarat de Z.F. apare justificat din perspectiva modului în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Se constată că instanța de fond s-a mărginit la a aprecia asupra caracterului patrimonial al cererilor de intervenție, care disjunse au devenit adevărate cereri de chemare în judecată.

În ce privește pretinsul conflict de legi între Dec. nr. 167/1958 și O.G. nr. 24/1993 s-a apreciat că acesta este inexistent, deoarece cele două acte normative nu au același domeniu de reglementare, în O.G. nr. 24/1993 neregăsindu-se dispoziții în materia prescripției extinctive. Referitor la problema momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, apelanta reclamantă Z.F. a ridicat mai multe ipoteze, care au fost avute în vedere într-o ordine cronologică. Au fost înlăturate susținerile apelantei despre incidența în speță a dispozițiilor art. 8 din Dec. nr. 167/1958. A mai fost înlăturată și susținerea despre întreruperea cursului prescripției făcută prin recunoaștere în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 167/1958 întrucât recunoașterea nu este făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

A fost găsită însă întemeiată susținerea despre întreruperea cursului prescripției în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 167/1958. Prin plângerea penală făcută la Poliția Târgoviște în anul 2002 reclamanta a ieșit din pasivitate, exercitând acțiunea civilă în cadrul procesului penal, constituindu-se parte civilă. Împrejurarea că reclamanta a părăsit instanța penală la 17 aprilie 2007 nu este de natură a înlătura efectele întreruptive de curs de prescripție. Criticile privitoare la nulitatea încheierii de la 30 iunie 2005, fundamentate pe compunerea completului de judecată au fost apreciate nefondate. Dreptul la acțiune al reclamantei Z.F. s-a născut la momentul semnării adeziunii, respectiv la 7 aprilie 1999. Împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au promovat recurs reclamanta Z.G.F.

și pârâta A.V.A.S. București care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, după cum urmează. Recurenta-reclamantă Z.G.F. a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării în solidar a pârâtelor A.V.A.S. și SC S.I. SA să pună în aplicare contractul de fidejusiune/cauțiune în urma constatării întreruperii termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune, iar în subsidiar să fie admise toate cererile menționate detaliat în cererea de intervenție în interes propriu. Greșit a fost trimisă cauza spre rejudecare, deoarece instanța de fond a judecat fondul cauzei, respectiv punerea în aplicarea contractului de fidejusiune/cauțiune, ajungându-se în realitate la judecarea cauzei de două ori de aceiași instanță.

Recurenta-pârâtă A.V.A.S. București a criticat pentru nelegalitate aceiași hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea deciziei criticate în sensul admiterii apelului A.V.A.S. împotriva Sentinței comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 dată de Tribunalul București, cu consecința respingerii apelurilor declarate de Z.F. și P.V., iar pe fond modificarea sentinței și respingerea tuturor cererilor formulate în contradictoriu cu A.V.A.S. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat încălcarea dispozițiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ. prin aceea că A.V.A.S. a cerut suspendarea soluționării cauzei datorită legăturii evidente și directe între acest dosar și dosarul penal cu privire la F.N.I.

(nr. 24632/3/2006). De asemenea A.V.A.S. nu și-a asumat nicio obligație față de persoanele fizice care au constituit prin aporturile lor F.N.I. și nu are calitate procesuală pasivă față de solicitările acestora. A fost invocată și lipsa calității procesuale active a intimaților reclamanți care nu sunt părți în contractul de fidejusiune/cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999. Nu a fost examinată susținerea A.V.A.S. potrivit căreia riscul de management nu poate să cuprindă și riscul de infracțiune. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse prin cererile de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că instanța de fond, atunci când s-a pronunțat asupra cererii reclamantei Z.F. a respins acțiunea ca prescrisă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în principal că cererea reclamantei în forma inițială de cerere de intervenție principală, în realitate este caracterizată ca o cerere de chemare în judecată, fiind supusă prescripției extinctive reglementate de Decizia nr. 167/1954. Termenul general de prescripție este de 3 ani și el curge de la data exigibilității sumelor de bani pe care reclamanta susține că i se datorează, în speță el curge de la 24 mai 2000. Argumentele instanței de fond, expuse anterior, conduc cu certitudine că au fost aplicate dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța pronunțându-se mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. De remarcat că în faza procesuală a apelului au fost examinate toate apărările reclamantei Z.F., apelul fiind admis numai în limitele și în legătură cu aplicarea prescripției extinctive. Corect, din această perspectivă, s-a constatat că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, singura soluție legală fiind aceea de a fi desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță. Recurenta A.V.A.S. prin întâmpinarea depusă la 8 decembrie 2009 a cerut respingerea recursului declarat de reclamanta Z.F.

ca nefondat sau admiterea excepției netimbrării la valoarea pretențiilor, fie excepția nulității absolute deoarece recursul nu a fost formulat și motivat în termenul legal, încălcându-se dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Din verificarea întregii documentații existente la dosarul cauzei rezultă că recursul reclamantei a fost declarat și motivat în termenul legal și a fost satisfăcută cerința timbrajului, după cum urmează. Este adevărat că art. 103 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, iar art. 306 alin. (1) la rândul său reglementează imperativ că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Comunicarea Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost efectuată către reclamanta Z.F. la data de 19 mai 2009, potrivit dovezii de primire și a procesului verbal de predare aflat la fila 255 dosar apel, iar cererea de recurs motivată a fost înregistrată la data de 3 iunie 2009, cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicare, instituit de art. 301 C. proc. civ. Nu pot fi primite tezele acreditate de recurenta pârâtă A.V.A.S. în motivele de recurs dezvoltate de aceasta, prin aceea că, instanțele anterioare au stabilit o situație de fapt și de drept în deplină concordanță cu adevăratele raporturi juridice dintre părți. Deși în mod repetat s-a cerut suspendarea judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 alin. (2) C. proc.

civ., cererea a fost respinsă justificat. Astfel, art. 244 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. Dispozițiile legale expuse anterior nu au caracter imperativ ci ele lasă la aprecierea instanței oportunitatea suspendării cauzei. Caracterul facultativ al normei de drept și valoarea apreciativă asupra ivirii activității infracționale, respectiv începerea urmăririi penale sau soluționarea cauzei penale în faza procesuală a cercetării judecătorești, au condus la respingerea cererii de suspendare a judecății. Pârâta A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă, ca fiindu-i conferită în baza art. 14 alin. (2) din Legea nr. 333/2001, prin care a dobândit calitatea de fidejusor al C.E.C.

SA. Astfel recurenta s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile C.E.C. SA, existând hotărâri judecătorești irevocabile care au statuat asupra valabilității contractului de fidejusiune/cauțiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999. La rândul lor și reclamanții au calitate procesuală activă, putând cere executarea contractului de fidejusiune cauțiune, analizat anterior, fiind fără nici o rezervă părți ale contractului, Consiliul de Încredere al F.N.I. fiind un mandatar al lor. Amplu documentat și bine argumentat instanța de apel a analizat și incidența art. 32 din cap.6 titlul II din Regulamentul nr. 9/1996 precum și întinderea obligațiilor asumate de C.E.C. SA și ulterior preluate de recurentă, astfel că pentru toate aceste rațiuni se impune respingerea ca nefondată ale recursurilor declarate de reclamanta Z.G.F.

și pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, nefiind îndeplinită nicio cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta Z.G.F. și de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 aprilie 2010.