ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 164 din 22 februarie

2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 476/117/2010, a fost admisă

excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active invocate de

pârâți, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA împotriva

pârâților M.A.E., F.T.C., F.K.J. și a fost dispusă restituirea taxei de timbru

în sumă de 13.008 RON, achitată de reclamantă cu chitanța din 9 septembrie

2010.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamantă,

întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este

inadmisibilă, deoarece calea legii speciale pentru revendicare este aleasă de

persoana îndreptățită la restituirea unui imobil trecut abuziv în proprietatea

statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În lipsa declanșări

procedurii prevăzută de legea specială, alte persoane nu pot invoca

dispozițiile și procedura acestei legi în susținerea unor drepturi proprii,

aceștia având deschisă calea dreptului comun. Imobilul situat în Sighișoara, a

fost revendicat și s-a admis acțiunea de revendicare pe dispozițiile art. 480

și art. 481 C. civ. și nu în baza Legii nr. 10/2001.

Așa cum corect au

sesizat pârâții, câtă vreme imobilul situat în Sighișoara, le-a fost restituit

în urma admiterii unei acțiuni în revendicare și rectificare Cf de drept comun,

reclamanta SC R. SA nu poate fi socotită unitate deținătoare în sensul

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 și a H.G. nr. 250/2007, întrucât

fiind o societate comercială privatizată integral la intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, nici nu exercită vreun drept în numele statului asupra

imobilului din litigiu, și nici nu era o entitate învestită cu soluționarea

notificării, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți

comerciale integral privatizate, entitatea învestită cu soluționarea

notificării fiind Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care își întemeiază

acțiunea reclamanta, se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior

preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt

necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o

despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Din textul legal

invocat, rezultă că unitatea deținătoare care a dispus restituirea bunului este

îndreptățită la plata despăgubirilor, or reclamanta nu are această calitate.

Astfel fiind, excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată și a

fost admisă la fel ca excepția inadmisibilității, care a fost structurată pe

același mod de abordare.

Prin Decizia civilă

nr. 68A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând

următoarele:

Reclamanta SC R. SA a

învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților în solidar

la plata unor despăgubiri în cuantum de 889.625 RON, reprezentând valoarea de

piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, a construcțiilor

autorizate, edificate ulterior preluării, constând în construcții compuse din

restaurant, spații de birouri și magazii, în suprafață de 414,82 mp, amenajare

grădină de vară, în suprafață de 670,89 mp.

În drept, acțiunea

reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 112 C. proc. civ. și

art. 274 C. proc. civ.

Reclamantei

i s-a pus în vedere să timbreze acțiunea, a și timbrat cu suma de 13.008 RON,

însă având în vedere temeiul juridic pe care l-a invocat, în ședința publică

din 2 februarie 2011, a formulat oral cerere de restituire a taxei judiciare de

timbru achitate. S-a înregistrat cerere de restituire a taxelor judiciare de

timbru invocându-se dispozițiile art. 15 lit. p) coroborat cu dispozițiile art.

50 alin. (1) Legea nr. 10/2001 și art. 50.1 din Normele metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Coroborând aceste

înscrisuri, se constată că în mod corect instanța de fond a considerat că a

fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a

și admis cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitate de

reclamantă.

Susținerea

reclamantei în apel, potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii se grefează

pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu

dispozițiile art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator.

În răspunsul la

întâmpinare alin. (1) (dosar fond), reclamanta a arătat, textual, că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează raporturile dintre părți, reclamanta

având calitatea de unitate deținătoare. În alin. (2), al aceluiași înscris,

reclamanta a citat un fragment din Decizia nr. 4724/2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, în care se face referire la dispozițiile accesiunii

imobiliare, art. 492 - 494 C. civ., pentru a se putea verifica dacă

construcțiile, edificate după preluarea terenului solicitat, au fost construite

cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respectiv în baza unor

autorizări, deoarece dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se

referă la construcții autorizate. Acest citat, dintr-o hotărâre judecătorească,

nu a putut fi avut în vedere de către instanța de fond ca o precizare a

temeiului de drept invocat în susținerea acțiunii, când prin același înscris

reclamanta a arătat expressis verbis că raporturile dintre părți sunt guvernate

de Legea nr. 10/2001. Mai mult, în continuarea răspunsului la întâmpinare,

reclamanta a precizat că pârâții s-au prevalat de dispozițiile art. 492 alin.

(2) C. civ., deci nu reclamanta, care a concluzionat că "dispozițiile

Legii nr. 10/2001 trasează ferm obligativitatea persoanei îndreptățite - pârâții

de a despăgubi unitatea deținătoare - reclamanta".

A considerat că

opțiunea reclamantei a fost clară și lipsită de echivoc în ceea ce privește

temeiul juridic al acțiunii - Legea nr. 10/2001. În aceste circumstanțe nu se

poate imputa instanței că nu a respectat dispozițiile art. 129 alin. (4) C.

proc. civ. și nu a pus în discuția părților un temei juridic pe care, practic,

reclamanta nu l-a invocat niciodată. De altfel, reclamanta a și beneficiat de

scutirea de taxa judiciară de timbru care era incidentă numai pentru acțiunile

decurgând din legea specială.

Or, nu este posibil

ca în una și aceeași acțiune să te prevalezi de legea specială când este vorba

de timbraj și de dispozițiile de drept comun în materia accesiunii imobiliare

(pe care nici nu le-a invocat) pentru soluționarea fondului cauzei, această

atitudine vizând, eventual, exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credință.

A apreciat instanța

de apel că prima instanță a aplicat corect principiul disponibilității

reglementat de art. 129 C. proc. civ. și a soluționat cererea reclamantei în

baza Legii nr. 10/2001, temeiul de drept invocat de aceasta.

Pârâții au revendicat

imobilul înscris în CF Sighișoara, prin acțiunea înregistrată în 20 ianuarie

1998, cu mult înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Faptul că litigiul a fost

finalizat doar în 2007 nu poate fi imputat acestora, iar din considerentele

Deciziei civile nr. 324/R din 29 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, rezultă că au fost comparate titlurile reclamantei și pârâților, instanța

dând prioritate titlului intimaților din prezenta cauză. Deși în acțiunea de

revendicare a fost împrocesuată și reclamanta, aceasta a dobândit imobilul în

2000, cunoscând caracterul litigios al bunului, faptul că acesta face și

obiectul Legii nr. 10/2001. Buna sau reaua-credință nu se analizează numai în

temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință, reglementată de

art. 1898 fiind un principiu aplicabil tuturor raporturilor juridice de drept

civil.

Nu poate fi primită

susținerea reclamantei potrivit căreia justificarea promovării prezentei

acțiuni pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 derivă din faptul că reclamanta a

formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât retrocedarea

imobilului s-a făcut pe dreptul comun, ca urmare a admiterii unei acțiuni în

revendicare, prin compararea titlurilor.

Nici al doilea motiv

de apel, vizând ordinea în care au fost soluționate excepțiile invocate, nu

este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul

sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Din această

reglementare legală rezultă ordinea în care se soluționează excepțiile: întâi

cele de procedură, apoi excepțiile care vizează fondul cauzei.

În cazul de față

pârâții au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei. Ambele excepții vizează fondul

cauzei, situație în care ordinea soluționării stabilită în art. 137 C. proc.

civ. nu este lămuritoare, deoarece nu s-au stabilit criterii care să

stabilească prioritatea soluționării acestor excepții.

Astfel că doctrina și

jurisprudența au statuat că judecătorul este cel care trebuie să stabilească

ordinea în care se vor soluționa excepțiile în funcție de caracterul și

efectele pe care le produc în cadrul procesului civil.

Instanța a respins ca

inadmisibilă acțiunea dar și pentru lipsa calității procesuale a reclamantei.

Critica vizând ordinea în care trebuiau soluționate excepțiile este lipsită de

interes practic, întrucât ambele excepții fiind admise, soluția este aceeași și

se soldează cu respingerea acțiunii reclamantei.

Corect a statuat

prima instanță că imobilul a reintrat în patrimoniul pârâților ca urmare a unei

acțiuni promovate pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001. Prin urmare, este inadmisibilă acțiunea reclamantei întemeiată pe

dispozițiile legii speciale în materia imobilelor preluate abuziv în perioada

comunistă. Dacă reclamanta dorește valorificarea unor eventuale drepturi,

aceasta se face uzând de dispozițiile de drept comun. De altfel, poziția

reclamantei este oscilantă și cu privire la obiectul cererii, dacă prin acțiune

a solicitat despăgubiri pentru construcțiile edificate ulterior preluării

imobilului de către Statul Român, în concluziile scrise arată că solicită

echivalentul îmbunătățirilor și extinderilor pe care le-a adus imobilului.

Evident că această schimbare a obiectului cererii în apel și după închiderea

dezbaterilor este inadmisibilă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, aceasta a fost

corect admisă pe procedura instituită de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta

nu are calitatea de unitate deținătoare, aceasta fiind o societate comercială

integral privatizată, ipoteză în care Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului este entitatea obligată să soluționeze notificarea.

Reclamanta a

solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., însă, raportat la

obiectul cererii, prestația apărătorului intimaților care a fost prezent în

instanță la ambele termene de judecată, a formulat întâmpinare și concluzii

scrise, curtea a apreciat că nu se impune reducerea onorariului avocațial,

motiv pentru care, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta

să plătească intimatei M.A.E., suma de 8.000 RON, cheltuieli de judecată în

apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., coroborat cu art. 13 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului,

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, a susținut următoarele :

este în eroare atunci când reține că indicarea drept temei legal al cererii

deduse judecății a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

coroborat cu art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator.

Instanța de apel a

ignorat înscrisurile depuse de părți, referitoare la notificarea nr. 939/2009

expediată pârâților, în care se indică temeiul de drept ca fiind art. 494 alin.

(1), (2) și (3) C. civ.

Notificarea

menționată face parte integrantă din demersul său juridic, context în care

dispozițiile art. 484 C. civ., la care face trimitere, nu sunt simple aserțiuni

și consolidează poziția sa procesuală sub aspectul temeiului de drept invocat.

Instanța de judecată

nu se poate substitui intenției/voinței sale reale, de a invoca dispozițiile

dreptului comun, înlăturând în mod inechitabil și injust un temei de drept care

leagă instanța fondului, chiar în condițiile precarității invocării acestuia,

întrucât tehnica juridică nu poate înfrânge litera și spiritul legii.

Instanța de apel

ignoră cu desăvârșire teza susținută în cuprinsul acțiunii, potrivit căreia,

pretinzând despăgubiri pentru construcțiile noi autorizate, în baza îmbogățirii

pârâților fără justă cauză, reclamanta înțelege să se prevaleze de accesiunea

imobiliară (acțiune).

- reținând

inadmisibilitatea acțiunii sale, determinat de faptul că imobilul a reintrat în

patrimoniul pârâților ca urmare a unei acțiuni promovate pe dispozițiile

dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr.

10/2001, instanța de apel a încălcat principiul preemțiunii dreptului și

principiul protecției efective a dreptului patrimonial invocat, privând-o de

analiza pe fond a cererii sale și oferirea unui remediu efectiv în sensul art.

13 din Convenție, care garantează exercițiul unei căi de atac care să pună în

discuție modul de aplicare a legii interne, în conformitate cu exigențele

Convenției.

În baza acestei

norme, judecătorul național nu poate înlătura o lege, respectiv Legea nr.

10/2001, în detrimentul dreptului comun, ci este obligat să aplice legea

existentă în lămurirea principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Instanța de apel

acreditează în mod nelegal ideea deschiderii unei căi paralele legii speciale,

respectiv dreptul comun, ceea ce contravine exigențelor art. 13 din Convenție,

sus invocat.

Reținerea incidenței

Legii nr. 10/2001, asupra pricinii soluționată irevocabil în primul litigiu

purtat între părți, este un factor important, nesocotit de instanța de apel,

care nu dă eficiența cuvenită excepției puterii de lucru judecat invocată în

cauză.

- prin decizia

recurată, instanța de apel încalcă principiul specialia generalibus derogant,

principiu în virtutea căruia prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001,

sunt obligatorii de la data intrării în vigoare.

Câtă vreme s-a

adoptat o lege specială pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susține, fără a se

încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în

concurs cu legea specială.

Or, instanța de apel

nu-și motivează în fapt și în drept opțiunea pentru dreptul comun.

Stabilind prevalența

dreptului comun în raport cu legea specială, instanța de apel nesocotește

profund cele deja statuate irevocabil în ce privește imobilul în litigiu,

respectiv împrejurarea că acțiunea pârâților a fost admisă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și constatările instanțelor din acea cauză

care au analizat în operațiunea de comparare a titlurilor părților, buna sau

reaua-credință a acestora, cu trimitere la art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar

în analiza modului de preluare a imobilului de către stat a făcut aplicarea

prevederilor art. 2 din aceeași lege.

În acest fel,

problema restituirii imobilului, atât sub aspectul caracterului abuziv al

preluării de către stat, cât și sub aspectul calității de persoane

îndreptățite, a fost rezolvată în considerarea prevederilor art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Or, unul dintre

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a

oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (parag. 61, cauza Brumărescu c.

României).

A recunoaște

posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac

obiectul de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea

raportului dintre norma generală și cea specială, consacrarea unei discriminări

între pârâții care și-au valorificat pretențiile în baza Legii nr. 10/2001, și

reclamanta care s-a adresat instanței pentru realizarea dreptului său. În acest

fel a procedat instanța de apel cu încălcarea art. 14 din Convenție, raportat

la art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

Instanța de apel

înfrânge, așa cum s-a arătat mai sus, autoritatea de lucru judecat a celor

irevocabil stabilite prin hotărârile pronunțate în primul litigiu purtat între

părți, Decizia nr. 324/R din 29 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, dar și

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție într-un recurs în interesul legii, ale cărei considerente îi sunt

străine.

Aplicarea legii

speciale se impunea și în raport de faptul că intimații-pârâți au parcurs

procedura prealabilă obligatorie a notificării sale, obținând decizia din 11

iulie 2001 emisă de SC R. SA, societate implicată în privatizare.

- instanța de apel nu

cenzurează criticile referitoare la calitatea procesuală activă, nu cercetează

dacă există sau nu un raport juridic concret din care să rezulte această

obligație de despăgubire pretinsă de reclamantă. Legitimarea procesuală a

reclamantei nu este conferită exclusiv de calitatea sa de unitate deținătoare,

întrucât raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului

ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății ca și din existența

unei legături de conexitate cu un astfel de raport (Înalta Curte de Casație și

Justiție, Decizia civilă nr. 1366 din 8 aprilie 2008).

În acest context,

este nelegală și "motivarea instanței de apel" privind ordinea de

soluționare a excepțiilor invocate, sens în care a susținut că prioritate avea

dezlegarea legitimării procesuale active, prevalentă excepției admisibilității,

care ar fi împiedicat astfel analizarea temeiniciei încadrării juridice.

- greșit au fost

încuviințate și acordate cheltuieli de judecată în cuantum de 8.000 RON în

sarcina sa, întrucât judecata în apel s-a desfășurat pe parcursul a două

termene de judecată, apărarea în cauză fiind asigurată de un apărător în

substituirea celui angajat, care a reluat cele expuse în cuprinsul

întâmpinării.

A solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei și a sentinței tribunalului, și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

Recursul nu este

fondat.

Constituie cel de-al

7-lea motiv de recurs cazul în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., invocat drept motiv de recurs în cauză, sunt dintre cele mai diferite:

existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din

unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este

fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este

cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a

soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției

din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acestuia ori prezentarea în

exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Or, nu poate fi

subsumat acestui caz de nelegalitate, în una din cele trei ipoteze ale sale,

astfel cum sunt reglementate de norma legală enunțată, critica vizând

nesocotirea unor înscrisuri ori a voinței părților în stabilirea cadrului

procesual, chestiuni care se vădesc a aparține unor alte motive de recurs,

anume art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (în prezent abrogat), respectiv a art. 304

pct. 9 C. proc. civ., de asemenea invocat în cauză și din a cărui perspectivă

vor fi analizate și aceste critici alăturat celor încadrate în acest motiv de

recurs.

Cât privește aceste

critici, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată următoarele:

Indubitabil, așa cum

de altfel a reiterat și în recurs (inclusiv cu prilejul dezbaterii cauzei),

temeiul juridic al cererii deduse judecății îl constituie prevederile art. 10

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a căror aplicare, constant, reclamanta a

solicitat-o.

Potrivit acestei

norme legale, "se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior

preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt

necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o

despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare".

Această normă ce nu

are o existență de sine stătătoare/autonomă de conținutul integral al textului

art. 10 din legea specială, Legea nr. 10/2001, reglementează, așa cum legal au

reținut instanțele fondului, una dintre modalitățile de restituire a

imobilelor, terenuri și construcții vizate de lege, ipoteza normei menționate

constituind-o situația în care pe terenul preluat de stat a fost edificată o

construcție autorizată ce "nu mai este necesară unității

deținătoare", dacă este achitată o despăgubire corespunzătoare.

Or, părțile nu se

află într-o atare ipoteză.

Pe de o parte, norma

menționată este, așa cum s-a arătat mai sus, edictată în realizarea dreptului

la restituire recunoscut de legea specială, într-o anumită modalitate, așa cum

este stipulată de art. 10 alin. (5) sus citat, în favoarea

beneficiarilor/destinatarilor acestei legi, persoanele îndreptățite care, în

concepția legii, sunt cele limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001,

în care, cum corect s-a reținut în cauză, nu se încadrează și reclamanta.

Pe de altă parte,

restituirea bunului litigios, desăvârșită într-o procedură judiciară distinctă

și anterioară celei de față, s-a dispus, astfel cum, de asemenea, corect a reținut,

în baza dispozițiilor de drept comun, art. 480, 481 C. civ. invocate drept

temei al cererii de chemare în judecată, promovată în anul 1998, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trimiterea la Legea nr. 10/2001, în

vigoare la momentul soluționării acelei cauze în recurs, fiind făcută cu

referire la buna/reaua-credință a reclamantei (din cauza de față) prin

raportare la dispoziția ce o reglementează din legea specială și aceasta ca un

argument suplimentar în analizare preferabilității titlurilor părților supuse

operației juridice a comparării impusă, în mod necesar, de prevederile

dreptului comun în materie, art. 480, 481 C. civ.

Ca urmare, judecarea

acelei cauzei nu s-a făcut, cum eronat susține recurenta, în baza legii

speciale, intrată în vigoare cu mult după data promovării cererii de chemare în

judecată, ci în baza dreptului comun, context în care orice trimitere la

dezlegările din acea cauză cu pretinse consecințe în pricina de față, se

vădește a fi irelevantă.

În condițiile în care

restituirea bunului litigios nu a operat în modalitatea impusă de norma legală

citată (în baza unei dispoziții emisă de unitatea deținătoare), reclamanta nu

poate pretinde, pe temeiul acesteia, plata unei despăgubiri reprezentând

echivalentul bunului, cum legal au reținut instanțele fondului.

În acest context,

corect s-a reținut atât lipsa de legitimare activă a reclamantei, care nu a

restituit bunul litigios în baza procedurii reglementate de legea specială, ci

în temeiul dispozițiilor unei hotărâri judecătorești prin care a fost obligată

în acest sens, neavând calitatea de unitate deținătoare în sensul legii și

fiind, astfel, lipsită de exercițiul unei căi prevăzute de legea specială

pentru valorificarea dreptului pretins, dar și în corelare cu această constatare,

inadmisibilitatea cererii deduse judecății pentru motivele deja expuse.

Referirea la temeiul

de drept comun, pretins a fi invocat în cauză, respectiv art. 494 C. civ., s-a

făcut în primă instanță în conținutul răspunsului la întâmpinarea formulată de

pârâtă pentru ca, ulterior, în căile de atac, reclamanta să oscileze între cele

două temeiuri, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 494 C.

civ., instanța considerându-se legal sesizată, astfel cum, de altfel, impun și

normele procesuale, cu pretențiile și temeiul juridic invocate în cererea de

chemare în judecată, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (reiterate de

altfel și cu prilejul concluziilor orale în recurs), din a cărui perspectivă a

analizat raportul juridic litigios.

Nu sunt incidente, și

astfel nu se poate susține că au fost încălcate, principiile de drept evocate,

întrucât judecarea cauzei s-a făcut prin raportare la norma legală invocată de

parte, dar care nu-i recunoaște exercițiul dreptului pretins, ceea ce face să

devină inoperante principiile invocate, respectiv specialia generalibus

derogant, al preeminenței dreptului ori al securității raporturilor juridic

civile.

Nici

argumentul/critica constând în încălcarea art. 13 și 14 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu sunt fondate în contextul deja expus, inexistența

(lipsa reglementării) căii procedurale alese pentru valorificarea dreptului

pretins, ceea ce împiedică realizarea sa pe această cale (exercițiul dreptului

la un recurs efectiv nu este un drept subiectiv propriu, ci mai degrabă un

mijloc de apărare a drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție),

respectiv pentru faptul că nediscriminarea presupune, prin ipoteză, ca

exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție să fie asigurată,

în mod egal, fără nicio deosebire, adică persoane aflate în situații identice

să beneficieze de un tratament nediferențiat.

Dreptul la un recurs

efectiv poate fi considerat un drept complementar, care nu are o existență

independentă și care nu poate fi invocat decât în legătură cu un alt drept

recunoscut de Convenție, deși acestuia i se recunoaște o anumită autonomie.

În concepția

convențională, efectivitatea recursului se apreciază în funcție de natura

plângerii referitoare la dreptul substanțial și nu depinde de

"certitudinea unui rezultat favorabil" pentru reclamant.

Cu alte cuvinte,

norma convențională presupune existența unui remediu efectiv pentru

valorificarea unui drept substanțial pretins încălcat, fără însă a garanta

obținerea unui anumit rezultat, dorit de reclamant.

Or, în speță,

împrejurarea că părții i s-a recomandat valorificarea dreptului subiectiv

pretins pe calea dreptului comun nu înseamnă/nu echivalează cu încălcarea

normei enunțate, legea pretinzând existența/efectivitatea căii, iar nu o

anumită modalitate/cale de realizare, astfel cum pretinde reclamanta.

În speță, nu se

regăsește nici ipoteza normei sus evocate (art. 14) atâta vreme cât părțile în

litigiu nu se află în situații identice pentru a putea pretinde aplicarea

aceluiași tratament, pârâții din cauza de față valorificându-și dreptul, așa

cum s-a arătat în cele de mai sus, pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, nu

se poate susține că instanțele i-ar fi înfrânt reclamantei exercitarea unui

drept recunoscut de lege în mod egal părții adverse, atâta vreme cât, așa cum

s-a arătat, părțile litigante sunt în poziții procedurale diametral opuse.

Nefiindu-i recunoscut

dreptul pretins de norma invocată din textul legii speciale, reclamanta nu

poate pretinde realizarea lui decât cu riscul încălcării legii, ceea ce,

evident, nu este admisibil.

Nici critica privind

ordinea greșită de soluționare a excepțiilor nu este fondată, atâta vreme cât

consecințele sunt aceleași, respectiv respingerea cererii de chemare în

judecată. Cert este că, în contextul dat, există o legătură indisolubilă între

cele două excepții de fond, impusă de norma invocată de parte și care implică,

în mod necesar, soluționarea lor deodată.

Critica este, de

altfel, și lipsită de interes în condițiile în care deznodământul judiciar este

identic.

Nici critica privind

obligarea sa la acordarea cheltuielilor de judecată în integralitatea lor nu

este fondată, atâta vreme cât, pe de o parte, după termenii art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., norma menționată are un caracter dispozitiv, nefiind

susceptibilă a face obiectul unui control de legalitate prin intermediul căii

de atac extraordinare deduse judecății, dar și pentru că, în cazul dat,

complexitatea cauzei justifica acordarea onorariului de avocat în

integralitatea sa.

Ca urmare, și față de

cele ce preced, în temeiul art. 315 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

va fi respins ca nefondat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

determinat în recurs de volumul de activitate depus de avocatul intimatei care

justifică reducerea cheltuielilor de judecată pretinse în prezenta etapă

procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 68A

din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Obligă recurenta

reclamantă la plata către intimații pârâți a sumei de 2.000 RON, reduse de la

8.000 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2014.

Procesat de GGC - CL