ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2772/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2772/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1598 din 22

octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis în parte cererea formulată de

reclamantul S.K.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către

reclamant în cuantum de 9.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul

oficial al B.N.R.

Pentru a pronunța aceasta sentință,

tribunalului a reținut că:

Prin Sentința nr. 653 din 10 iulie 1953

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, reclamantul a fost

condamnat la 6 ani închisoare corecțională, pentru fapta prevăzută de art. 267

din Codul penal din 1936. Prin Decizia nr. 2198 din 17 noiembrie 1954 pedeapsa

a fost redusă la 3 ani închisoare corecțională, executând pedeapsa la

închisoarea Jilava și ulterior, la minele de plumb din localitatea Cavnic.

Ulterior, a fost transferat la închisoarea Jilava, rejudecat și trimis la

închisoarea Pitești și în urma Decretului de amnistie a fost eliberat în

octombrie 1955.

După eliberare, reclamantul s-a întors

în Constanța, și orice încercare de a găsi un loc de muncă a fost soldată cu

eșec, față de calitatea acestuia de condamnat politic.

A lucrat ca salahor pe șantierele de

construcții, a săpat șanțuri pentru instalarea cablurilor pentru troleibuze, a

lucrat ca salvamar, iar la sfârșitul anului 1971, a obținut aprobarea

Consiliului de Stat al României pentru căsătoria cu soția acestuia de

naționalitate franceză, a obținut pașaport cu viza Ambasadei franceze ca

cetățean român stabilit cu domiciliul în Franța, unde se află și în prezent.

Tribunalul a constatat că reclamantul

beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, indemnizația lunară

acordată fiind în cuantum de 581 lei.

În drept, sunt aplicabile dispozițiile

art. 1, alin. (1), alin. (2) lit. a) și respectiv art. 3 din Legea nr.

221/2009, astfel că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 351/ A din 31

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie,

s-a

respins apelul declarat de reclamant, au fost admise apelurile declarate de

pârât și de Ministerul Public, iar sentința a fost schimbată în tot, în sensul

respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de

speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al

cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței relevante în

materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma deciziei

date de Curtea Constituțională, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a

încetat efectele juridice, iar reclamantul nu avea anterior deciziei Curții

Constituționale „o speranță legitimă” în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul,

indicând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a arătat că hotărârea

este nelegală deoarece s-au încălcat dispozițiile constituționale și

convenționale cu privire la daunele ce se cuvin victimelor regimului comunist.

Arată care este evoluția dosarului de

la instanța de fond până în prezent, indicând soluțiile pronunțate de instanțele

anterioare și prezintă diverse situații de fapt.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Criticile formulate de recurent aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere,

în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu

drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii

incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână

aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost

voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de

legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii

nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun

”

al

reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește

rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile ort.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 31 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca . urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine

națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație”.

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale

cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.K.V. împotriva deciziei nr. 351/ A din 31 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 aprilie 2012.