ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 126/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 30069/325/20012, reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu SC T.C.R. SRL, a formulat acțiune în grănițuire solicitând să se dispună: stabilirea liniei de hotar care desparte proprietatea reclamantei, respectiv parcelele înscrise în CF nr. X1 (CF X2 și CF nr. X3), de terenurile arabile proprietatea pârâtei, obligarea pârâtei să-i respecte dreptul de proprietate și posesie asupra fâșiei de teren pe care a acaparat-o din proprietatea sa, după stabilirea liniei de hotar.

În motivarea acțiunii civile, reclamanta a arătat că între terenurile reclamantei și parcelele pârâtei a existat o linie de hotar delimitată prin semne exterioare, însă datorită lucrărilor de excavații, aceasta nu mai poate fi observată, motiv care generează neînțelegeri, drept urmare, pârâta a valorificat roca de pe terenurile proprietatea reclamantei afectându-le în mod grav o suprafața foarte mare din suprafața totală pe care o deține în proprietate. S-a solicitat a se stabili linia de hotar reală, care separa proprietățile părților și obligarea pârâtei să-i respecte dreptul de proprietate și posesie asupra fâșiei de teren acaparată. În drept s-au invocat dispozițiile art. 560 și urm. C. civ.

Reclamanta SC S. SRL a formulat precizare de acțiune solicitând a se dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (453.490 RON) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a excavărilor realizate de pârâtă pe terenurile reclamantei care fac și obiectul cererii de grănițuire. În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe art. 1345 și urm., art. 1349 și urm. C. civ. Pârâta SC T.C.R.

SRL a formulat întâmpinare față de acțiunea formulată și precizată depusă de reclamanta SC S. SRL, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara în determinarea capătului de cerere prioritar, care determină competența materială a instanței de judecată și față de care operează prorogarea de competență și cu privire la celelalte capete de cerere deoarece, în cazul acțiunilor care au ca obiect revendicare și grănițuire, prioritară este grănițuirea (această soluție fiind valabilă și în cazul formulării a încă unui capăt de cerere suplimentar, în pretenții). În determinarea naturii litigiului, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că s-a solicitat grănițuirea între terenuri aparținând unor societăți comerciale și care deservesc desfășurării activității comerciale a acestora, natura litigiului fiind astfel comercială (în acest sens invocă decizia nr. 1066 din 14 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială).

S-a mai arătat că litigiul de față este un litigiu de natură comercială și nu de natură civilă întrucât terenul în raport de care se solicită operațiunea de grănițuire aparține unui comerciant și în temeiul dispozițiilor art. 56 C. com., toate părțile se supun legii comerciale. În consecință, având în vedere că petitul principal este comercial, neevaluabil în bani, pârâta a apreciat că, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță aparține Tribunalului Timiș, sens în care a solicitat declinarea competenței.

Prin sentința civilă nr. 1893 pronunțată la 7 februarie 2013, Judecătoria Timișoara a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara în soluționarea cauzei, a admis excepția de necompetență teritorială absolută și a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentului dosar în favoarea Judecătoriei Lugoj, reținând în motivarea sentinței că imobilele descrise în acțiune sunt situate în localitatea G., aflată în raza de competență a Judecătoriei Lugoj. Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Lugoj sub nr. 30069/325/2012 la data de 5 martie 2013. La dosarul Judecătoriei Lugoj, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susținerilor din întâmpinare și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Reclamanta SC S. SRL, a formulat precizare de acțiune, pentru termenul din 12 iunie 2012, prin care arată că suprafața terenului revendicat, este de 3,68 ha, repartizate astfel: - 2,85 ha conform CF X2; - 0,58 ha conform CF nr. X1; - 0,25 ha conform CF nr. X3. A arătat că suprafața terenului revendicat se modifică pe zi ce trece, datorită faptului că pârâta realizează excavări pe terenul reclamantei, motiv pentru care nu pot preciza suprafața exactă a terenului revendicat. Valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât și a produsului care a fost exploatat de pe teren și anume roca existentă pe teren, urmând ca valoarea finală a terenului revendicat precum și a valorii exploatării să fie stabilită de către un expert evaluator.

Prin sentința civilă nr. 1627 din 12 iunie 2013, Judecătoria Lugoj a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Lugoj și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanta SC S. SRL, în favoarea Tribunalului Timiș. Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Lugoj a reținut că în aplicarea art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a cererii fiind una de procedură care face de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, trebuie soluționată cu prioritate față de orice alte cereri sau excepții invocate în cauză. Astfel, în cazul acțiunilor care au ca obiect revendicare și grănițuire, prioritară este grănițuirea, (această soluție fiind valabilă și în cazul formulării a încă unui capăt de cerere suplimentar, în pretenții).

În determinarea naturii litigiului, se are în vedere faptul că s-a solicitat grănițuirea între terenuri aparținând unor societăți comerciale și care deservesc desfășurării activității comerciale a acestora, natura litigiului fiind astfel comercială. (În acest sens se exprimă și decizia nr. 1066 din 14 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială). „Litigiul de față este un litigiu de natură comercială și nu de natură civilă întrucât terenul în raport de care se solicită operațiunea de grănițuire aparține unui comerciant și, în temeiul dispozițiilor art. 56 C. com., toate părțile se supun legii comerciale”.

În consecință, având în vedere că petitul principal este comercial, s-a stabilit că revine Tribunalului Timiș competența de soluționare a acțiunii, în primă instanță, întrucât prevederile legale care stabilesc competența materială a instanțelor judecătorești au caracter imperativ, de strictă interpretare și aplicare, conform dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care, raportat la obiectul prezentei cauze, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Lugoj și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș. La Tribunalul Timiș, cauza a fost înregistrată la data de 14 august 2013 pe rolul secției a II-a civilă, sub nr. de Dosar 30069/325/2012.

La termenul de judecată din 6 septembrie 2013, instanța, din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și a reținut cauza pentru soluționarea excepției astfel invocate, iar prin sentința civilă nr. 669/PI/LP din 10 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 30069/325/2012, s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a trimis dosarul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în vederea soluționării conflictului.

În considerentele acestei sentințe, Tribunalul Timiș a reținut că, văzând precizarea ulterioară a cererii principale, în raport de care trebuie stabilită și competența de soluționare a cauzei, cererea de stabilire a liniei de hotar, așa cum o înțelege reclamanta, este subsidiară cererii care se tinde la recuperarea prejudiciului produs prin efectuarea lucrărilor de excavare pe terenurile reclamantei, ea devenind utilă în susținerea alegațiilor aferente primului demers, acelea că pârâta nu a respectat această delimitare, de altfel, preexistentă. În consecință, în considerarea faptului că cererea a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 2 noiembrie 2012, legea de procedură aplicabilă este cea anterioară noului C. proc.

civ., intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, astfel încât, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b), pragul valoric până la care judecătoria este competentă să judece, este de 500.000 RON, context în care competența de soluționare nu revine tribunalului, ci judecătoriei. Chiar acceptând ideea acreditată de către Judecătoria Lugoj, în sensul că cererea principală, cu relevanță în ce privește competența materială de soluționare a cauzei, este cea în grănițuire, în aprecierea tribunalului, competentă să soluționeze pricina rămâne tot aceasta.

Astfel, în acord cu prevederile alin. (5) al art. 6 din noul C. civ., dispozițiile legii noi (ale C. civ.) sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia (chiar fără a mai sublinia că în speță este discutabil dacă sunt avute în vedere situații juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., dat fiind că, potrivit precizărilor reprezentantului reclamantei, cel mai probabil lucrările de excavare care au creat prejudiciul și au modificat linia de hotar s-au produs în cursul anului 2012), derivate (și) din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Îndeplinirea acestei cerințe în speță este la adăpost de orice îndoială întrucât tocmai subzistența situației stă la baza promovării și susținerii cererii.

S-a mai reținut de către Tribunalul Timiș că unul dintre efectele plasării raportului juridic dedus judecății sub imperiul noului C. civ., este acela că actul normativ în discuție abrogă prevederile invocate de către Judecătoria Lugoj în susținerea admiterii excepției de necompetență materială a acestei instanțe, respectiv art. 56 C. com. în temeiul căruia a reținut natura comercială a litigiului, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de asemenea, fiind fără relevanță întrucât a fost pronunțată în considerarea a cu totul altui context legislativ. În consecință, Tribunalul Timiș a apreciat că în raport de obiectul și natura pricinii nu este competent din punct de vedere material să o soluționeze.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 28/PI/CC din 21 octombrie 2013, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj . În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, prin prisma conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, în raport de dispozițiile art. 107 și urm. raportat la art. 650 alin. (1) și art. 665 alin. (1) C. proc. civ., Curtea este competentă să soluționeze cauza în primă instanță Judecătoria Lugoj, având în vedere următoarele considerente: Competența materială a instanței trebuie să se raporteze la obiectul acțiunii, respectiv la capătul de cerere principal care determină natura acțiunii.

Analizând cererea introductivă și precizarea de acțiune formulată de reclamantă, Curtea a constatat că aceasta a înțeles să cheme în judecată pârâta în baza unei acțiuni în grănițuire, care este o cerere de competența instanței civile de la locul situării imobilelor ce se solicită a fi grănițuite, indiferent dacă acțiunea se poartă între persoane fizice sau societăți comerciale, cum este cazul în speță. Cât privește precizarea de acțiune formulată de reclamantă, prin care aceasta a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri datorate exploatării terenului proprietatea sa, Curtea a constatat că acesta este un capăt de cerere accesoriu și, care nu poate urma decât calea acțiunii determinată de capătul de cerere principal.

În plus, așa cum a reținut și Tribunalul Timiș, în raport de data introducerii acțiunii, valoarea despăgubirilor solicitate prin precizarea de acțiune este sub 500.000 RON, determinând de asemenea, competența judecătoriei ca primă instanță, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel încât Judecătoria Lugoj este competentă să judece prezenta cauză în fond, aceasta fiind atât locul de situare al imobilelor din acțiune, potrivit art. 13 alin. (1) C. proce. Civ., cât și instanța competentă să judece după valoare, așa cum a fost aceasta indicată prin precizarea de acțiune formulată de către reclamantă, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta SC T.C.R.

SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Lugoj, în mod greșit Curtea de apel Timișoara a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj, cu motivarea că valoarea obiectului cauzei este sub 500.000 RON. Instanța a omis a observa faptul că, în acțiunea sa, reclamanta a formulat nu numai cerere în grănițuire, ci și cerere în revendicare și cerere în pretenții, iar, în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii la 550.000 RON.

„Atunci când acțiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părților, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii, fără ca vreuna din părți să solicite proprietatea unei suprafețe de teren determinate, acțiunea va fi de grănițuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafețe determinate, atunci acțiunea este în revendicare”. Curtea de Apel Timișoara trebuia să rețină deci că revendicarea este cea care stabilește competența și valoarea, fiind de peste 550.000 RON, ceea ce face ca Tribunalul Timiș să fie competent să soluționeze cauza în primă instanță, nu Judecătoria Lugoj. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Reclamanta a învestit instanța cu o cerere având mai multe petite, respectiv: grănițuire, revendicare și pretenții rezultând din exploatarea terenului revendicat.

În precizarea din Dosarul nr. 30069/325/2012 al Judecătoriei Lugoj, reclamanta a arătat că suprafața terenului revendicat este de 3,68 ha și că valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât și a produsului care a fost exploatat de pe teren și anume roca existentă pe teren, urmând ca valoarea finală a terenului revendicat precum și a valorii exploatării să fie stabilită de către un expert evaluator. Instanța care a judecat conflictul de competență a apreciat că cererea de chemare în judecată are caracter civil și că litigiul este unul patrimonial, aceste aspecte fiind dezlegate cu putere de lucru judecat întrucât nu au fost criticate prin prezentele motive de recurs.

Recurenta critică decizia recurată numai din perspectiva aplicării art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. sub aspectul greșitei rețineri a cuantumului valorii obiectului pricinii, luând în considerație că, prin precizarea cererii de chemare în judecată, valoarea patrimonială a obiectului acțiunii fost evaluată de reclamantă la suma de 550.000 RON, ceea ce atrage competența tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță. Verificând precizarea realizată de reclamantă cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, aflată la dosarul Judecătoriei Lugoj, Înalta Curte constată că reclamanta a menționat că valoarea terenului revendicat este în cuantum de 550.000 RON, sumă care cuprinde atât valoarea terenului cât și a produsului care a fost exploatat de pe teren și anume roca existentă pe teren, fără a preciza valoarea terenului distinct de contravaloarea rocii extrase de pe teren.

Luând în considerare specificul obiectului prezentei cauze, în care terenul revendicat este în prezent exploatat, ceea ce determină și solicitarea de despăgubiri pentru roca extrasă din terenul în litigiu, valoarea obiectului pricinii nu poate fi defalcată distinct pe capetele de cerere privind revendicarea și pretenții, acțiunea având în întregul său un caracter patrimonial. Chiar dacă petitul principal al cererii de chemare în judecată este cel privind grănițuirea, acțiunea are caracter patrimonial, în considerarea celorlalte două capete de cerere. Astfel, art. 3 lit. i) al Legii nr. 146/1997 prevede că acțiunile în grănițuire sunt neevaluabile în bani, adică nepatrimoniale, motiv pentru care se timbrează cu o taxă fixă de 19 RON, însă numai în cazul în care nu cuprind și revendicarea unei porțiuni de teren.

Dacă însă cuprind și revendicarea unei porțiuni de teren, același art. 3 lit. i) al Legii nr. 146/1997 prevede că se va adăuga și taxa corespunzătoare valorii suprafeței revendicate, deoarece acțiunea în revendicare are caracter patrimonial, potrivit art. 2 al Legii nr. 146/1997. Ca atare, estimarea valorii obiectului pricinii se realizează în acest caz nu în raport de petitul principal al acțiunii, ci în raport de petitul privind revendicarea. Reclamanta a menționat că suprafața de teren revendicată este estimată la o valoare de 550.000 RON, conform precizării acțiunii din data de 12 iunie 2012, precizare pe care instanța care a realizat regulatorul de competență nu a avut-o în vedere, câtă vreme a făcut referire la o valoare a obiectului acțiunii de 500.000 RON.

Luând în considerare această estimare și în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revine tribunalului competența de soluționare a cauzei. Pentru argumentele expuse anterior, constatând că este incident motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în tot sentința recurată în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Admite recursul declarat de pârâta SC T.C.R. SRL împotriva sentinței nr. 28/PI/CC din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o modifică în tot în sensul că: Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2014.