ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 164 din 22 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 476/117/2010, a fost admisă excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active invocate de pârâți, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA împotriva pârâților M.A.E., F.T.C., F.K.J.

și a fost dispusă restituirea taxei de timbru în sumă de 13.008 RON, achitată de reclamantă cu chitanța din 9 septembrie 2010. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este inadmisibilă, deoarece calea legii speciale pentru revendicare este aleasă de persoana îndreptățită la restituirea unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În lipsa declanșări procedurii prevăzută de legea specială, alte persoane nu pot invoca dispozițiile și procedura acestei legi în susținerea unor drepturi proprii, aceștia având deschisă calea dreptului comun.

Imobilul situat în Sighișoara, a fost revendicat și s-a admis acțiunea de revendicare pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și nu în baza Legii nr. 10/2001. Așa cum corect au sesizat pârâții, câtă vreme imobilul situat în Sighișoara, le-a fost restituit în urma admiterii unei acțiuni în revendicare și rectificare Cf de drept comun, reclamanta SC R. SA nu poate fi socotită unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 și a H.G. nr. 250/2007, întrucât fiind o societate comercială privatizată integral la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici nu exercită vreun drept în numele statului asupra imobilului din litigiu, și nici nu era o entitate învestită cu soluționarea notificării, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, entitatea învestită cu soluționarea notificării fiind Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care își întemeiază acțiunea reclamanta, se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Din textul legal invocat, rezultă că unitatea deținătoare care a dispus restituirea bunului este îndreptățită la plata despăgubirilor, or reclamanta nu are această calitate. Astfel fiind, excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată și a fost admisă la fel ca excepția inadmisibilității, care a fost structurată pe același mod de abordare.

Prin Decizia civilă nr. 68A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând următoarele: Reclamanta SC R. SA a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților în solidar la plata unor despăgubiri în cuantum de 889.625 RON, reprezentând valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, a construcțiilor autorizate, edificate ulterior preluării, constând în construcții compuse din restaurant, spații de birouri și magazii, în suprafață de 414,82 mp, amenajare grădină de vară, în suprafață de 670,89 mp.

În drept, acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 112 C. proc. civ. și art. 274 C. proc. civ. Reclamantei i s-a pus în vedere să timbreze acțiunea, a și timbrat cu suma de 13.008 RON, însă având în vedere temeiul juridic pe care l-a invocat, în ședința publică din 2 februarie 2011, a formulat oral cerere de restituire a taxei judiciare de timbru achitate. S-a înregistrat cerere de restituire a taxelor judiciare de timbru invocându-se dispozițiile art. 15 lit. p) coroborat cu dispozițiile art. 50 alin. (1) Legea nr. 10/2001 și art. 50.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Coroborând aceste înscrisuri, se constată că în mod corect instanța de fond a considerat că a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a și admis cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitate de reclamantă. Susținerea reclamantei în apel, potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii se grefează pe dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator. În răspunsul la întâmpinare alin. (1) (dosar fond), reclamanta a arătat, textual, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează raporturile dintre părți, reclamanta având calitatea de unitate deținătoare.

În alin. (2), al aceluiași înscris, reclamanta a citat un fragment din Decizia nr. 4724/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, în care se face referire la dispozițiile accesiunii imobiliare, art. 492 - 494 C. civ., pentru a se putea verifica dacă construcțiile, edificate după preluarea terenului solicitat, au fost construite cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respectiv în baza unor autorizări, deoarece dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la construcții autorizate. Acest citat, dintr-o hotărâre judecătorească, nu a putut fi avut în vedere de către instanța de fond ca o precizare a temeiului de drept invocat în susținerea acțiunii, când prin același înscris reclamanta a arătat expressis verbis că raporturile dintre părți sunt guvernate de Legea nr. 10/2001.

Mai mult, în continuarea răspunsului la întâmpinare, reclamanta a precizat că pârâții s-au prevalat de dispozițiile art. 492 alin. (2) C. civ., deci nu reclamanta, care a concluzionat că "dispozițiile Legii nr. 10/2001 trasează ferm obligativitatea persoanei îndreptățite - pârâții de a despăgubi unitatea deținătoare - reclamanta". A considerat că opțiunea reclamantei a fost clară și lipsită de echivoc în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii - Legea nr. 10/2001. În aceste circumstanțe nu se poate imputa instanței că nu a respectat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și nu a pus în discuția părților un temei juridic pe care, practic, reclamanta nu l-a invocat niciodată. De altfel, reclamanta a și beneficiat de scutirea de taxa judiciară de timbru care era incidentă numai pentru acțiunile decurgând din legea specială.

Or, nu este posibil ca în una și aceeași acțiune să te prevalezi de legea specială când este vorba de timbraj și de dispozițiile de drept comun în materia accesiunii imobiliare (pe care nici nu le-a invocat) pentru soluționarea fondului cauzei, această atitudine vizând, eventual, exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credință. A apreciat instanța de apel că prima instanță a aplicat corect principiul disponibilității reglementat de art. 129 C. proc. civ. și a soluționat cererea reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, temeiul de drept invocat de aceasta. Pârâții au revendicat imobilul înscris în CF Sighișoara, prin acțiunea înregistrată în 20 ianuarie 1998, cu mult înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Faptul că litigiul a fost finalizat doar în 2007 nu poate fi imputat acestora, iar din considerentele Deciziei civile nr. 324/R din 29 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, rezultă că au fost comparate titlurile reclamantei și pârâților, instanța dând prioritate titlului intimaților din prezenta cauză. Deși în acțiunea de revendicare a fost împrocesuată și reclamanta, aceasta a dobândit imobilul în 2000, cunoscând caracterul litigios al bunului, faptul că acesta face și obiectul Legii nr. 10/2001. Buna sau reaua-credință nu se analizează numai în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință, reglementată de art. 1898 fiind un principiu aplicabil tuturor raporturilor juridice de drept civil.

Nu poate fi primită susținerea reclamantei potrivit căreia justificarea promovării prezentei acțiuni pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 derivă din faptul că reclamanta a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât retrocedarea imobilului s-a făcut pe dreptul comun, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor. Nici al doilea motiv de apel, vizând ordinea în care au fost soluționate excepțiile invocate, nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Din această reglementare legală rezultă ordinea în care se soluționează excepțiile: întâi cele de procedură, apoi excepțiile care vizează fondul cauzei.

În cazul de față pârâții au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Ambele excepții vizează fondul cauzei, situație în care ordinea soluționării stabilită în art. 137 C. proc. civ. nu este lămuritoare, deoarece nu s-au stabilit criterii care să stabilească prioritatea soluționării acestor excepții. Astfel că doctrina și jurisprudența au statuat că judecătorul este cel care trebuie să stabilească ordinea în care se vor soluționa excepțiile în funcție de caracterul și efectele pe care le produc în cadrul procesului civil. Instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea dar și pentru lipsa calității procesuale a reclamantei. Critica vizând ordinea în care trebuiau soluționate excepțiile este lipsită de interes practic, întrucât ambele excepții fiind admise, soluția este aceeași și se soldează cu respingerea acțiunii reclamantei.

Corect a statuat prima instanță că imobilul a reintrat în patrimoniul pârâților ca urmare a unei acțiuni promovate pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, este inadmisibilă acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile legii speciale în materia imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Dacă reclamanta dorește valorificarea unor eventuale drepturi, aceasta se face uzând de dispozițiile de drept comun. De altfel, poziția reclamantei este oscilantă și cu privire la obiectul cererii, dacă prin acțiune a solicitat despăgubiri pentru construcțiile edificate ulterior preluării imobilului de către Statul Român, în concluziile scrise arată că solicită echivalentul îmbunătățirilor și extinderilor pe care le-a adus imobilului.

Evident că această schimbare a obiectului cererii în apel și după închiderea dezbaterilor este inadmisibilă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, aceasta a fost corect admisă pe procedura instituită de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta nu are calitatea de unitate deținătoare, aceasta fiind o societate comercială integral privatizată, ipoteză în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este entitatea obligată să soluționeze notificarea. Reclamanta a solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., însă, raportat la obiectul cererii, prestația apărătorului intimaților care a fost prezent în instanță la ambele termene de judecată, a formulat întâmpinare și concluzii scrise, curtea a apreciat că nu se impune reducerea onorariului avocațial, motiv pentru care, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., a fost obligată apelanta să plătească intimatei M.A.E., suma de 8.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 13 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, a susținut următoarele : 1. Instanța de apel este în eroare atunci când reține că indicarea drept temei legal al cererii deduse judecății a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator. Instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse de părți, referitoare la notificarea nr. 939/2009 expediată pârâților, în care se indică temeiul de drept ca fiind art. 494 alin. (1), (2) și (3) C. civ.

Notificarea menționată face parte integrantă din demersul său juridic, context în care dispozițiile art. 484 C. civ., la care face trimitere, nu sunt simple aserțiuni și consolidează poziția sa procesuală sub aspectul temeiului de drept invocat. Instanța de judecată nu se poate substitui intenției/voinței sale reale, de a invoca dispozițiile dreptului comun, înlăturând în mod inechitabil și injust un temei de drept care leagă instanța fondului, chiar în condițiile precarității invocării acestuia, întrucât tehnica juridică nu poate înfrânge litera și spiritul legii. Instanța de apel ignoră cu desăvârșire teza susținută în cuprinsul acțiunii, potrivit căreia, pretinzând despăgubiri pentru construcțiile noi autorizate, în baza îmbogățirii pârâților fără justă cauză, reclamanta înțelege să se prevaleze de accesiunea imobiliară (acțiune).

- reținând inadmisibilitatea acțiunii sale, determinat de faptul că imobilul a reintrat în patrimoniul pârâților ca urmare a unei acțiuni promovate pe dispozițiile dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat principiul preemțiunii dreptului și principiul protecției efective a dreptului patrimonial invocat, privând-o de analiza pe fond a cererii sale și oferirea unui remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenție, care garantează exercițiul unei căi de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne, în conformitate cu exigențele Convenției. În baza acestei norme, judecătorul național nu poate înlătura o lege, respectiv Legea nr. 10/2001, în detrimentul dreptului comun, ci este obligat să aplice legea existentă în lămurirea principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Instanța de apel acreditează în mod nelegal ideea deschiderii unei căi paralele legii speciale, respectiv dreptul comun, ceea ce contravine exigențelor art. 13 din Convenție, sus invocat. Reținerea incidenței Legii nr. 10/2001, asupra pricinii soluționată irevocabil în primul litigiu purtat între părți, este un factor important, nesocotit de instanța de apel, care nu dă eficiența cuvenită excepției puterii de lucru judecat invocată în cauză. - prin decizia recurată, instanța de apel încalcă principiul specialia generalibus derogant, principiu în virtutea căruia prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sunt obligatorii de la data intrării în vigoare. Câtă vreme s-a adoptat o lege specială pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susține, fără a se încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Or, instanța de apel nu-și motivează în fapt și în drept opțiunea pentru dreptul comun. Stabilind prevalența dreptului comun în raport cu legea specială, instanța de apel nesocotește profund cele deja statuate irevocabil în ce privește imobilul în litigiu, respectiv împrejurarea că acțiunea pârâților a fost admisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și constatările instanțelor din acea cauză care au analizat în operațiunea de comparare a titlurilor părților, buna sau reaua-credință a acestora, cu trimitere la art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar în analiza modului de preluare a imobilului de către stat a făcut aplicarea prevederilor art. 2 din aceeași lege. În acest fel, problema restituirii imobilului, atât sub aspectul caracterului abuziv al preluării de către stat, cât și sub aspectul calității de persoane îndreptățite, a fost rezolvată în considerarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (parag. 61, cauza Brumărescu c. României). A recunoaște posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiectul de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială, consacrarea unei discriminări între pârâții care și-au valorificat pretențiile în baza Legii nr. 10/2001, și reclamanta care s-a adresat instanței pentru realizarea dreptului său. În acest fel a procedat instanța de apel cu încălcarea art. 14 din Convenție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

Instanța de apel înfrânge, așa cum s-a arătat mai sus, autoritatea de lucru judecat a celor irevocabil stabilite prin hotărârile pronunțate în primul litigiu purtat între părți, Decizia nr. 324/R din 29 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, dar și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, ale cărei considerente îi sunt străine. Aplicarea legii speciale se impunea și în raport de faptul că intimații-pârâți au parcurs procedura prealabilă obligatorie a notificării sale, obținând decizia din 11 iulie 2001 emisă de SC R. SA, societate implicată în privatizare. - instanța de apel nu cenzurează criticile referitoare la calitatea procesuală activă, nu cercetează dacă există sau nu un raport juridic concret din care să rezulte această obligație de despăgubire pretinsă de reclamantă.

Legitimarea procesuală a reclamantei nu este conferită exclusiv de calitatea sa de unitate deținătoare, întrucât raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății ca și din existența unei legături de conexitate cu un astfel de raport (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia civilă nr. 1366 din 8 aprilie 2008). În acest context, este nelegală și "motivarea instanței de apel" privind ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, sens în care a susținut că prioritate avea dezlegarea legitimării procesuale active, prevalentă excepției admisibilității, care ar fi împiedicat astfel analizarea temeiniciei încadrării juridice.

- greșit au fost încuviințate și acordate cheltuieli de judecată în cuantum de 8.000 RON în sarcina sa, întrucât judecata în apel s-a desfășurat pe parcursul a două termene de judecată, apărarea în cauză fiind asigurată de un apărător în substituirea celui angajat, care a reluat cele expuse în cuprinsul întâmpinării. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței tribunalului, și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Recursul nu este fondat. Constituie cel de-al 7-lea motiv de recurs cazul în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., invocat drept motiv de recurs în cauză, sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acestuia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Or, nu poate fi subsumat acestui caz de nelegalitate, în una din cele trei ipoteze ale sale, astfel cum sunt reglementate de norma legală enunțată, critica vizând nesocotirea unor înscrisuri ori a voinței părților în stabilirea cadrului procesual, chestiuni care se vădesc a aparține unor alte motive de recurs, anume art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. (în prezent abrogat), respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de asemenea invocat în cauză și din a cărui perspectivă vor fi analizate și aceste critici alăturat celor încadrate în acest motiv de recurs. Cât privește aceste critici, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele: Indubitabil, așa cum de altfel a reiterat și în recurs (inclusiv cu prilejul dezbaterii cauzei), temeiul juridic al cererii deduse judecății îl constituie prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a căror aplicare, constant, reclamanta a solicitat-o.

Potrivit acestei norme legale, "se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare". Această normă ce nu are o existență de sine stătătoare/autonomă de conținutul integral al textului art. 10 din legea specială, Legea nr. 10/2001, reglementează, așa cum legal au reținut instanțele fondului, una dintre modalitățile de restituire a imobilelor, terenuri și construcții vizate de lege, ipoteza normei menționate constituind-o situația în care pe terenul preluat de stat a fost edificată o construcție autorizată ce "nu mai este necesară unității deținătoare", dacă este achitată o despăgubire corespunzătoare.

Or, părțile nu se află într-o atare ipoteză. Pe de o parte, norma menționată este, așa cum s-a arătat mai sus, edictată în realizarea dreptului la restituire recunoscut de legea specială, într-o anumită modalitate, așa cum este stipulată de art. 10 alin. (5) sus citat, în favoarea beneficiarilor/destinatarilor acestei legi, persoanele îndreptățite care, în concepția legii, sunt cele limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, în care, cum corect s-a reținut în cauză, nu se încadrează și reclamanta. Pe de altă parte, restituirea bunului litigios, desăvârșită într-o procedură judiciară distinctă și anterioară celei de față, s-a dispus, astfel cum, de asemenea, corect a reținut, în baza dispozițiilor de drept comun, art. 480, 481 C. civ.

invocate drept temei al cererii de chemare în judecată, promovată în anul 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trimiterea la Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul soluționării acelei cauze în recurs, fiind făcută cu referire la buna/reaua-credință a reclamantei (din cauza de față) prin raportare la dispoziția ce o reglementează din legea specială și aceasta ca un argument suplimentar în analizare preferabilității titlurilor părților supuse operației juridice a comparării impusă, în mod necesar, de prevederile dreptului comun în materie, art. 480, 481 C. civ. Ca urmare, judecarea acelei cauzei nu s-a făcut, cum eronat susține recurenta, în baza legii speciale, intrată în vigoare cu mult după data promovării cererii de chemare în judecată, ci în baza dreptului comun, context în care orice trimitere la dezlegările din acea cauză cu pretinse consecințe în pricina de față, se vădește a fi irelevantă.

În condițiile în care restituirea bunului litigios nu a operat în modalitatea impusă de norma legală citată (în baza unei dispoziții emisă de unitatea deținătoare), reclamanta nu poate pretinde, pe temeiul acesteia, plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul bunului, cum legal au reținut instanțele fondului. În acest context, corect s-a reținut atât lipsa de legitimare activă a reclamantei, care nu a restituit bunul litigios în baza procedurii reglementate de legea specială, ci în temeiul dispozițiilor unei hotărâri judecătorești prin care a fost obligată în acest sens, neavând calitatea de unitate deținătoare în sensul legii și fiind, astfel, lipsită de exercițiul unei căi prevăzute de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, dar și în corelare cu această constatare, inadmisibilitatea cererii deduse judecății pentru motivele deja expuse.

Referirea la temeiul de drept comun, pretins a fi invocat în cauză, respectiv art. 494 C. civ., s-a făcut în primă instanță în conținutul răspunsului la întâmpinarea formulată de pârâtă pentru ca, ulterior, în căile de atac, reclamanta să oscileze între cele două temeiuri, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 494 C. civ., instanța considerându-se legal sesizată, astfel cum, de altfel, impun și normele procesuale, cu pretențiile și temeiul juridic invocate în cererea de chemare în judecată, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (reiterate de altfel și cu prilejul concluziilor orale în recurs), din a cărui perspectivă a analizat raportul juridic litigios.

Nu sunt incidente, și astfel nu se poate susține că au fost încălcate, principiile de drept evocate, întrucât judecarea cauzei s-a făcut prin raportare la norma legală invocată de parte, dar care nu-i recunoaște exercițiul dreptului pretins, ceea ce face să devină inoperante principiile invocate, respectiv specialia generalibus derogant, al preeminenței dreptului ori al securității raporturilor juridic civile.

Nici argumentul/critica constând în încălcarea art. 13 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului nu sunt fondate în contextul deja expus, inexistența (lipsa reglementării) căii procedurale alese pentru valorificarea dreptului pretins, ceea ce împiedică realizarea sa pe această cale (exercițiul dreptului la un recurs efectiv nu este un drept subiectiv propriu, ci mai degrabă un mijloc de apărare a drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție), respectiv pentru faptul că nediscriminarea presupune, prin ipoteză, ca exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție să fie asigurată, în mod egal, fără nicio deosebire, adică persoane aflate în situații identice să beneficieze de un tratament nediferențiat.

Dreptul la un recurs efectiv poate fi considerat un drept complementar, care nu are o existență independentă și care nu poate fi invocat decât în legătură cu un alt drept recunoscut de Convenție, deși acestuia i se recunoaște o anumită autonomie. În concepția convențională, efectivitatea recursului se apreciază în funcție de natura plângerii referitoare la dreptul substanțial și nu depinde de "certitudinea unui rezultat favorabil" pentru reclamant. Cu alte cuvinte, norma convențională presupune existența unui remediu efectiv pentru valorificarea unui drept substanțial pretins încălcat, fără însă a garanta obținerea unui anumit rezultat, dorit de reclamant. Or, în speță, împrejurarea că părții i s-a recomandat valorificarea dreptului subiectiv pretins pe calea dreptului comun nu înseamnă/nu echivalează cu încălcarea normei enunțate, legea pretinzând existența/efectivitatea căii, iar nu o anumită modalitate/cale de realizare, astfel cum pretinde reclamanta.

În speță, nu se regăsește nici ipoteza normei sus evocate (art. 14) atâta vreme cât părțile în litigiu nu se află în situații identice pentru a putea pretinde aplicarea aceluiași tratament, pârâții din cauza de față valorificându-și dreptul, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, pe calea dreptului comun. Cu alte cuvinte, nu se poate susține că instanțele i-ar fi înfrânt reclamantei exercitarea unui drept recunoscut de lege în mod egal părții adverse, atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, părțile litigante sunt în poziții procedurale diametral opuse. Nefiindu-i recunoscut dreptul pretins de norma invocată din textul legii speciale, reclamanta nu poate pretinde realizarea lui decât cu riscul încălcării legii, ceea ce, evident, nu este admisibil.

Nici critica privind ordinea greșită de soluționare a excepțiilor nu este fondată, atâta vreme cât consecințele sunt aceleași, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată. Cert este că, în contextul dat, există o legătură indisolubilă între cele două excepții de fond, impusă de norma invocată de parte și care implică, în mod necesar, soluționarea lor deodată. Critica este, de altfel, și lipsită de interes în condițiile în care deznodământul judiciar este identic. Nici critica privind obligarea sa la acordarea cheltuielilor de judecată în integralitatea lor nu este fondată, atâta vreme cât, pe de o parte, după termenii art. 274 alin. (3) C. proc. civ., norma menționată are un caracter dispozitiv, nefiind susceptibilă a face obiectul unui control de legalitate prin intermediul căii de atac extraordinare deduse judecății, dar și pentru că, în cazul dat, complexitatea cauzei justifica acordarea onorariului de avocat în integralitatea sa.

Ca urmare, și față de cele ce preced, în temeiul art. 315 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., determinat în recurs de volumul de activitate depus de avocatul intimatei care justifică reducerea cheltuielilor de judecată pretinse în prezenta etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 68A din 13 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenta reclamantă la plata către intimații pârâți a sumei de 2.000 RON, reduse de la 8.000 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014. Procesat de GGC - CL