ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7674/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7674/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2253 din 21

decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș pronunțată în Dosarul nr. 5380/100/2009,

a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, introdusă de reclamanta SC P.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.G. SRL.

În consecință, s-a dispus

interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa comercială a mărcii „C.”,

a aplicării acestei mărci pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare,

a comercializării și a deținerii în acest scop a produselor purtând această marcă,

a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă, a utilizării mărcii pe documente

sau materiale publicitare.

Totodată, s-a dispus obligarea

pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri

materiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 6.650,5 RON.

A fost respins capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum

de 40.000 RON.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că firmele SC P.T. SRL și SC T.G. SRL comercializează aceleași produse,

adică termostate, sub aceeași denumire C. Această stare de fapt nu permite consumatorului

să deosebească produsele comercializate de SC P.T. SRL, în calitate de titulară

a mărcii C. de cele comercializate de SC T.G. SRL, generând confuzie în mintea consumatorului,

determinând mulți consumatori să confunde cele două firme, lucru care nu este permis

de legislația în vigoare, deoarece aduce prejudicii: pierdere de clienți și de piață,

pierderea unor sume mari de bani alocate pentru promovarea serviciilor sub marca

C., confuzia la consumatori.

Noțiunea de „comercializare”

sau de „comerț” regăsită în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 este o activitate

desfășurată de comercianți, adică „cei care săvârșesc acte de comerț în sensul

art. 3 din C. com.”. C. com. al României actualizat la data de 25 octombrie 2006

stipulează la art. 3 pct. 1 că „legea consideră ca fapte de comerț, printre altele,

cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde”. Dicționarul Explicativ

al Limbii Române editat de Academia Română în 2009, menționează la pag. 20 „comercializarea

este acțiunea de a comercializa, adică a pune o marfă, un bun în comerț”. Același

dicționar, la aceeași pagină, precizează „comerțul este schimbul de produse prin

cumpărarea și vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfășoară circulația

mărfurilor”.

Noțiunea de export este

definită de Dicționarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia Română în

2009, la pag. 327 ca fiind „vânzare de bunuri materiale și servicii”, iar la pag.

494 definește importul ca fiind „totalitatea operațiilor cu caracter comercial prin

care se introduc mărfuri din alte țări”.

Noțiunile de comercializare,

punere în circulație, import și export se intersectează și se asociază una cu alta.

În strânsă conexiune cu

aceste definiții, Clasificarea internațională a produselor și serviciilor, ediția

a 9-a, partea a II-a, editată de Organizația Mondială a Proprietate Intelectuală

cu sediul în Geneva și editată de Editura OSIM în 2007, pag. 253-256 nici nu menționează

la clasa 35 activitatea de comercializare ca atare, tocmai pentru că ea se regăsește

în alte activități, cum ar fi cea de „aprovizionare” (nr. RO-A 0096) și „vânzarea

cu amănuntul” (nr. RO-V 0009). Activitățile de import-export în sine nu se regăsesc

nici ele în această clasificare, ci numai „agențiile de import-export” (nr. RO –

I 0020). Nu vor fi confundate agențiile de import-export cu activitățile de import-export,

deoarece primele intermediază servicii de import-export, iar celelalte le desfășoară

ca atare, adică fac comercializare, fac comerț.

Deoarece SC T.G. SRL comercializează

termostate sub denumirea C., ea se încadrează în prevederile menționate anterior,

adică SC T.G. SRL vinde produse identice cu cele pentru care marca C. a fost înregistrată

de către SC P.T. SRL și face acest lucru chiar sub denumirea C., adică exact marca

înregistrată de SC P.T. SRL. Deci, SC T.G. SRL oferă spre vânzare și comercializare

termostate sub marca C., promovează termostate și servicii de comercializare și

distribuție sub aceeași marcă C., marcă care nu-i aparține de drept, ea fiind în

posesia exclusivă a firmei SC P.T. SRL.

Expertiza tehnică judiciară

în specialitatea contabilitate cu completările generate de răspunsul expertului

la obiecțiunile părților, a concluzionat în sensul comercializării de către pârâtă

de produse sub denumirea protejată, indicând rulajul aferent perioadei incriminate,

diferența dintre contravaloarea mărfii vândute și contravaloarea mărfii achiziționate

fiind de 78.504,91 RON.

Reclamanta a precizat,

după comunicarea concluziilor completării lucrării de expertiză, că solicită despăgubiri

în cuantum de 50.000 RON.

Încălcarea dreptului la

marcă de către pârâtă, în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

creează premisele antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei și obligării

acesteia la despăgubiri către reclamantă, conform art. 37 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 84/1998 și art. 998-999 C. civ.

În determinarea daunelor

datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafăcător, de

care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii

pertinente, prevăzute ca atare de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005

adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului

European și a Consiliului.

Raportat la considerentele

mai sus expuse, în baza textelor de lege analizate, tribunalul a admis în parte

acțiunea civilă precizată și a dispus în conformitate cu art. 36 și urm. din Legea

nr. 84/1998.

Capătul de cerere având

ca obiect despăgubiri în valoare de 40.000 RON a fost respins ca neîntemeiat, având

în vedere dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în aplicarea cărora

pârâtul a fost obligat la despăgubiri în sumă de 50.000 RON.

Prin decizia civilă

nr. 47 din 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a anulat, ca netimbrat

apelul declarat de pârâta SC T.G. SRL împotriva sentinței menționate și a admis

în parte apelul declarat de reclamanta SC P.P. SRL Baia-Mare împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească

reclamantei 10.000 RON daune morale, cu cheltuieli de judecată în apel în sumă de

1020 RON.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat, în ceea ce privește apelul reclamantei, că, așa cum

a reținut prima instanță, pârâta a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,

încălcându-i acesteia dreptul la marcă.

Prejudiciul suferit de

reclamantă este nu doar unul material, ci și unul moral, ce poate fi cuantificat

avându-se în vedere criteriile indicate în cererea de chemare în judecată și motivele

de apel. Raportat la aceste criterii, curtea a apreciat că suma de 10.000 RON, reprezentând

20% din cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanță, este o reparație

suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.G. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. și susținând,

în esență, următoarele:

fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâta, prin administrator V.C., nu

a fost citată, nu a avut cunoștință de termenul acordat de instanță și nu s-a prezentat

la proces, sens în care viciul de procedură nu a fost acoperit. Mai mult, SC T.G.

SRL, prin administrator, nu a luat la cunoștință în vreun fel de obligația de a

plăti taxă de timbru și timbru judiciar, întrucât instanța nu i-a adus la cunoștință

această obligație.

În acest fel, au fost

încălcate prevederile art. 87 pct. 2 cu referire la art. 88 alin. (5) C. proc. civ.,

precum și principiul rolului activ al judecătorului, producându-se o vătămare ce

nu poate fi îndreptată decât prin anularea hotărârii date și trimiterea cauzei spre

rejudecare în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

în fond de o instanță necompetentă din punct de vedere material, întrucât, față

de valoarea obiectului cererii și calitatea de comercianți a ambelor părți, competența

de soluționare a cauzei aparținea judecătoriei, și nu tribunalului, în aplicarea

art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

fondul cauzei, recurenta a arătat că între părți au existat relații contractuale

încă din anul 2004 pentru vânzarea de produse cu denumirea „C.T.C.S.”, însă ulterior

lunii iulie 2009, relațiile comerciale dintre cele două societăți au degenerat,

în sensul că reclamanta nu a mai fost de acord să vândă pârâtei aceste produse,

afirmând că sunt titularii mărcii verbale „C.T.C.S.”.

Întrucât avea în stoc

termostate cumpărate de la reclamantă, societatea pârâtă le-a vândut, inclusiv ulterior

notificării de către reclamantă, însă sub alte denumiri (Termostate electronice

simple, Termostate cu unde radio, Termostate simple cu programare, Termostate cu

program și unde radio), chiar dacă ar fi putut folosi în continuare denumirea, în

baza unui contract ce expira abia în 2012.

În anul 2009, pârâta a

continuat să achiziționeze aceste produse de la două societăți, una din România

SC T. SRL, și una din Ungaria SC S.D.K. Debrecen, care le cumpărau de la același

vânzător, în speță reclamantul, iar acesta, la rându-i, de la un producător din

China.

Produsele erau însoțite

de: Cartea Tehnică, Certificatul de garanție și Prospecte ce aveau mențiunea „C.”,

doar „C.”, denumirea producătorului chinez și nu „C.T.C.S.”, denumirea reclamantei.

Recurenta a arătat că,

în cauză, este aplicabilă teoria epuizării dreptului unui titular, pe care a expus-o

pe larg, precizând, în esență, că dobânditorul, odată cu achiziționarea produsului,

primește și marca. Prin punerea în circulație a produsului, dreptul titularului

este „epuizat”, în măsura în care este vorba de o folosire normală a semnului aplicat

sau atașat la produs, deoarece funcțiile economice ale mărcii o fac inseparabilă

de produsul pe care se aplică, odată ce produsul se află în circuitul civil.

Teoria este consacrată

de art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE din 22 octombrie 2008, fiind preluată

și de legea națională, prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea

dreptului la marcă.

S-a mai arătat că, deoarece

pârâta folosește o altă denumire, nu poate exista vreo confuzie din partea cumpărătorilor,

deoarece mențiunea C. este chiar denumirea dată de producător și nu poate fi schimbată.

În aceste condiții, pârâta

nu a produs vreun prejudiciu reclamantei și nu a adus niciun fel de atingere dreptului

titularului mărcii verbale. Reclamanta nu are protejată decât o singură activitate

din clasa de produse și servicii, iar pârâta nu produce niciunul dintre aceste produse,

doar le comercializează la fel ca și reclamanta, sub o altă denumire decât aceasta.

Recurenta a formulat critici

și în ceea ce privește raportul de expertiză, arătând că, în mod greșit, expertul

a constatat că pârâta a efectuat achiziții interne și intracomunitare sub numele

de „C.”, în condițiile în care această denumire nu reiese nici din denumirea produselor

înscrise pe facturile originale, nici din traducerea autorizată a facturilor de

achiziții intracomunitare.

În mod greșit, s-a stabilit

un prejudiciu material în cauză de 50.000 RON, întrucât la stabilirea acestuia s-a

avut în vedere doar un profit ce consta doar în adaosul comercial aplicat de către

reclamantă la comercializarea produselor. Or, profitul rămâne în urma scăderii cheltuielilor

de comercializare, a cheltuielilor cu angajații, cu impozitele etc. lucru ce nu

s-a luat în calcul prin expertiza contabilă întocmită.

de apel a admis apelul în ceea ce privește daunele morale acordate reclamantei.

Nu s-a făcut dovada acestor

daune de 10.000 RON, or, întinderea prejudiciului trebuie să fie certă, să nu lase

loc arbitrariului.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, intimata reclamantă SC P.T. SRL a invocat excepția nulității recursului,

pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

care a fost discutată în contradictoriu la termenul din 14 decembrie 2012.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condițiile

în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea

acestora în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., pentru considerente

ce urmează a fi expuse, astfel încât nu operează sancțiunea nulității recursului

preconizată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilității unei

asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiași norme.

În consecință, excepția

nulității va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

la nerespectarea dispozițiilor legale în privința citării pârâtei și a încunoștiințării

acesteia despre obligația de a plăti taxa judiciară de timbru și a timbrului judiciar

aferente apelului declarat de către pârâtă urmează a fi analizate în contextul cazului

descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susține că decizia recurată

a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă,

se reține că pârâta SC T.G. SRL a fost citată pentru primul termen de judecată fixat

în cauză, respectiv cel din 15 martie 2012, cu mențiunea achitării taxei judiciare

de timbru de 19,5 RON și a unui timbru judiciar de 0,15 RON, corespunzător criticilor

din motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2253 din 21

decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș, iar procesul - verbal de citare a fost

primit și semnat de către administratorul pârâtei, V.C., în calitate de reprezentant

– persoană care a semnat toate cererile formulate în cauză, inclusiv cererea de

recurs, calitate confirmată prin aplicarea ștampilei societății.

Deși recurenta a făcut

trimitere la prevederile art. 87 pct. 2 C. proc. civ., nu a fost învederat niciun

motiv de nulitate a citației și nici a procesului-verbal de citare, ce a fost întocmit

conform art. 100 C. proc. civ.

Potrivit art. 153

alin. (1) teza a II–a C. proc. civ., partea căreia, personal sau prin reprezentant

legal sau convențional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citația pentru

un termen de judecată, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță,

presupunându-se că ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru

care citația i-a fost înmânată.

Prezumția cunoașterii

termenelor fixate în cauză, ca urmare a semnării procesului-verbal de citare pentru

un termen de judecată, se aplică și în cazul persoanelor juridice, în absența vreunei

distincții operate de către legiuitor între acestea și persoanele fizice.

În aplicarea normei menționate,

se constată că, prin semnarea de către administratorul pârâtei, V.C., a procesului-verbal

de citare pentru termenul din 15 martie 2011, pârâta a luat termenul în cunoștință,

prezumție ce nu a fost răsturnată. Dimpotrivă, partea, prin administratorul V.C.,

a depus la dosar, pentru termenul din 15 martie 2011, o cerere de amânare a judecății

în vederea angajării unui apărător - admisă de către instanță, împrejurare ce confirmă

prezumția în discuție.

Astfel, în mod corect,

pârâta nu a mai fost citată pentru termenul următor, cel din 05 aprilie 2012, făcându-se

aplicarea art. 153 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a consemnat în încheierea

de ședință de la acea dată, ce reprezintă practicaua deciziei recurate în cauză.

Mai mult, partea a fost

încunoștiințată despre obligația de timbrare a apelului odată cu citația din 15

martie 2011, citație care, după cum s-a arătat, a fost întocmită cu respectarea

dispozițiilor legale.

În aplicarea art. 20

alin. (1) și (4) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru aferentă apelului

trebuie achitată, sub sancțiunea nulității apelului, odată cu cererea de apel sau

până la termenul fixat de către instanță în acest scop.

Împrejurarea că, la termenul

din 15 martie 2011, instanța a dispus amânarea judecății, la cererea pârâtei, a

avut semnificația prorogării termenului fixat în vederea achitării taxei judiciare

de timbru de către pârâtă, până la termenul de judecată următor.

Contrar susținerilor recurentei–pârâte,

instanța nu avea obligația de a pune în vedere părții, din nou, achitarea taxei

judiciare de timbru, din moment ce această obligație a fost îndeplinită pentru termenul

din 15 martie 2011, pentru când partea a fost legal citată și a primit termenul

în cunoștință, având posibilitatea să achite taxa judiciară de timbru până la termenul

din 05 aprilie 2011.

În condițiile în care

această obligație nu a fost îndeplinită de către parte până la termenul de judecată

arătat, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a aplicat sancțiunea

prevăzută de art. 20 alin. ultim din Legea nr. 146/1997 și a anulat apelul pârâtei

ca netimbrat.

Față de cele expuse, criticile

pe acest aspect vor fi respinse ca nefondate, cu atât mai mult cu cât nu s-a învederat

un alt motiv al neachitării taxei decât acela al nerespectării de către instanță

a dispozițiilor procedurale, susținere ce nu are suport, astfel cum s-a arătat anterior.

competența ratione materiae a primei instanțe de soluționare a cauzei, susținerile

recurentei sunt, de asemenea, nefondate.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a pretins repararea prejudiciului cauzat prin fapta pârâtei

de încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii C.T.C.S., protejată cu începere

din anul 2004 pe teritoriul României.

Tinzându-se la valorificarea

drepturilor sale exclusive asupra unei mărci înregistrate, litigiul de față este

unul de proprietate intelectuală, motiv pentru care competența materială de soluționare

a cauzei în primă instanță aparține tribunalului, în aplicarea art. 2 pct. 1

lit. e) C. proc. civ., context în care se constată că, în mod corect, Tribunalul

Maramureș a soluționat acest litigiu în primă instanță.

la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei sunt

inadmisibile și urmează a fi înlăturate.

Îndeplinirea acestor condiții

a fost constatată prin hotărârea primei instanțe pronunțată în cauză, prin care

s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri,

reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei prin fapta

de încălcare a drepturilor asupra mărcii C.T.C.S.

Apelul pârâtei împotriva

acestei dispoziții a fost anulat ca netimbrat prin decizia recurată în cauză, astfel

încât instanța de apel nu a cercetat criticile apelantei – pârâte referitoare la

fondul cererii. Ca atare, controlul judiciar ierarhic nu poate fi exercitat în privința

aspectelor de fond vizate de motivele de recurs, întrucât, prin aceste motive, se

tinde la reformarea hotărârii primei instanțe, ceea ce este inadmisibil în sistemul

căilor de atac prevăzut de C. proc. civ.

Un asemenea control nu

ar putea fi efectuat nici măcar în cazul în care motivele de recurs vizând modul

de soluționare a apelului pârâtei ar fi considerate drept fondate, deoarece în acest

caz s-ar dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului

pârâtei, nefiind posibilă încălcarea unui grad de jurisdicție. Cu atât mai puțin,

controlul nu poate fi exercitat în ipoteza în care motivele de recurs pe acest aspect

nu sunt fondate, precum în cauză, hotărârea primei instanțe consolidându-se prin

menținerea deciziei de anulare a apelului pârâtei ca netimbrat.

Drept urmare, vor fi înlăturate

criticile recurentei pe aspectul obligării sale la repararea prejudiciului material

cauzat reclamantei.

motivele de recurs vizând prejudiciul moral, în legătură cu care prima instanță

a respins pretențiile reclamantei, iar instanța de apel a dispus obligarea pârâtei

la plata sumei de 10.000 RON, în considerarea acestui prejudiciu, către reclamantă.

Mai mult, criticile pe

acest aspect sunt fondate, în condițiile în care singurul argument reținut în considerentele

deciziei recurate pe aspectul daunelor morale este acela al pertinenței criteriilor

indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată și în motivele de

apel.

Acest argument se referă

la criteriile de cuantificare a daunelor morale și nu se poate contesta faptul că,

în principiu, afectarea imaginii și a prestigiului titularului dreptului la marcă

poate reprezenta o consecință a faptei de încălcare a dreptului la marcă, posibil

a fi înlăturată prin acordarea unei reparații pecuniare proporționale cu atingerea

adusă valorilor morale pretins lezate, iar evaluarea potențialului prejudiciabil

al atingerii este la latitudinea instanței de judecată, pe baza probatoriului administrat.

Acest rezultat prejudiciabil

nu poate fi, însă, prezumat din săvârșirea faptei de încălcare a dreptului subiectiv

și nici din existența prejudiciului material, care a fost reparat distinct în cauză,

fiind necesar ca și existența prejudiciului moral să fie probată și reținută ca

atare în ansamblul faptic pe baza căruia au fost admise pretențiile reclamantei,

ca fiind un prejudiciu cert și actual.

Or, instanța de apel nu

a reținut o situație de fapt prin care să confirme susținerile reclamantei pe aspectul

daunelor morale solicitate și, de altfel, probatoriul administrat de către reclamantă

s-a concentrat pe dovedirea faptei ilicite și a prejudiciului material, nefiind

înfățișat niciun mijloc de probă în legătură cu percepția cumpărătorilor produselor

pe care este aplicată marca reclamantei, ca urmare a săvârșirii faptei.

Pe de altă parte, scăderea

vânzărilor proprii și reducerii pieței ocupate până la constatarea acțiunilor pârâtului,

invocate prin motivele de apel, ar fi fost elemente relevante, în primul rând, pentru

prejudiciul material suferit de către reclamantă, or, acesta a fost evaluat pe baza

beneficiului încasat pe nedrept de către pârâtă, și nu pe temeiul pierderilor pretins

suportate de către reclamantă, care nu au făcut obiectul probațiunii în cauză. În

consecință, nu sunt fondate pretențiile reclamantei privind afectarea imaginii firmei

și a mărcii în contextul unor elemente care nu au fost reținute în cadrul situației

de fapt relevante.

Se constată, în aceste

condiții, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 998

și 999 C. civ., din moment ce a considerat că existența prejudiciului moral nu trebuie

dovedită distinct de prejudiciul material și nu a reținut o situație de fapt care

să releve un prejudiciu moral dovedit a fi cert și actual, prezumând producerea

sa din săvârșirea faptei ilicite și din profitul încasat de către pârâtă ca urmare

a acestei fapte.

Față de cele expuse, Înalta

Curte va admite recursul și, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica

în parte decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat

de reclamanta SC P.T. SRL împotriva sentinței nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului

Maramureș, secția I civilă, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de intimata reclamantă SC P.T. SRL.

Admite recursul declarat

de pârâta SC T.G. SRL împotriva deciziei nr. 47/A din 5 aprilie 2012 a Curții de

Apel Cluj, secția I civilă.

Modifică în parte decizia

recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.T.

SRL împotriva sentinței nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș,

secția I civilă.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 decembrie 2012.