ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 63/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 3 aprilie 2007, sub nr. 3594/4/2007, reclamanții M.A., B.D.A. și B.A.L. au chemat în judecată pe pârâții I.P., I.L. și I. (fostă V.) D., Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA și M.F.P., solicitând: I. Constatarea, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, a drepturilor locative proprii, izvorâte direct din lege, respectiv din dispozițiile art. 11 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (1) și art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, cu privire la apartamentul, situat în București, sectorul 4; II. Stabilirea, în contradictoriu cu aceiași pârâți, a contravalorii lucrărilor de reparații și îmbunătățiri necesare și utile aduse imobilului sus-menționat de către reclamanți, estimate la suma de 151.200 lei, echivalentul sumei de 60.000 dolari SUA, și obligarea pârâților la plata acestei sume; III.

Recunoașterea, în contradictoriu cu pârâții I., a dreptului de retenție al reclamanților asupra imobilului în litigiu, până la plata integrală a despăgubirilor pretinse; IV. Obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA și M.F.P., în baza art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ. și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la restituirea către reclamanta M.A. a prețului actualizat, în condițiile legii, achitat de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, încheiat cu SC A.V.L.B. SA, în calitate de mandatar al vânzătorului Municipiul București, prin primarul general, privind imobilul de la adresa indicată mai sus, preț în cuantum de 35.962.557 lei vechi, la data cumpărării.

Pe rolul aceleiași instanțe, la data de 23 aprilie 2007, s-a înregistrat, sub nr. 4189/4/2007, o nouă cerere formulată de aceiași reclamanții în contradictoriu cu pârâții din cererea inițială, având același obiect, cerere care a fost conexată la dosarul anterior, în baza art. 164 C. proc. civ. La termenul de judecată din 6 decembrie 2007, reclamanta M.A.

a depus o cerere intitulată „precizări privind capătul de cerere nr. IV din acțiunea introductivă”, solicitând, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, pentru nerespectarea de către pârâți a obligației de garanție contra evicțiunii, și obligarea acestora la plata sumei de 350.000 lei, echivalentul a 100.000 de euro, reprezentând preț și dobânzi pentru apartamentul în litigiu, actualizate în funcție de nivelul inflației, precum și a sumei de 1.165.000 lei, echivalentul a 300.000 de euro, reprezentând sporul de valoare al bunului de care a fost evinsă, inclusiv daune interese.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 07 martie 2008, Judecătoria sectorului 4 București a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul II al cererii de chemare în judecată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul IV al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 6 decembrie 2007, și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris; a luat act că pârâții persoane juridice nu au solicitat cheltuieli de judecată; a disjuns primele trei capete ale cererii de chemare în judecată, pentru a căror soluționare s-a format dosar separat.

Prin Decizia civilă nr. 1506 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care a anulat-o, și a reținut cauza, spre competentă soluționare în fond, în raport de valoarea obiectului pricinii și de decizia în interesul Legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin Decizia civilă nr. 798 din 11 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul formulat de recurenții pârâți I.P., I.L. și I.D. împotriva hotărârii instanței de apel, a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a anulat, în parte, sentința, în ceea ce privește soluția dată capătului patru din cererea de chemare în judecată, și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 14 iulie 2009, iar, la 4 martie 2010, reclamanta M.A. a formulat o cerere precizatoare privind capătul IV din acțiunea inițială, prin care a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996; în baza art. 1337 și următoarele C. civ., obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA, precum și M.E.F. să-i plătească suma de 355.000 lei, reprezentând preț și dobânzi, actualizate în raport de nivelul inflației, precum și 1.165.000 lei, reprezentând sporul de valoare al bunului, inclusiv daune interese; în subsidiar, în temeiul art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâților să-i restituie prețul de piață al apartamentului.

Prin sentința civilă nr. 328 din 04 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA și M.F.P., ca prescrisă. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, de la momentul evingerii reclamantei, 8 septembrie 2004, data rămânerii definitive a acțiunii în revendicare câștigate de foștii proprietari ai imobilului în litigiu, și până la învestirea cu cererea formulată la 6 decembrie 2007, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune era împlinit. Prin Decizia nr. 486/A din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul București.

Instanța de apel a constatat că, urmare a efectului Deciziei nr. 798/2009 a aceleiași instanțe, coroborat cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Tribunalul București trebuia să reia judecată în fond a capătului IV din acțiunea introductivă potrivit procedurii prevăzute în cap. III din cod, reclamanta fiind în drept să-și modifice acest capăt de cerere până la prima zi de înfățișare (art. 132 C. proc. civ.).

Aceasta a depus, la 4 martie 2010, o cerere modificatoare a capătului IV din acțiunea inițială, care cuprinde, în primele trei capete de cerere, aceleași pretenții ca și în acțiunea introductivă, modificându-se numai cuantumul sumelor pretinse în lei (ceea ce nu reprezintă o modificare de acțiune), iar, în capătul 4 al acestei cereri, s-a formulat o pretenție nouă, respectiv, s-a solicitat, în subsidiar, în temeiul art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâților persoane juridice la restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu. Această ultimă cerință reprezintă o modificare de acțiune, determinată de modificarea legislativă adusă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, la 30 ianuarie 2009, lege ce nu era în vigoare la data formulării acțiunii.

Aplicând, în mod greșit, dispozițiile art. 132 C. proc. civ., prima instanță nu a comunicat cererea modificatoare pârâților și nici nu a soluționat această cerere, considerând, nelegal, că este învestită doar cu capătul IV din acțiune, așa cum fusese precizat în fața primei instanțe, în primul ciclu procesual. Hotărârea instanței de apel a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1047 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, conform căreia s-a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 434 din 30 martie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de către reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.

B. SA și M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, având ca obiect acțiune în constatare, ca neîntemeiată, și a respins cererea de restituire a taxei de timbru. Tribunalul a reținut că, la data de 04 martie 2010, reclamanta a precizat capătul 4 din cerere, prin care a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 1020 și 1021 C. civ., în baza art. 1337 și urm. C. civ. a solicitat restituirea sumelor cu titlu de preț și dobânzi, iar, în subsidiar, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, a solicitat restituirea prețului de piață al imobilului. Așadar, având în vedere limitele de casare, Tribunalul a considerat că se impune să analizeze cererea astfel cum a fost precizată la data de 04 martie 2010, motiv pentru care argumentele reclamantei referitoare la cererea precizată din 06 decembrie 2007 nu au mai fost examinate.

S-a reținut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a stabilit anumite condiții pentru acordarea despăgubirilor persoanelor a căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate. În acest context, raportat la procedura specială a Legii nr. 10/2001, argumentele reclamantei referitoare la aplicabilitatea, în speță, a dreptului comun au fost înlăturate. Ca urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă, reținându-se, cu putere de lucru judecat, că termenul de prescripție pentru restituirea prețului de piață a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, aspect stabilit prin Decizia civilă nr. 103 din 10 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin aceeași decizie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt aplicabile, întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, împrejurare pentru care pretențiile de acordare a prețului de piață al imobilului au fost apreciate ca fiind nefondate. Printre efectele puterii de lucru judecat sunt și cele referitoare la excluderea posibilității unui nou litigiu, chiar dacă, în speța de față, sunt atrase și alte persoane, în cadrul căruia să se analizeze aceleași pretenții, în baza aceluiași temei juridic.

Așadar, având în vedere considerentele hotărârii prin care a fost analizată acțiunea în revendicare, conform cărora s-a tranșat, în mod irevocabil, problema de drept privind modul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995, pretențiile referitoare la acordarea prețului de piață sunt neîntemeiate. În ceea ce privește restituirea prețului plătit cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a reținut atitudinea oscilantă a reclamantei, care a solicitat atât prețul de piață al imobilului, cât și prețul plătit cu ocazia încheierii contractului, deși aceasta a beneficiat de asistență din partea unui avocat. Tribunalul s-a considerat ținut a analiza pretențiile solicitate numai în limitele de casare.

Ca urmare, având în vedere că pretențiile referitoare la prețul plătit au fost solicitate în baza dreptului comun, acestea nu pot fi acordate atâta timp cât există o lege specială, ce înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului comun. În cererea precizată la data de 06 decembrie 2007, se menționează: „fără îndoială că, în contextul precizărilor sus arătate privind capătul nr. IV, nu mai înțelegem să invocăm dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu ne mai limităm numai la solicitarea prețului plătit pentru apartament și actualizat în condițiile acestui din urmă text de lege”. Prima instanță a considerat că nu este posibilă invocarea după 8 ani a aspectelor legate de dispozițiile legii speciale, de vreme ce s-a precizat, atât la data de 6 decembrie 2007, cât și la 4 martie 2010, că pretențiile reclamantei sunt formulate în baza dreptului comun.

Pentru aceste argumente, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta M.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia nr. 391 din 9 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată; a admis apelul formulat de apelanta reclamantă, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe. Curtea a considerat ca fiind fondată critica apelantei potrivit cu care prima instanță trebuia să se pronunțe asupra cererii sale vizând restituirea prețului actualizat, astfel cum a fost precizată la data de 06 decembrie 2007, inclusiv prin indicarea, drept temei legal al acesteia, a dispozițiilor art. 1337, 1341 C. civ.

și a art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Sub un prim aspect, trebuie observat că, prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită prima instanță, s-a solicitat de către apelanta reclamantă obligarea pârâților Municipiul București și M.F.P. la restituirea prețului actualizat plătit pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, indicându-se, drept temei al pretenției, dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., precum și art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Prin înscrisul depus pentru termenul de la 06 decembrie 2007, aceasta a adus precizări cererii de chemare în judecată, în sensul că a indicat, cu exactitate, suma la care a estimat că se ridică prețul actualizat cu indicele de inflație și dobânzile la care este îndreptățită pentru această sumă, arătând, de asemenea, cuantumul sporului de valoare adus imobilului.

În cuprinsul aceluiași înscris, s-a arătat de către apelanta reclamantă că nu mai invocă dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 ca temei al pretențiilor sale, dat fiind că nu se mai limitează a solicita doar restituirea prețului plătit și actualizat potrivit acestor dispoziții legale, în finalul cererii făcând referire la dispozițiile C. civ., ce reglementează răspunderea pentru evicțiune.

De asemenea, prin cererea formulată la 4 martie 2010, prin care apelanta reclamantă și-a modificat, în termenul legal, cererea de chemare în judecată (aspect reținut prin Decizia nr. 486 din 22 septembrie 2010 pronunțată, în apel, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1047 din 17 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) au fost menținute pretențiile vizând restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație, fiind formulat un petit nou, având ca obiect prețul de piață al imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Așadar, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat succesiv, la datele arătate, Curtea a constatat că pretențiile reclamantei se referă atât la prețul actualizat, însoțit de dobânzi și sporul de valoare dobândit de imobil, cât și la prețul de piață, solicitat în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Critica formulată în apel vizează, exclusiv, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de restituire a prețului actualizat, cerere cu privire la care apelanta a susținut că și-a întemeiat-o pe dispozițiile legii speciale, în considerarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel procedând la analizarea numai a acestei critici, ce stabilește limitele învestirii.

În raport de ceea ce s-a arătat deja, referitor la obiectul cererii cu care apelanta reclamantă a sesizat instanța de judecată, Curtea a constatat că acesta vizează prețul actualizat plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, alături de care reclamanta a solicitat dobânzi, spor de valoare și daune interese.

În ce privește temeiul juridic al pretențiilor reclamantei vizând restituirea prețului actualizat, este nefondată aprecierea primei instanțe potrivit cu care era ținută de limitele de casare să soluționeze cererea reclamantei prin raportare la dispozițiile dreptului comun, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că cererea trebuia analizată prin luarea în considerare a dispozițiilor de drept comun și nu a reglementării speciale, date fiind chiar precizările reclamantei de la 6 decembrie 2007 și 04 martie 2010, sub aspectul temeiului juridic, o revenire după opt ani asupra acestei chestiuni nefiind de acceptat. Astfel, c onținutul principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.

În acest sens, limitele obiective ale acțiunii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică, precum și limitele subiective ale acesteia, privitoare la părțile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant. Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce reprezintă consacrarea legală a acestui principiu, instanța de judecată este ținută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecății.

În speță, câtă vreme reclamanta a solicitat, prin toate cererile adresate instanței, cea introductivă și cele de modificare, să i se restituie prețul actualizat (chiar dacă alături de alte pretenții), concluzia că examinarea acestei cereri nu se poate face, întrucât a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil și nu pe cele speciale, încălcându-se, deci, limitele obiective ale învestirii și principiul disponibilității, nu este una corectă. Aceasta, întrucât, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să dea calificarea juridică exactă (alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată).

În ce privește categoria persoanelor care au achiziționat imobile în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin contracte ce au încălcat prevederile legale, contracte care au fost desființate ori pentru care s-au admis acțiuni în revendicare formulate de foștii proprietari, și care solicită restituirea prețului plătit în baza acestor acte juridice, legiuitorul a adoptat reglementări speciale prin art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Aceste prevederi consacră dreptul chiriașilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat.

Ipoteza menționată, alături de cea reglementată prin art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reprezintă cazuri speciale ale răspunderii pentru evicțiune în sfera contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reglementare care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și următoarele C. civ.; aplicarea acestuia este înlăturată de prevederile legale speciale enunțate anterior. În aceste condiții, analiza pretențiilor reclamantei privind prețul actualizat nu se putea face decât prin raportare la reglementarea specială reprezentată de art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001; a recunoaște reclamantei posibilitatea de a opta între acordarea prețului actualizat în temeiul dispozițiilor speciale și acordarea daunelor interese în condițiile reglementării de drept comun cuprinsă în C. civ.

ar avea semnificația încălcării principiul specialia generalibus derogant și lipsirea de orice efect a legii speciale adoptate în același domeniu de reglementare. Nici referirea la limitele casării nu justifică omisiunea primei instanțe de a analiza pretenția reclamantei de restituire a prețului actualizat prin raportare la dispozițiile speciale, câtă vreme, prin Decizia civilă nr. 486 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a reținut doar că cererea de acordare a prețului de piață, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, constituia o modificare adusă cererii introductive de instanță și trebuia comunicată părților adverse.

În concluzie, în mod nelegal, prima instanță a apreciat că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate în lipsa oricărei analize obligatorii raportate la dispozițiile legale speciale, cu singura motivație că cererea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun și că invocarea, după opt ani de proces, a dispozițiilor speciale nu poate fi acceptată. Câtă vreme instanța era obligată să analizeze cererea, raportându-se la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta a solicitat aceasta, potrivit încheierii de dezbateri de la termenul din 09 martie 2015, iar o astfel de analiză a fost omisă, Curtea a constatat că prima instanță a lăsat nesoluționat fondul cauzei.

În temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 12 din Legea nr. 202/2010, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod greșit instanța a admis apelul reclamantei, reținând că „în mod nelegal prima instanța a apreciat că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate în lipsa oricărei analize obligatorii raportate la dispozițiile legale speciale, cu singura motivație că cererea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun și că invocarea după opt ani de proces a dispozițiilor speciale nu poate fi acceptată”.

Cu privire la acest aspect, instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea formulată de reclamanta M.A., ca neîntemeiată, întrucât aceasta era ținută să analizeze cererea astfel cum a fost precizată la 04 martie 2010, prin care a învederat că înțelege să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile dreptului comun. Faptul că reclamanta a solicitat, la termenul de judecată din 09 martie 2015, ca instanța să aibă în vedere, la analizarea pretențiilor sale, și dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate duce la altă concluzie decât cea a respingerii cererii, ca neîntemeiate. Astfel, legea de procedură distinge între două categorii de cereri, de întregire și, respectiv, de modificare a cererii inițiale.

Cererea reclamantei din 09 martie 2015, în baza căreia a solicitat, conform art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul general, SC A.V.L.B. SA și M.F.P. la restituirea prețului actualizat al apartamentului în litigiu, reprezintă o cerere modificatoare a acțiunii. Această cerere modificatoare a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis determinate, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs. Întrucât norma procedurală înscrisă în art. 315 C. proc.

civ. conține prevederi ce au caracter imperativ, ținând seama și de stadiul procesual al cererii de chemare în judecată, în mod corect, instanța de fond a respins cererea de acordare a despăgubirilor, ca neîntemeiată, atâta timp cât există o lege specială, care înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului comun. Mai mult, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilității, care guvernează procesul civil. Disponibilitatea desemnează, în sens material, dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, iar, în sens procesual, dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.

Ca atare, principiul disponibilității cuprinde, în conținutul său, prerogativa dreptului părților de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării și obligația instanței de a se pronunța, în limitele învestirii, cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra obiectului pricinii, stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată și de pârât prin cererea reconvențională, unde este cazul. În aplicarea acestui principiu, instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită.

În speța de față, instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată prin raportare la precizările reclamantei, inclusiv la precizarea depusă la dosarul cauzei din 06 decembrie 2007, prin care aceasta a arătat că „în contextul precizărilor formulate privind capătul IV de cerere nu mai înțelege să invoce dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu se mai limitează numai la solicitarea prețului plătit pentru apartament și actualizat în condițiile acestui din urma text de lege”. Prin urmare, prima instanță, fiind învestită cu pretențiile care au avut ca temei dispozițiile dreptului comun, în mod corect a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiata, despăgubirile neputând fi acordate atâta timp cât există o lege specială, ce înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului comun.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii sentinței, ca legală și temeinică. Intimata reclamantă a depus o cerere intitulată „întâmpinare/note scrise”, considerată ca având caracter de note scrise față de depășirea termenului legal de depunere a întâmpinării. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurentul contestă decizia instanței de apel pentru două motive; unul se referă la împrejurarea că aceasta a soluționat calea de atac cu care a fost învestită în raport de cererea formulată la 9 martie 2015, care reprezintă o cerere de modificare a acțiunii introductive și care nu poate fi primită în rejudecarea cauzei, urmare a casării cu trimitere.

Aceste susțineri vor fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod. Al doilea motiv de recurs vizează nerespectarea principiului disponibilității, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., raportat la precizările depuse de reclamantă, conform cărora aceasta ar fi renunțat, în opinia recurentului, la soluționarea cererii de restituire a prețului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, din perspectiva Legii speciale, nr. 10/2001. Aceste critici vor fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Niciuna dintre aceste critici nu este fondată. Contrar susținerilor pârâtului, o cerere modificatoare a acțiunii introductive de instanță poate fi primită, în anumite condiții, și în rejudecarea cauzei, în urma casării sau desființării unei hotărâri judecătorești. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu interzic formularea unei astfel de cereri, caracterul obligatoriu al deciziei de casare pentru judecătorii fondului (în speță, a deciziei de desființare a sentinței nr. 486/A din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București într-un ciclu procesual anterior și rămasă irevocabilă) purtând asupra problemelor de drept dezlegate de instanța de recurs sau/și asupra necesității administrării unor probe.

Cu alte cuvinte, limitele casării nu împietează asupra depunerii unor alte cereri în rejudecare, cum este și cererea modificatoare, atât pentru considerentele arătate mai sus, cât și determinat de împrejurarea că instanța de recurs nu poate prefigura formularea unor cereri noi în rejudecare și, ca atare, hotărârea pronunțată de această instanță nu poate trasa nici un fel de limite în ceea ce privește astfel de cereri. În plus, formularea unei cereri modificatoare peste termenul legal (la prima zi de înfățișare sau, la cererea reclamantului, la termenul acordat la prima zi de înfățișare, în acest scop - art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) depinde de atitudinea procesuală a pârâtului, singurul care se poate opune primirii cererii, raportat la caracterul dispozitiv al normei juridice enunțate.

Împrejurarea că o asemenea cerere este formulată în rejudecare nu schimbă regimul primirii cererii, reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., deoarece singura problemă ce s-ar putea pune în legătură cu modificarea acțiunii este cea a tardivității, rezolvabilă conform regulilor arătate, indiferent dacă și câte cicluri procesuale a parcurs litigiul respectiv. Mai trebuie adăugat că o astfel de cerere se poate formula în rejudecare, sub condiția de a se depune în primă instanță și, bineînțeles, anterior dezbaterilor asupra fondului litigiului. În cauza de față, la termenul din 9 martie 2015, în faza judecății în primă instanță, reclamanta a arătat, conform mențiunilor din încheiere, că înțelege să invoce drept temei juridic al cererii de restituire a prețului plătit, reactualizat, și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, alături de dreptul comun.

Această cerere a fost formulată anterior acordării cuvântului asupra probelor, deci, înaintea dezbaterilor asupra fondului litigiului, precum și în scris (fila 59 dosar, ultimul paragraf). De asemenea, nu a existat opoziția pârâtului la primirea cererii, care, lipsind de la dezbateri, și-a asumat riscul desfășurării procesului în absența sa, inclusiv din perspectiva unui acord implicit cu privire la actele procesuale efectuate de partea adversă și a căror primire depindea de poziția sa procesuală. În plus, în speță, prima instanță a acordat mai multe termene de amânare a pronunțării hotărârii, interval de timp în care recurentul avea posibilitatea manifestării opoziției sale la cererea modificatoare și care, evident, ar fi pus în discuție o eventuală repunere pe rol a cauzei în condițiile art. 151 C. proc.

civ. Recurentul nu a procedat, însă, în acest sens, astfel încât, în mod greșit prima instanță a înlăturat temeiul legii speciale, invocat de reclamantă în condițiile arătate, Curtea de Apel reformând în mod corect soluția apelată, sub aspectul în discuție. Pe de altă parte, și dacă ne-am raporta la oricare dintre cererile formulate ulterior acțiunii inițiale de către reclamantă, inclusiv la cea din 4 martie 2010, Curtea de Apel a menționat, în decizia recurată, și alte argumente pentru care a considerat că prima instanță trebuia să soluționeze cauza în raport de dispozițiile legii speciale. Instanța de control judiciar a făcut referire, printre altele, la împrejurarea că judecătorii nu sunt ținuți de temeiul juridic invocat de parte, calificarea în drept a cererii fiind atributul instanței, și că reclamanta nu are un drept de opțiune, în soluționarea cauzei deduse judecății, între dreptul comun și legea specială.

Recurentul nu a combătut aceste considerente ale Curții de Apel, astfel încât, și prin raportare la cererile ulterioare acțiunii introductive, concluzia acestei instanțe, de admitere a apelului, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului, nu poate fi modificată. Argumentele Curții, independent de aspectele procedurale dezbătute în legătură cu primirea cererii din 9 martie 2015, susțin soluția pronunțată asupra căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe și, deci, în absența formulării unor critici sub acest aspect de către recurent, decizia recurată nu este susceptibilă de modificare. În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., susținerile recurentului, de asemenea, nu pot fi primite. Curtea de Apel, în soluționarea cauzei, a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, care, permanent, din perspectiva prețului plătit de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995, a vizat restituirea acestui preț, reactualizat. Părțile în contradictoriu cu care a fost soluționată cauza, în apel, au fost aceleași cu cele menționate în cererea de chemare în judecată (interesează pct. IV din acțiune), iar temeiul juridic al cererii, privind și aplicarea dispozițiilor legii speciale, a fost păstrat de către instanța de control judiciar, raportat la susținerile formulate de reclamantă la termenul de judecată din 9 martie 2015, avute în vedere în mod corect de către Curte, pentru argumentele expuse în precedent.

Pe lângă considerentele menționate, cum s-a arătat deja, instanța de apel a precizat că temeiul juridic al acțiunii „nu leagă instanța”, ceea ce înseamnă că acesta este exclus din sfera principiului disponibilității, aspect necombătut prin cererea de recurs. În concluzie, nu se poate considera că, prin soluția pronunțată, Curtea ar fi încălcat principiul în discuție, din perspectiva niciuneia dintre componentele sale. Decizia în interesul Legii nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de avocatul reclamantei în apărare, nu a fost avută în vedere la pronunțarea prezentei soluții.

Această decizie de admitere a recursului în interesul legii nu a tranșat problema primirii cererii de restituire a prețului plătit în baza Legii nr. 112/1995 în raport de temeiul juridic al dreptului comun, respectiv cel vizând legea specială, ci problema acordării prețului reactualizat, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care reclamantul a formulat doar cerere de restituire a prețului de piață al imobilului, întemeiată pe art. 50 1 din actul normativ. Or, în speță, reclamanta a formulat cerere de restituire a prețului actualizat, în discuție fiind doar temeiul juridic invocat de parte.

Raportat la argumentele expuse, în mod corect instanța de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă și, reținând că prima instanță nu a judecat cererea referitoare la restituirea prețului reactualizat din perspectiva legii speciale, a desființat sentința cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, hotărârea Tribunalului necuprinzând o examinare în fond cu referire la acest act normativ. Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul M.F.P., ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 391 din 9 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2016.