ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7674/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș pronunțată în Dosarul nr. 5380/100/2009, a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, introdusă de reclamanta SC P.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.G. SRL. În consecință, s-a dispus interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa comercială a mărcii „C.”, a aplicării acestei mărci pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, a comercializării și a deținerii în acest scop a produselor purtând această marcă, a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă, a utilizării mărcii pe documente sau materiale publicitare. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 6.650,5 RON.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 40.000 RON. În motivarea sentinței, s-a reținut că firmele SC P.T. SRL și SC T.G. SRL comercializează aceleași produse, adică termostate, sub aceeași denumire C. Această stare de fapt nu permite consumatorului să deosebească produsele comercializate de SC P.T. SRL, în calitate de titulară a mărcii C. de cele comercializate de SC T.G. SRL, generând confuzie în mintea consumatorului, determinând mulți consumatori să confunde cele două firme, lucru care nu este permis de legislația în vigoare, deoarece aduce prejudicii: pierdere de clienți și de piață, pierderea unor sume mari de bani alocate pentru promovarea serviciilor sub marca C., confuzia la consumatori.

Noțiunea de „comercializare” sau de „comerț” regăsită în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 este o activitate desfășurată de comercianți, adică „cei care săvârșesc acte de comerț în sensul art. 3 din C. com.”. C. com. al României actualizat la data de 25 octombrie 2006 stipulează la art. 3 pct. 1 că „legea consideră ca fapte de comerț, printre altele, cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia Română în 2009, menționează la pag. 20 „comercializarea este acțiunea de a comercializa, adică a pune o marfă, un bun în comerț”. Același dicționar, la aceeași pagină, precizează „comerțul este schimbul de produse prin cumpărarea și vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfășoară circulația mărfurilor”.

Noțiunea de export este definită de Dicționarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia Română în 2009, la pag. 327 ca fiind „vânzare de bunuri materiale și servicii”, iar la pag. 494 definește importul ca fiind „totalitatea operațiilor cu caracter comercial prin care se introduc mărfuri din alte țări”. Noțiunile de comercializare, punere în circulație, import și export se intersectează și se asociază una cu alta. În strânsă conexiune cu aceste definiții, Clasificarea internațională a produselor și serviciilor, ediția a 9-a, partea a II-a, editată de Organizația Mondială a Proprietate Intelectuală cu sediul în Geneva și editată de Editura OSIM în 2007, pag.

253-256 nici nu menționează la clasa 35 activitatea de comercializare ca atare, tocmai pentru că ea se regăsește în alte activități, cum ar fi cea de „aprovizionare” (nr. RO-A 0096) și „vânzarea cu amănuntul” (nr. RO-V 0009). Activitățile de import-export în sine nu se regăsesc nici ele în această clasificare, ci numai „agențiile de import-export” (nr. RO – I 0020). Nu vor fi confundate agențiile de import-export cu activitățile de import-export, deoarece primele intermediază servicii de import-export, iar celelalte le desfășoară ca atare, adică fac comercializare, fac comerț. Deoarece SC T.G. SRL comercializează termostate sub denumirea C., ea se încadrează în prevederile menționate anterior, adică SC T.G.

SRL vinde produse identice cu cele pentru care marca C. a fost înregistrată de către SC P.T. SRL și face acest lucru chiar sub denumirea C., adică exact marca înregistrată de SC P.T. SRL. Deci, SC T.G. SRL oferă spre vânzare și comercializare termostate sub marca C., promovează termostate și servicii de comercializare și distribuție sub aceeași marcă C., marcă care nu-i aparține de drept, ea fiind în posesia exclusivă a firmei SC P.T. SRL. Expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate cu completările generate de răspunsul expertului la obiecțiunile părților, a concluzionat în sensul comercializării de către pârâtă de produse sub denumirea protejată, indicând rulajul aferent perioadei incriminate, diferența dintre contravaloarea mărfii vândute și contravaloarea mărfii achiziționate fiind de 78.504,91 RON.

Reclamanta a precizat, după comunicarea concluziilor completării lucrării de expertiză, că solicită despăgubiri în cuantum de 50.000 RON. Încălcarea dreptului la marcă de către pârâtă, în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, creează premisele antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei și obligării acesteia la despăgubiri către reclamantă, conform art. 37 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 998-999 C. civ. În determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafăcător, de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G.

nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza textelor de lege analizate, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată și a dispus în conformitate cu art. 36 și urm. din Legea nr. 84/1998. Capătul de cerere având ca obiect despăgubiri în valoare de 40.000 RON a fost respins ca neîntemeiat, având în vedere dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în aplicarea cărora pârâtul a fost obligat la despăgubiri în sumă de 50.000 RON. Prin decizia civilă nr. 47 din 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a anulat, ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC T.G.

SRL împotriva sentinței menționate și a admis în parte apelul declarat de reclamanta SC P.P. SRL Baia-Mare împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească reclamantei 10.000 RON daune morale, cu cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1020 RON. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește apelul reclamantei, că, așa cum a reținut prima instanță, pârâta a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, încălcându-i acesteia dreptul la marcă. Prejudiciul suferit de reclamantă este nu doar unul material, ci și unul moral, ce poate fi cuantificat avându-se în vedere criteriile indicate în cererea de chemare în judecată și motivele de apel.

Raportat la aceste criterii, curtea a apreciat că suma de 10.000 RON, reprezentând 20% din cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanță, este o reparație suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâta, prin administrator V.C., nu a fost citată, nu a avut cunoștință de termenul acordat de instanță și nu s-a prezentat la proces, sens în care viciul de procedură nu a fost acoperit.

Mai mult, SC T.G. SRL, prin administrator, nu a luat la cunoștință în vreun fel de obligația de a plăti taxă de timbru și timbru judiciar, întrucât instanța nu i-a adus la cunoștință această obligație. În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 87 pct. 2 cu referire la art. 88 alin. (5) C. proc. civ., precum și principiul rolului activ al judecătorului, producându-se o vătămare ce nu poate fi îndreptată decât prin anularea hotărârii date și trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. 2. Litigiul a fost judecat în fond de o instanță necompetentă din punct de vedere material, întrucât, față de valoarea obiectului cererii și calitatea de comercianți a ambelor părți, competența de soluționare a cauzei aparținea judecătoriei, și nu tribunalului, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. 3. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a arătat că între părți au existat relații contractuale încă din anul 2004 pentru vânzarea de produse cu denumirea „C.T.C.S.”, însă ulterior lunii iulie 2009, relațiile comerciale dintre cele două societăți au degenerat, în sensul că reclamanta nu a mai fost de acord să vândă pârâtei aceste produse, afirmând că sunt titularii mărcii verbale „C.T.C.S.”. Întrucât avea în stoc termostate cumpărate de la reclamantă, societatea pârâtă le-a vândut, inclusiv ulterior notificării de către reclamantă, însă sub alte denumiri (Termostate electronice simple, Termostate cu unde radio, Termostate simple cu programare, Termostate cu program și unde radio), chiar dacă ar fi putut folosi în continuare denumirea, în baza unui contract ce expira abia în 2012. În anul 2009, pârâta a continuat să achiziționeze aceste produse de la două societăți, una din România SC T. SRL, și una din Ungaria SC S.D.K.

Debrecen, care le cumpărau de la același vânzător, în speță reclamantul, iar acesta, la rându-i, de la un producător din China. Produsele erau însoțite de: Cartea Tehnică, Certificatul de garanție și Prospecte ce aveau mențiunea „C.”, doar „C.”, denumirea producătorului chinez și nu „C.T.C.S.”, denumirea reclamantei. Recurenta a arătat că, în cauză, este aplicabilă teoria epuizării dreptului unui titular, pe care a expus-o pe larg, precizând, în esență, că dobânditorul, odată cu achiziționarea produsului, primește și marca. Prin punerea în circulație a produsului, dreptul titularului este „epuizat”, în măsura în care este vorba de o folosire normală a semnului aplicat sau atașat la produs, deoarece funcțiile economice ale mărcii o fac inseparabilă de produsul pe care se aplică, odată ce produsul se află în circuitul civil.

Teoria este consacrată de art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE din 22 octombrie 2008, fiind preluată și de legea națională, prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea dreptului la marcă. S-a mai arătat că, deoarece pârâta folosește o altă denumire, nu poate exista vreo confuzie din partea cumpărătorilor, deoarece mențiunea C. este chiar denumirea dată de producător și nu poate fi schimbată. În aceste condiții, pârâta nu a produs vreun prejudiciu reclamantei și nu a adus niciun fel de atingere dreptului titularului mărcii verbale. Reclamanta nu are protejată decât o singură activitate din clasa de produse și servicii, iar pârâta nu produce niciunul dintre aceste produse, doar le comercializează la fel ca și reclamanta, sub o altă denumire decât aceasta.

Recurenta a formulat critici și în ceea ce privește raportul de expertiză, arătând că, în mod greșit, expertul a constatat că pârâta a efectuat achiziții interne și intracomunitare sub numele de „C.”, în condițiile în care această denumire nu reiese nici din denumirea produselor înscrise pe facturile originale, nici din traducerea autorizată a facturilor de achiziții intracomunitare. În mod greșit, s-a stabilit un prejudiciu material în cauză de 50.000 RON, întrucât la stabilirea acestuia s-a avut în vedere doar un profit ce consta doar în adaosul comercial aplicat de către reclamantă la comercializarea produselor. Or, profitul rămâne în urma scăderii cheltuielilor de comercializare, a cheltuielilor cu angajații, cu impozitele etc. lucru ce nu s-a luat în calcul prin expertiza contabilă întocmită.

4. În mod greșit, instanța de apel a admis apelul în ceea ce privește daunele morale acordate reclamantei. Nu s-a făcut dovada acestor daune de 10.000 RON, or, întinderea prejudiciului trebuie să fie certă, să nu lase loc arbitrariului. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata reclamantă SC P.T. SRL a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care a fost discutată în contradictoriu la termenul din 14 decembrie 2012. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condițiile în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., pentru considerente ce urmează a fi expuse, astfel încât nu operează sancțiunea nulității recursului preconizată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilității unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiași norme. În consecință, excepția nulității va fi respinsă ca neîntemeiată. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale în privința citării pârâtei și a încunoștiințării acesteia despre obligația de a plăti taxa judiciară de timbru și a timbrului judiciar aferente apelului declarat de către pârâtă urmează a fi analizate în contextul cazului descris de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât se susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Din această perspectivă, se reține că pârâta SC T.G. SRL a fost citată pentru primul termen de judecată fixat în cauză, respectiv cel din 15 martie 2012, cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON și a unui timbru judiciar de 0,15 RON, corespunzător criticilor din motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș, iar procesul - verbal de citare a fost primit și semnat de către administratorul pârâtei, V.C., în calitate de reprezentant – persoană care a semnat toate cererile formulate în cauză, inclusiv cererea de recurs, calitate confirmată prin aplicarea ștampilei societății.

Deși recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 87 pct. 2 C. proc. civ., nu a fost învederat niciun motiv de nulitate a citației și nici a procesului-verbal de citare, ce a fost întocmit conform art. 100 C. proc. civ. Potrivit art. 153 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ., partea căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convențional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citația pentru un termen de judecată, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, presupunându-se că ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată. Prezumția cunoașterii termenelor fixate în cauză, ca urmare a semnării procesului-verbal de citare pentru un termen de judecată, se aplică și în cazul persoanelor juridice, în absența vreunei distincții operate de către legiuitor între acestea și persoanele fizice.

În aplicarea normei menționate, se constată că, prin semnarea de către administratorul pârâtei, V.C., a procesului-verbal de citare pentru termenul din 15 martie 2011, pârâta a luat termenul în cunoștință, prezumție ce nu a fost răsturnată. Dimpotrivă, partea, prin administratorul V.C., a depus la dosar, pentru termenul din 15 martie 2011, o cerere de amânare a judecății în vederea angajării unui apărător - admisă de către instanță, împrejurare ce confirmă prezumția în discuție. Astfel, în mod corect, pârâta nu a mai fost citată pentru termenul următor, cel din 05 aprilie 2012, făcându-se aplicarea art. 153 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, ce reprezintă practicaua deciziei recurate în cauză.

Mai mult, partea a fost încunoștiințată despre obligația de timbrare a apelului odată cu citația din 15 martie 2011, citație care, după cum s-a arătat, a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor legale. În aplicarea art. 20 alin. (1) și (4) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru aferentă apelului trebuie achitată, sub sancțiunea nulității apelului, odată cu cererea de apel sau până la termenul fixat de către instanță în acest scop. Împrejurarea că, la termenul din 15 martie 2011, instanța a dispus amânarea judecății, la cererea pârâtei, a avut semnificația prorogării termenului fixat în vederea achitării taxei judiciare de timbru de către pârâtă, până la termenul de judecată următor.

Contrar susținerilor recurentei–pârâte, instanța nu avea obligația de a pune în vedere părții, din nou, achitarea taxei judiciare de timbru, din moment ce această obligație a fost îndeplinită pentru termenul din 15 martie 2011, pentru când partea a fost legal citată și a primit termenul în cunoștință, având posibilitatea să achite taxa judiciară de timbru până la termenul din 05 aprilie 2011. În condițiile în care această obligație nu a fost îndeplinită de către parte până la termenul de judecată arătat, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. ultim din Legea nr. 146/1997 și a anulat apelul pârâtei ca netimbrat. Față de cele expuse, criticile pe acest aspect vor fi respinse ca nefondate, cu atât mai mult cu cât nu s-a învederat un alt motiv al neachitării taxei decât acela al nerespectării de către instanță a dispozițiilor procedurale, susținere ce nu are suport, astfel cum s-a arătat anterior.

2. În ceea ce privește competența ratione materiae a primei instanțe de soluționare a cauzei, susținerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins repararea prejudiciului cauzat prin fapta pârâtei de încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii C.T.C.S., protejată cu începere din anul 2004 pe teritoriul României. Tinzându-se la valorificarea drepturilor sale exclusive asupra unei mărci înregistrate, litigiul de față este unul de proprietate intelectuală, motiv pentru care competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., context în care se constată că, în mod corect, Tribunalul Maramureș a soluționat acest litigiu în primă instanță.

3. Criticile referitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei sunt inadmisibile și urmează a fi înlăturate. Îndeplinirea acestor condiții a fost constatată prin hotărârea primei instanțe pronunțată în cauză, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei prin fapta de încălcare a drepturilor asupra mărcii C.T.C.S. Apelul pârâtei împotriva acestei dispoziții a fost anulat ca netimbrat prin decizia recurată în cauză, astfel încât instanța de apel nu a cercetat criticile apelantei – pârâte referitoare la fondul cererii. Ca atare, controlul judiciar ierarhic nu poate fi exercitat în privința aspectelor de fond vizate de motivele de recurs, întrucât, prin aceste motive, se tinde la reformarea hotărârii primei instanțe, ceea ce este inadmisibil în sistemul căilor de atac prevăzut de C. proc.

civ. Un asemenea control nu ar putea fi efectuat nici măcar în cazul în care motivele de recurs vizând modul de soluționare a apelului pârâtei ar fi considerate drept fondate, deoarece în acest caz s-ar dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtei, nefiind posibilă încălcarea unui grad de jurisdicție. Cu atât mai puțin, controlul nu poate fi exercitat în ipoteza în care motivele de recurs pe acest aspect nu sunt fondate, precum în cauză, hotărârea primei instanțe consolidându-se prin menținerea deciziei de anulare a apelului pârâtei ca netimbrat. Drept urmare, vor fi înlăturate criticile recurentei pe aspectul obligării sale la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.

4. Este, însă, admisibil motivele de recurs vizând prejudiciul moral, în legătură cu care prima instanță a respins pretențiile reclamantei, iar instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, în considerarea acestui prejudiciu, către reclamantă. Mai mult, criticile pe acest aspect sunt fondate, în condițiile în care singurul argument reținut în considerentele deciziei recurate pe aspectul daunelor morale este acela al pertinenței criteriilor indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată și în motivele de apel.

Acest argument se referă la criteriile de cuantificare a daunelor morale și nu se poate contesta faptul că, în principiu, afectarea imaginii și a prestigiului titularului dreptului la marcă poate reprezenta o consecință a faptei de încălcare a dreptului la marcă, posibil a fi înlăturată prin acordarea unei reparații pecuniare proporționale cu atingerea adusă valorilor morale pretins lezate, iar evaluarea potențialului prejudiciabil al atingerii este la latitudinea instanței de judecată, pe baza probatoriului administrat. Acest rezultat prejudiciabil nu poate fi, însă, prezumat din săvârșirea faptei de încălcare a dreptului subiectiv și nici din existența prejudiciului material, care a fost reparat distinct în cauză, fiind necesar ca și existența prejudiciului moral să fie probată și reținută ca atare în ansamblul faptic pe baza căruia au fost admise pretențiile reclamantei, ca fiind un prejudiciu cert și actual.

Or, instanța de apel nu a reținut o situație de fapt prin care să confirme susținerile reclamantei pe aspectul daunelor morale solicitate și, de altfel, probatoriul administrat de către reclamantă s-a concentrat pe dovedirea faptei ilicite și a prejudiciului material, nefiind înfățișat niciun mijloc de probă în legătură cu percepția cumpărătorilor produselor pe care este aplicată marca reclamantei, ca urmare a săvârșirii faptei. Pe de altă parte, scăderea vânzărilor proprii și reducerii pieței ocupate până la constatarea acțiunilor pârâtului, invocate prin motivele de apel, ar fi fost elemente relevante, în primul rând, pentru prejudiciul material suferit de către reclamantă, or, acesta a fost evaluat pe baza beneficiului încasat pe nedrept de către pârâtă, și nu pe temeiul pierderilor pretins suportate de către reclamantă, care nu au făcut obiectul probațiunii în cauză.

În consecință, nu sunt fondate pretențiile reclamantei privind afectarea imaginii firmei și a mărcii în contextul unor elemente care nu au fost reținute în cadrul situației de fapt relevante. Se constată, în aceste condiții, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., din moment ce a considerat că existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită distinct de prejudiciul material și nu a reținut o situație de fapt care să releve un prejudiciu moral dovedit a fi cert și actual, prezumând producerea sa din săvârșirea faptei ilicite și din profitul încasat de către pârâtă ca urmare a acestei fapte. Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva sentinței nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă SC P.T. SRL. Admite recursul declarat de pârâta SC T.G. SRL împotriva deciziei nr. 47/A din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva sentinței nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.