ÎCCJ, Decizia nr. 66/2014

ÎCCJ, Decizia nr. 66/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față, constată următoarele;

La data de 17

octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii

nr. 12/J din 19 iunie 2013, pronunțată de C.S.M., secția pentru judecători în

materie disciplinară.

În susținerea

recursului, magistratul a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ. (fiind vizat, în mod evident, Codul de procedură civilă de la

1865).

Printr-o primă

critică, autorul recursului a susținut, în esență, că hotărârea atacată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, deoarece:

- Secția pentru

judecători a interpretat nelegal dispozițiile art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004,

reținând în sarcina sa încălcarea dispozițiilor legale cu privire la

repartizarea aleatorie a cauzelor;

- Secția pentru

judecători a interpretat nelegal dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004

reținând în sarcina sa încălcarea aparenței de imparțialitate;

Printr-o altă

critică, recurentul a arătat, în esență că, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, instanța de disciplină a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât;

- a realizat o

greșită încadrare a faptei în raport cu modificările Legii nr. 303/2004;

- a realizat o

greșită individualizare a sancțiunii disciplinare;

- prin hotărâre,

Secția pentru judecători a încălcat prezumția de nevinovăție a sa.

Recurentul a mai

invocat, de asemenea, o serie de critici sub aspectul netemeiniciei hotărârii

atacate, „în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.”, relativ la cele

reținute de Secția pentru judecători cu privire la faptul că a acordat termen

la un complet de vacanță pe care nu îl prezida, ceea ce nu ar echivala cu

dezinvestirea de soluționarea cererii în anulare.

Intimata Inspecția

Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare și note scrise, prin care a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a reiterat, în esență,

situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea

și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.

Având în vedere că

cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, criticile de recurs putând

fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă - incidentă în speță -, în raport cu

prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, completul de filtru a admis în

principiu recursul judecătorului N.G.A.

Analizând hotărârea

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, cu susținerile intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte va admite recursul în sensul și pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

Sub un prim aspect,

trebuie menționat că, în raport cu data sesizării instanței de disciplină, cu

prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu

dispozițiile art. 81 din Legea nr. 76/2012, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Noul Cod de

procedură civilă), iar nu cele ale Codului de procedură civilă din 1865, invocate

drept temei de drept în susținerea recursului.

Instanța constată că

motivele invocate de recurentul-pârât pot fi circumscrise numai ipotezei de

nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aprobat

prin Legea nr. 134/2010.

Cât privește

criticile din recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și art. 304

1

C. proc. civ., cu referire la Codul din 1865, în limitele cenzurii de

legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin.

(1) din Noul Cod de procedură civilă, se reține faptul că acestea nu pot fi

cenzurate ca atare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina

criticile de netemeinicie și nici cauza sub toate aspectele.

Prima critică de

nelegalitate invocată, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit.

m) din Legea nr. 303/2004 în reglementarea în vigoare anterior modificărilor

aduse prin Legea nr. 24/2012, vizează în fapt lipsa elementelor constitutive

ale acestei abateri.

Critica este

întemeiată.

În ceea ce privește

fapta prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare

anterior modificărilor dispuse prin Legea nr. 24/2012, legiuitorul a stabilit

că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea dispozițiilor privind

distribuirea aleatorie a cauzelor”.

Este de necontestat

că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii

răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și

pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Or, respectarea

dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor reprezintă o îndatorire

de serviciu.

Ca atare,

neîndeplinire acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă

răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit

prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite

condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În consecință, pentru

admiterea acțiunii disciplinare sub acest aspect, urma a se stabili, în raport

cu prevederile art. 99 lit. m) din legea menționată, dacă în speță sunt

întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În acest sens, este de

reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului integrat

statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul

concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare

a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii

disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere

rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea

răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă

a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv, obiectul, cu

referire la relațiile sociale de muncă în acest caz; latura obiectivă, cu

referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; subiectul calificat;

latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale;

producerea unui rezultat vătămător; legătura de cauzalitate între faptă și

prejudiciu.

Prin urmare, numai

îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și

inexistența unor cauze de exonerare pot fundamenta angajarea răspunderii

disciplinare.

Din această

perspectivă, este de menționat că se impune a fi făcută distincție între

încălcarea dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, ca și

eventuala greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecători cu

ocazia soluționării cauzelor și, pe de altă parte, nerespectarea dispozițiilor

privind repartizarea aleatorie, în context disciplinar.

În acest sens, se

constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, corect

reținută de instanța de disciplină nu evidențiază, totuși, încălcarea

prevederilor referitoare la repartizarea aleatorie, în context disciplinar.

Ceea ce i se impută,

în fapt, recurentului, sub acest aspect, este faptul că, în cadrul unui dosar

înregistrat pe rolul instanței, având ca obiect o cerere de suspendare a

executării unor acte administrativ fiscale, la unul dintre termene, pârâtul

judecător a primit două cereri formulate de către aceeași parte, privind

anularea actelor administrative, inclusiv a celor a căror suspendare s-a

solicitat, cereri care au fost înregistrate și soluționate în cadrul aceluiași

dosar, fără a se proceda la înregistrarea separată și repartizarea aleatorie a

acestora în sistemul informatic prin aplicația E.C.R.I.S.

Examinând hotărârea

atacată, Înalta Curte constată că, în raport cu particularitățile concrete ale

speței analizate, fapta reținută în sarcina judecătorului pârât a fost abordată

mai degrabă ca o problemă de aplicare a legii speciale incidente, fiind

rezultatul interpretării date de judecător prevederilor Legii nr. 554/2004,

decât o chestiune de repartizare aleatorie a cauzelor.

Împrejurarea că, așa

cum rezultă din relațiile și înscrisurile comunicate în recurs de către Curtea

de Apel Cluj (inclusiv din Dosarele nr. 1584/33/2012 și nr. 184/33/2012, aflate

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal), în spețe asemănătoare și alți judecători din cadrul secției din

care face parte judecătorul recurent-pârât au procedat într-o manieră similară,

ca și faptul că, în ședința de secție din 8 octombrie 2013, această chestiune

s-a aflat pe ordinea de zi, atestă că procedura urmată de recurent este

rezultatul unei interpretări controversate a unor dispoziții din legea specială

aplicabilă în materie, ceea ce nu poate face obiectul controlului judiciar în cadrul

contenciosului disciplinar.

Sub un alt aspect,

trebuie precizat că, plasând încălcarea dispozițiilor referitoare la

repartizarea aleatorie a cauzelor în sfera abaterilor disciplinare, în mod

evident, legiuitorul a avut în vedere acea încălcare evidentă și indiscutabilă,

iar nu o situație echivocă, susceptibilă de interpretare, cu privire la care,

în aceeași instanță există soluții diferite, neavând relevanță, din acest punct

de vedere, dacă soluția aleasă este sau nu corectă.

Și în situația în

care recurentului i s-ar putea reproșa o culpă în procedura urmată în cazul

înregistrării la dosar a unei cereri de anulare a actului administrativ după

ce, în prealabil, fusese înregistrată o cerere de suspendare a executării

actului respectiv, din perspectiva modului de repartizare a cauzelor, aceasta

este grefată pe o practică neunitară dovedită la nivelul instanței și care a

suscitat necesitatea clarificării în cadrul ședinței judecătorilor secției

respective, sens în care această instanță de recurs a solicitat relații prin

adrese emise conducerii Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții

de Apel Cluj, răspunsurile comunicate regăsindu-se la filele 56 - 62 și,

respectiv, 92 - 153, la care s-a făcut deja referire.

În contextul expus,

Înalta Curte constată că fapta judecătorului N.G.A., astfel cum a fost reținută

ca reprezentând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr.

303/2004, republicată, poate avea ca și cauză o eventuală greșeală colectivă de

judecată, iar nu o cauză de angajare a răspunderii disciplinare a

magistratului.

Prin urmare, în

cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că

aspectele astfel reținute înlătură caracterul de abatere disciplinară al

acestei prime fapte și, deci, înlătură temeiul răspunderii disciplinare pentru

această abatere imputată recurentului.

În ceea ce privește

abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în

forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 și, respectiv, art.

99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin

Legea nr. 24/2012, Înalta Curte constată, însă, că aspectele de nelegalitate

invocate de recurent, sunt nefondate.

În primul rând,

instanța constată că motivul invocat de recurentul-pârât, vizând încadrarea

juridică a acesteia abateri disciplinare, astfel cum aceasta rezultă din

dispozitivul hotărârii, nu poate fi reținut.

Din considerentele

hotărârii atacate, reiese că instanța de disciplină a examinat faptele

săvârșite anterior datei de 25 ianuarie 2012, prin prisma dispozițiilor art. 99

lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea anterioară

modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012.

Împrejurarea că,

pentru faptele săvârșite ulterior datei de 25 ianuarie 2012, aplicarea

regimului sancționator s-a făcut în temeiul legii noi, respectiv a Legii nr. 303/2004,

republicată, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012, în vigoare la

acea dată, nu are semnificația propusă de recurent și nu atrage nelegalitatea

hotărârii atacate, cu motivarea că, o altă soluție ar fi adus atingere principiului

neretroactivității legii.

Soluția instanței de

disciplină, exprimată în dispozitiv și în concordanță cu considerentele

hotărârii este în deplin acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția

României, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor (…)” și cu

evoluția în timp a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că, în determinarea practică a legii aplicabile situațiilor

juridice concrete cu care a fost investită, Secția pentru judecători a aplicat

corect regula, potrivit căreia, o situație juridică generează acele efecte care

sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă

cristalizată în adagiul tempus regit actum.

Legea nouă, respectiv

art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 24/2012 nu putea fi, însă, aplicată

unor situații de fapt anterioare și încadrate în altă normă legală.

Nu se poate susține

că ar fi fost aplicabile, în realitate, prevederile art. 99 lit. b) din această

din urmă formă a legii, după cum propune recurentul, acestea având un alt

obiect de reglementare.

Păstrând caracterul

unitar al dispozițiilor legale pe baza cărora s-a realizat încadrarea juridică

a faptelor, pe de o parte, Secția pentru judecători a respectat limitele

învestirii, iar pe de altă parte, a menționat clar și explicit și a aplicat

corect normele legale incidente, hotărârea nefiind criticabilă din acest punct

de vedere.

Nici a doua critică

de nelegalitate invocată referitor la această abatere disciplinară nu poate fi

reținută.

În ceea ce privește

abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în

reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, s-a

stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale

referitoare la declarațiile de avere, declarațiile de interese,

incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”, iar

potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară

modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, în varianta normativă a tezei I,

legiuitorul a prevăzut că „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când

judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege

pentru abținerea sa” constituie abatere disciplinară.

Dispozițiile

menționate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege,

conform cărora, judecătorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate

legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict

între intereselor lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de

apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care

conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al

instanței și a considerat că existența conflictului de interese nu afectează

îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor,

care stipulează că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în

îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod

obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice

comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în

imparțialitatea lor.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă

orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să

afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia.

Din examinarea

actelor dosarului, se constată că instanța de disciplină a stabilit corect

starea de fapt, această primă abatere disciplinară reținută în sarcina

judecătorului N.G.A. fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul

cercetării prealabile, cât și de către Secția pentru judecători în mod

nemijlocit.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații cu reprezentantul unei

părți aflate într-un litigiu dedus judecății sale a fost judicios reținută,

aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparență de

imparțialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor

omului.

Împrejurarea că

această situație nu ar fi una dintre cele prevăzute în mod expres de

dispozițiile art. 24 - 27 C. proc. civ. nu are semnificația atribuită de

autorul recursului și nu este de natură să infirme faptul că judecătorul

recurent a participat la soluționarea unor cauze în care reprezentantul unei

părți îi era o persoană apropiată - acest aspect fiind de notorietate în mediul

local - cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și

interdicții lato sensu.

Încălcarea acestor

obligații legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecință,

lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de

justiție și anume imparțialitatea.

Înalta Curte

subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul

dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art.

6 din Convenția europeană a drepturilor omului și cum rezultă din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003,

cauza Klein și alții vs. Olanda).

În acest sens,

noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată

într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care

presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza

vreo parte (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune

cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte

determinate și verificabile care se pot ridica îndoieli cu privire la

imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal

(imparțialitate obiectivă).

Particularitățile

speței relevă în concret o aparență de imparțialitate subiectivă.

Încălcarea obligației

legale de abținere în cazurile date a avut drept consecință, pe de o parte,

crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial (suspiciune

evidențiată în sesizarea formulată, ca și în articolele de presă publicate).

Pe de altă parte, o

consecință a faptei imputabile ar putea-o reprezenta percepția petiționarilor

și a opiniei publice (prin intermediul presei) asupra justiției, aprecierile

negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în

obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care participă la soluționarea

unui dosar.

Din această

perspectivă, se constată că susținerile recurentului privind lipsa intenției,

cele referitoare la practica în materie a instanței (dar care derivă din

situații de fapt diferite), ca și cele vizând calitatea respectivei persoane

sunt lipsite de relevanță juridică, fiind inapte să acopere situațiile de

incompatibilitate în care s-a aflat judecătorul, precum și consecința directă

și imediată a încălcării obligațiilor profesionale sub acest aspect și pe care

recurentul încearcă să o minimalizeze.

În contextul

examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004,

republicată, judecătorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să

asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor,

precum și egalitatea lor în fața legii.

Sub acest aspect,

instanța de control judiciar constată că, în cauză, a fost reliefată existența

acestei a doua fapte, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de

cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile

recurentului, privind lipsa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare,

nu pot fi primite.

În

cadrul cenzurii de legalitate și în raport cu soluția în ceea ce privește

abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,se constată și temeinicia

criticilor formulate de recurent prin motivul de recurs vizând nelegalitatea

individualizării sancțiunii.

Având în

vedere individualizarea sancțiunii, astfel cum a fost realizată de către

instanța de disciplină în opinia majoritară, Înalta Curte are în vedere faptul

că se impune respectarea pe deplin a criteriilor legale ce trebuie avute în

vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și a principiului

proporționalității.

Sub

acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în

„excluderea din magistratură”, aplicată recurentului, este cea mai severă

dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum

acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Înalta

Curte apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul N.G.A., de natură a aduce

atingere principiului independenței și imparțialității magistratului, singura

menținută în cauză în sarcina acestuia, nu are totuși nivelul de gravitate care

să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea

concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, după cum

ignoră și caracterul gradual al sancționării magistratului. În raport cu toate

aceste împrejurări, prin aplicarea sancțiunii disciplinare este necesar să își

găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta

societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe

relevante în cauză.

În acest

sens, se reține că, potrivit pct. 5.1. din Carta Europeană privind Statutul

judecătorilor (Strasbourg, 8-10 iulie 1998): „(…) Gravitatea sancțiunilor

aplicabile este precizată prin statut și aplicarea acestora este supusă

principiului proporționalității.(…)”.

Nu pot

fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale

invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în

materia exemplificată.

În plus,

potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea

sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanța de

disciplină trebuia să țină seama, pe lângă aspectul sus menționat, îl

reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context

în care s-au săvârșit respectivele abateri.

Semnificativ

din acest punct de vedere este faptul că la ultima evaluare profesională

recurentului i s-a acordat calificativul „foarte bine” pentru activitatea

desfășurată, acesta are titlul de doctor în drept, desfășoară activitate

didactică în cadrul Facultăților de Drept „D.C.” și „B.V.” din Cluj-Napoca și a

publicat o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridic.

Chiar

dacă acesta a mai fost sancționat disciplinar, sancțiunea aplicată fiind cea a

diminuării indemnizației de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3

luni, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului N.G.A., la

individualizarea căreia trebuie să se țină cont și de aspectele favorabile

acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.

În

raport cu temeinicia acestor critici, ca și a celor vizând abaterea

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile art. 49 alin. (6)

din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare

și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr.

134/2010, recursul este fondat și va fi admis.

În ceea

ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată,

se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art.

49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi

speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu

prevederile Codului de procedură civilă, care, în speță, este cel aprobat prin

Legea nr. 134/2010, respectiv Noul Cod de procedură civilă.

Spre

deosebire de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, care

prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi

modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul

menționat), prevederile Noului Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496

alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi

casată, în tot sau în parte (…)”.

În

raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se

constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză,

hotărârea Secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, singura

soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei

hotărâri.

Pe de

altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu

trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de

Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a

dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere

pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția

cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care,

anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță)

a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un

control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe

judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de

recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea

că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr.

317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile

sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a

magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și de a include această

categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate

de respectivele prevederi, dat fiind că, în cuprinsul acestui text, așa cum s-a

arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza

speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în

sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată

asupra litigiului.

Prin

urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, nu ar

putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare

cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai

mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin.

(1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută,

judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind

incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după

casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în

cazul celor două secții ale C.S.M., ca instanțe de disciplină, în raport cu

dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu

structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul

enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție

sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată

insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C.

proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce

vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiile fundamentale ale

procesului civil stabilite în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și

(3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu

ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și

specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a

spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii

întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze,

Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii

atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al

analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând,

prin urmare, în speță, Înalta Curte, constată că se impune respingerea acțiunii

disciplinare privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit.

m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, reindividualizarea

sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse și la caracterul

gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea

unei alte sancțiuni decât cea mai aspră, sancțiune care să nu-l îndepărteze pe

recurent din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și

consecințelor faptelor sale.

În

concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul,

va casa în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată,

acțiunea disciplinară privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.

99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare. Totodată, va înlocui sancțiunea aplicată recurentului, respectiv pe

cea a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu sancțiunea mutării

disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art.

99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în vigoare anterior

modificării intervenite prin Legea nr. 24/2012 și, respectiv, de art. 99 lit.

i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 și va

menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii nr. 12/J din 19 iunie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Casează în parte

hotărârea atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea

disciplinară privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit.

m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Înlocuiește

sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art.

100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, cu cea a mutării disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în

vigoare anterior modificării intervenite prevederilor menționate prin Legea nr.

24/2012 și respectiv, de art. 99 lit. i) teza 1 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, în forma ulterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința

publică de la 5 mai 2014.