ÎCCJ, Decizia nr. 66/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele; La data de 17 octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii nr. 12/J din 19 iunie 2013, pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în materie disciplinară. În susținerea recursului, magistratul a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și pe cele ale art. 304 1 C. proc. civ.

(fiind vizat, în mod evident, Codul de procedură civilă de la 1865). Printr-o primă critică, autorul recursului a susținut, în esență, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece: - Secția pentru judecători a interpretat nelegal dispozițiile art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, reținând în sarcina sa încălcarea dispozițiilor legale cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor; - Secția pentru judecători a interpretat nelegal dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 reținând în sarcina sa încălcarea aparenței de imparțialitate; Printr-o altă critică, recurentul a arătat, în esență că, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de disciplină a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât; - a realizat o greșită încadrare a faptei în raport cu modificările Legii nr. 303/2004; - a realizat o greșită individualizare a sancțiunii disciplinare; - prin hotărâre, Secția pentru judecători a încălcat prezumția de nevinovăție a sa.

Recurentul a mai invocat, de asemenea, o serie de critici sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate, „în temeiul art. 304 1 C. proc. civ.”, relativ la cele reținute de Secția pentru judecători cu privire la faptul că a acordat termen la un complet de vacanță pe care nu îl prezida, ceea ce nu ar echivala cu dezinvestirea de soluționarea cererii în anulare. Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare și note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc.

civ., precum și condițiile de admisibilitate, criticile de recurs putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă - incidentă în speță -, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului N.G.A. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu susținerile intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va admite recursul în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Sub un prim aspect, trebuie menționat că, în raport cu data sesizării instanței de disciplină, cu prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu dispozițiile art. 81 din Legea nr. 76/2012, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Noul Cod de procedură civilă), iar nu cele ale Codului de procedură civilă din 1865, invocate drept temei de drept în susținerea recursului. Instanța constată că motivele invocate de recurentul-pârât pot fi circumscrise numai ipotezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. Cât privește criticile din recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și art. 304 1 C. proc.

civ., cu referire la Codul din 1865, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă, se reține faptul că acestea nu pot fi cenzurate ca atare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina criticile de netemeinicie și nici cauza sub toate aspectele. Prima critică de nelegalitate invocată, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 în reglementarea în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, vizează în fapt lipsa elementelor constitutive ale acestei abateri. Critica este întemeiată. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor dispuse prin Legea nr. 24/2012, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Or, respectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor reprezintă o îndatorire de serviciu. Ca atare, neîndeplinire acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare sub acest aspect, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. m) din legea menționată, dacă în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora. Această reglementare a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv, obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; subiectul calificat; latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale; producerea unui rezultat vătămător; legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin urmare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare pot fundamenta angajarea răspunderii disciplinare. Din această perspectivă, este de menționat că se impune a fi făcută distincție între încălcarea dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, ca și eventuala greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecători cu ocazia soluționării cauzelor și, pe de altă parte, nerespectarea dispozițiilor privind repartizarea aleatorie, în context disciplinar. În acest sens, se constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, corect reținută de instanța de disciplină nu evidențiază, totuși, încălcarea prevederilor referitoare la repartizarea aleatorie, în context disciplinar.

Ceea ce i se impută, în fapt, recurentului, sub acest aspect, este faptul că, în cadrul unui dosar înregistrat pe rolul instanței, având ca obiect o cerere de suspendare a executării unor acte administrativ fiscale, la unul dintre termene, pârâtul judecător a primit două cereri formulate de către aceeași parte, privind anularea actelor administrative, inclusiv a celor a căror suspendare s-a solicitat, cereri care au fost înregistrate și soluționate în cadrul aceluiași dosar, fără a se proceda la înregistrarea separată și repartizarea aleatorie a acestora în sistemul informatic prin aplicația E.C.R.I.S.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în raport cu particularitățile concrete ale speței analizate, fapta reținută în sarcina judecătorului pârât a fost abordată mai degrabă ca o problemă de aplicare a legii speciale incidente, fiind rezultatul interpretării date de judecător prevederilor Legii nr. 554/2004, decât o chestiune de repartizare aleatorie a cauzelor.

Împrejurarea că, așa cum rezultă din relațiile și înscrisurile comunicate în recurs de către Curtea de Apel Cluj (inclusiv din Dosarele nr. 1584/33/2012 și nr. 184/33/2012, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal), în spețe asemănătoare și alți judecători din cadrul secției din care face parte judecătorul recurent-pârât au procedat într-o manieră similară, ca și faptul că, în ședința de secție din 8 octombrie 2013, această chestiune s-a aflat pe ordinea de zi, atestă că procedura urmată de recurent este rezultatul unei interpretări controversate a unor dispoziții din legea specială aplicabilă în materie, ceea ce nu poate face obiectul controlului judiciar în cadrul contenciosului disciplinar.

Sub un alt aspect, trebuie precizat că, plasând încălcarea dispozițiilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor în sfera abaterilor disciplinare, în mod evident, legiuitorul a avut în vedere acea încălcare evidentă și indiscutabilă, iar nu o situație echivocă, susceptibilă de interpretare, cu privire la care, în aceeași instanță există soluții diferite, neavând relevanță, din acest punct de vedere, dacă soluția aleasă este sau nu corectă.

Și în situația în care recurentului i s-ar putea reproșa o culpă în procedura urmată în cazul înregistrării la dosar a unei cereri de anulare a actului administrativ după ce, în prealabil, fusese înregistrată o cerere de suspendare a executării actului respectiv, din perspectiva modului de repartizare a cauzelor, aceasta este grefată pe o practică neunitară dovedită la nivelul instanței și care a suscitat necesitatea clarificării în cadrul ședinței judecătorilor secției respective, sens în care această instanță de recurs a solicitat relații prin adrese emise conducerii Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, răspunsurile comunicate regăsindu-se la filele 56 - 62 și, respectiv, 92 - 153, la care s-a făcut deja referire.

În contextul expus, Înalta Curte constată că fapta judecătorului N.G.A., astfel cum a fost reținută ca reprezentând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, poate avea ca și cauză o eventuală greșeală colectivă de judecată, iar nu o cauză de angajare a răspunderii disciplinare a magistratului. Prin urmare, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că aspectele astfel reținute înlătură caracterul de abatere disciplinară al acestei prime fapte și, deci, înlătură temeiul răspunderii disciplinare pentru această abatere imputată recurentului.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 și, respectiv, art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, Înalta Curte constată, însă, că aspectele de nelegalitate invocate de recurent, sunt nefondate. În primul rând, instanța constată că motivul invocat de recurentul-pârât, vizând încadrarea juridică a acesteia abateri disciplinare, astfel cum aceasta rezultă din dispozitivul hotărârii, nu poate fi reținut. Din considerentele hotărârii atacate, reiese că instanța de disciplină a examinat faptele săvârșite anterior datei de 25 ianuarie 2012, prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012.

Împrejurarea că, pentru faptele săvârșite ulterior datei de 25 ianuarie 2012, aplicarea regimului sancționator s-a făcut în temeiul legii noi, respectiv a Legii nr. 303/2004, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012, în vigoare la acea dată, nu are semnificația propusă de recurent și nu atrage nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că, o altă soluție ar fi adus atingere principiului neretroactivității legii. Soluția instanței de disciplină, exprimată în dispozitiv și în concordanță cu considerentele hotărârii este în deplin acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor (…)” și cu evoluția în timp a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în determinarea practică a legii aplicabile situațiilor juridice concrete cu care a fost investită, Secția pentru judecători a aplicat corect regula, potrivit căreia, o situație juridică generează acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum. Legea nouă, respectiv art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 24/2012 nu putea fi, însă, aplicată unor situații de fapt anterioare și încadrate în altă normă legală. Nu se poate susține că ar fi fost aplicabile, în realitate, prevederile art. 99 lit. b) din această din urmă formă a legii, după cum propune recurentul, acestea având un alt obiect de reglementare.

Păstrând caracterul unitar al dispozițiilor legale pe baza cărora s-a realizat încadrarea juridică a faptelor, pe de o parte, Secția pentru judecători a respectat limitele învestirii, iar pe de altă parte, a menționat clar și explicit și a aplicat corect normele legale incidente, hotărârea nefiind criticabilă din acest punct de vedere. Nici a doua critică de nelegalitate invocată referitor la această abatere disciplinară nu poate fi reținută.

În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, s-a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale referitoare la declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”, iar potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, în varianta normativă a tezei I, legiuitorul a prevăzut că „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa” constituie abatere disciplinară.

Dispozițiile menționate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, conform cărora, judecătorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între intereselor lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței și a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.

În același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care stipulează că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia. Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanța de disciplină a stabilit corect starea de fapt, această primă abatere disciplinară reținută în sarcina judecătorului N.G.A.

fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât și de către Secția pentru judecători în mod nemijlocit. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații cu reprezentantul unei părți aflate într-un litigiu dedus judecății sale a fost judicios reținută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparență de imparțialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Împrejurarea că această situație nu ar fi una dintre cele prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 24 - 27 C. proc. civ. nu are semnificația atribuită de autorul recursului și nu este de natură să infirme faptul că judecătorul recurent a participat la soluționarea unor cauze în care reprezentantul unei părți îi era o persoană apropiată - acest aspect fiind de notorietate în mediul local - cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții lato sensu.

Încălcarea acestor obligații legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecință, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiție și anume imparțialitatea. Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein și alții vs. Olanda).

În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care se pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal (imparțialitate obiectivă). Particularitățile speței relevă în concret o aparență de imparțialitate subiectivă. Încălcarea obligației legale de abținere în cazurile date a avut drept consecință, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial (suspiciune evidențiată în sesizarea formulată, ca și în articolele de presă publicate).

Pe de altă parte, o consecință a faptei imputabile ar putea-o reprezenta percepția petiționarilor și a opiniei publice (prin intermediul presei) asupra justiției, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care participă la soluționarea unui dosar. Din această perspectivă, se constată că susținerile recurentului privind lipsa intenției, cele referitoare la practica în materie a instanței (dar care derivă din situații de fapt diferite), ca și cele vizând calitatea respectivei persoane sunt lipsite de relevanță juridică, fiind inapte să acopere situațiile de incompatibilitate în care s-a aflat judecătorul, precum și consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor profesionale sub acest aspect și pe care recurentul încearcă să o minimalizeze.

În contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii. Sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că, în cauză, a fost reliefată existența acestei a doua fapte, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile recurentului, privind lipsa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, nu pot fi primite. În cadrul cenzurii de legalitate și în raport cu soluția în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,se constată și temeinicia criticilor formulate de recurent prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Având în vedere individualizarea sancțiunii, astfel cum a fost realizată de către instanța de disciplină în opinia majoritară, Înalta Curte are în vedere faptul că se impune respectarea pe deplin a criteriilor legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și a principiului proporționalității. Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentului, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Înalta Curte apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul N.G.A., de natură a aduce atingere principiului independenței și imparțialității magistratului, singura menținută în cauză în sarcina acestuia, nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului. În raport cu toate aceste împrejurări, prin aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.

În acest sens, se reține că, potrivit pct. 5.1. din Carta Europeană privind Statutul judecătorilor (Strasbourg, 8-10 iulie 1998): „(…) Gravitatea sancțiunilor aplicabile este precizată prin statut și aplicarea acestora este supusă principiului proporționalității.(…)”. Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia exemplificată. În plus, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seama, pe lângă aspectul sus menționat, îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit respectivele abateri.

Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că la ultima evaluare profesională recurentului i s-a acordat calificativul „foarte bine” pentru activitatea desfășurată, acesta are titlul de doctor în drept, desfășoară activitate didactică în cadrul Facultăților de Drept „D.C.” și „B.V.” din Cluj-Napoca și a publicat o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridic. Chiar dacă acesta a mai fost sancționat disciplinar, sancțiunea aplicată fiind cea a diminuării indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului N.G.A., la individualizarea căreia trebuie să se țină cont și de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.

În raport cu temeinicia acestor critici, ca și a celor vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, recursul este fondat și va fi admis. În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural. Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv Noul Cod de procedură civilă.

Spre deosebire de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile Noului Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”. În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că, în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită. Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă. Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare. Or, în cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil stabilite în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, constată că se impune respingerea acțiunii disciplinare privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai aspră, sancțiune care să nu-l îndepărteze pe recurent din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, va înlocui sancțiunea aplicată recurentului, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu sancțiunea mutării disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 24/2012 și, respectiv, de art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii nr. 12/J din 19 iunie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară. Casează în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înlocuiește sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu cea a mutării disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în vigoare anterior modificării intervenite prevederilor menționate prin Legea nr. 24/2012 și respectiv, de art. 99 lit. i) teza 1 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Definitivă. Pronunțată în ședința publică de la 5 mai 2014.