ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5342/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2782 din 2 martie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă în parte cererea introdusă de reprezentantul legal al reclamantei N.A.-C., I.M. și, în parte, cererea conexă, ambele completate, formulate de reclamanta N.A.-C. împotriva pârâtului N.D.A. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 85.243 Euro sau echivalentul acestei sume în lei la data plății, reprezentând contravaloarea obligației de întreținere aferentă perioadei 27 noiembrie 1990 - 13 iulie 2001 și despăgubiri morale. A fost respins capătul din cererea conexă completată, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiat.

A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Prin încheierea din 27 mai 2004 pronunțată în Dosarul nr. 1753/2004 al Curții de Apel - București, secția a IV-a civilă a fost admisă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului București și înaintată pricina Tribunalului Teleorman spre soluționare, reținându-se că măsura se impune pentru a nu se crea suspiciuni cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea judecătorilor, fiind menținute, în temeiul art. 32 alin. (3) C. proc. civ., măsurile dispuse de magistrații instanței recuzate. Împotriva celor două hotărâri menționate a declarat recurs reclamanta N.A.C. prin reprezentant I.M., criticându-le pentru nelegalitate, întrucât a fost împiedicată în exercitarea drepturilor procedurale prevăzute de art. 246, art. 296 și art. 316 din același cod, existând astfel riscul să i se creeze o situație mai grea decât aceea din sentința civilă menționată.

Din acest motiv a invocat nulitatea recursului declarat de pârâtul N.D.A., care este tardiv motivat, precum și nulitatea încheierii din 27 mai 2004, prin care au fost menținute măsurile dispuse de judecătorii instanței recuzate. Referitor la calea de atac dedusă judecății, instanța a constatat următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului". Așadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 din același cod. Din conținutul dispozițiilor art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac, stingându-se prin exercitare. Așa fiind, s-a reținut că este exclusă, atât posibilitatea legală de exercitare a mai multor recursuri, cât și aceea a invocării și analizării de către o instanță superioară celei de recurs a măsurilor dispuse de această ultimă instanță, în considerarea principiului evocat, ca și a aceluia privind legalitatea căilor de atac, care presupune ca exercițiul acestora, să fie conform dispozițiilor procesual civile. Or, nu este posibil procedural ca dispozițiile unei instanțe de recurs (constând în luarea unor măsuri ori omiterea altora) să fie cenzurate de o instanța superioară, întrucât aceasta ar echivala cu un recurs la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Ca urmare, instanța apreciat că nu pot fi primite criticile recurentei privind nesoluționarea unor excepții de către instanța de recurs și nici exercitarea de către instanța supremă a unui control judiciar asupra unei sentințe, măsură ce ar nesocoti principiul ierarhiei căilor de atac, potrivit căruia, recursul se judecă de instanța superioară celei a cărei hotărâre se atacă. A mai reținut Înalta Curte că nu pot fi primite nici criticile formulate împotriva încheierii prin care s-a dispus încuviințarea cererii de recuzare, întrucât, potrivit art. 34 din același cod "încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a încuviințat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac". Ca urmare, și pentru aceasta ipoteză, normele procesual civile nu permit exercitarea căii de atac a recursului (ca în speță), textul legal enunțat fiind imperativ.

Constatând astfel, că recursul vizează hotărâri irevocabile, nesusceptibile a fi reformat prin intermediul căii de atac exercitate, în condițiile încălcării principiilor ierarhiei și legalității căilor de atac, cererea de recurs dedusă judecății a fost respinsă. Împotriva Deciziei nr. 4171 din 18 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală (pronunțată în Dosarul nr. 22080/1/2005) a formulat la 30 iunie 2011 contestație N.A.C. prin mandatar I.M., solicitând anularea acesteia și admiterea recursului declarat de aceasta, fără însă a indica drept, motivele contestației în anulare obișnuită sau specială, contestația în anulare primind termen de judecată la 15 mai 2012, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul sus-menționat, constatând că s-a formulat de către contestatoarea N.A.C. o cerere de recuzare a doi membrii ai completului de judecată, instanța a acordat termen la 26 iunie 2012 pentru soluționarea acesteia, cererea de recuzare fiind respinsă prin încheierea pronunțată în camera de consiliu din 22 mai 2012, ca nefiind întrunite cerințele impuse de dispozițiile art. 27 din C. proc. civ. Ulterior, la termenul din 26 iunie 2012, instanța supremă a dispus suspendarea judecății contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. De la această dată, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, Înalta Curte, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 24 septembrie 2013, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 19 noiembrie 2013, pentru când a citat legal părțile.

Înalta Curte constată perimată contestația în anulare pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 248 (1) C. proc. civ. "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu". În accepțiunea textului procedura mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. În raport de aceste considerente și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc.

civ., va constata din oficiu, perimată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată contestația în anulare formulată de contestatoarea N.A.C. împotriva Deciziei nr. 4171 din 18 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL