ÎCCJ, Decizia nr. 55/2021

Deliberând asupra recursului declarat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor pct. 1 din art. unic al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 și a art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 și art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor pct. 1 din art. unic al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 și a art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 și art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 formulată de apelantul inculpat A., prin apărător ales.

Deliberând asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză, Înalta Curte, secția penală a reținut următoarele:

Excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate de către una dintre părțile din proces (apelantul inculpat A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Societatea Feroviară de Turism SFT - CFR S.A. și inculpații A., B. și C., împotriva sentinței penale nr. 121/F din 15 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Excepțiile de neconstituționalitate vizează dispoziții în vigoare, respectiv pct. 1 din art. unic al Ordonanței de urgență nr. 124/2005, art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 și art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Referitor la condiția ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituțional, s-a constatat neîndoielnic îndeplinită această exigență din perspectiva motivelor invocate de către apelantul contestator în susținerea excepțiilor pendinte.

Ca atare, Înalta Curte a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către apelantul inculpat A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior aceste texte de lege din perspectiva arătată.

Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componenței privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, Înalta Curte a reținut că apelantul inculpat A. referitor la excepția de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile prevăzute la pct. 1 din art. unic al O.U.G. nr. 124/2005, care prevăd că Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: La articolul 10, lit. a) va avea următorul cuprins: a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;", susține că această dispoziție care continuă să-și producă efectele în opinia parchetului, de vreme ce este singurul text incriminator în vigoare la data săvârșirii faptei, în temeiul căruia s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Astfel, având în vedere limitele învestirii instanței în soluționarea apelului pendinte și date fiind particularitățile cauzei, Înalta Curte a apreciat că demersul apelantului inculpat urmărește modificarea și completarea conținutului dispozițiilor legale prevăzute la pct. 1 din art. unic al O.U.G. nr. 124/2005, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

În consecință, s-a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial, care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate aduse de apelantul inculpat A., dispozițiilor prevăzute de art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanței de urgență nr. 124/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000, în sensul că acestea sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că o persoană ar putea fi condamnată în temeiul unei dispoziții cuprinse într-o ordonanță de urgență respinsă de Parlament, precum și dispozițiilor prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 care sunt neconstituționale prin prisma lipsei de predictibilitate a aplicării normei legale, deficiență generată de "valoarea comercială reală", ca sintagmă de natură să afecteze predictibilitatea normei incriminatoare, Înalta Curte a reținut că din analiza motivelor ce susțin cele două excepții de neconstituționalitate invocate de autorul cererii rezultă că acestea sunt formulate din perspectiva unei interpretări/aplicări a normei legale de către instanța de judecată la speța în cauză, precum și dinamica legislativă în materie. Or, toate aceste chestiuni țin de interpretarea și aplicarea legii, în concret, la speța dedusă judecății, atribut exclusiv al instanței de judecată care trebuie să stabilească, în virtutea legii, existența și forma normei de incriminare la momentul realizării acțiunilor pretins ilicite ale persoanelor trimise în judecată, aspecte ce nu cad sub incidența controlului de constituționalitate.

Totodată, s-a constatat că aspectele invocate de autorul cererii de sesizare a Curții Constituționale în legătură cu cele două texte de lege menționate, coincid cu motivele de apel ale apelantului inculpat A., care urmează a primi o dezlegare odată cu soluționarea pe fond a pricinii.

În concluzie, aspectele invocate de apelantul inculpat A. nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unor excepții de neconstituționalitate.

II. Împotriva încheierii din data de din data de 10 noiembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018, recurentul inculpat A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 15 februarie 2021.

La termenul de judecată din 15 februarie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția tardivității recursului, susținând că acesta a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, poate fi atacată la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

În lipsa unor dispoziții exprese în cuprinsul legii speciale (Legea nr. 47/1992), termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluției instanței penale de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, se calculează conform art. 269 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., dispoziții procesual penale cu caracter general, aplicabile în procedura pendinte, în virtutea art. 24 din Legea nr. 255/2013.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.:

"(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește."

În incidența dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că încheierea din dosarul nr. x/2020 prin care a fost a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A. a fost pronunțată la data de 10 noiembrie 2020, fără ca în cuprinsul acesteia să se menționeze ora la care s-a pronunțat hotărârea.

Dezlegând problema momentului (dies a quo) de la care se calculează termenul procedural pe ore în situația în care nu se cunoaște ora pronunțării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina și jurisprudența (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 107/2017, I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 164/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore în care inculpatul A. putea formula recurs împotriva încheierii pronunțate în dosarul nr. x/2020 sub aspectul soluției date cererii de sesizare a Curții Constituționale, a început să curgă la sfârșitul zilei de 10 noiembrie 2020, ora 24:00, și s-a împlinit la data de 12 noiembrie 2020 (luni), ora 02:00.

În consecință, calea de atac formulată de inculpat la data de 19 noiembrie 2020, ora 10:30, a fost exercitată după expirarea termenului legal. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

Prin urmare, cum excepția tardivității constituie o excepție peremptorie - care împiedică judecarea cauzei, se constată că există un impediment legal în analiza pe fond a recursului formulat de inculpatul A..

Pe cale de consecință, constatând întemeiată excepția tardivității recursului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca tardiv, recursul formulat de inculpatul A. încheierii din data de 10 noiembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2021.