ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 110 din 14 februarie 2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale. Exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie, în temeiul art. 65 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 651 din 14 mai 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 181/A din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare durata reținerii și a arestării preventive din 04 septembrie 2019 până la 03 octombrie 2019, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) C. pen., respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a comunica cu persoana vătămată C. și cu martorii D. și E., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale. Exercitarea acelorași drepturi i-a fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie în temeiul art. 65 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 18 martie 2015, și în stare de recidivă postcondamnatorie raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni și 434 zile închisoare stabilită prin sentința penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1436/A din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 31 ianuarie 2019, cu un rest de 273 zile, care s-ar fi împlinit la 31 octombrie 2020.

În temeiul art. 96 alin. (4) C. pen. și art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., a fost revocată liberarea condiționată dispusă prin sentința penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistrița, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, și s-a dispus executarea restului de pedeapsă de 273 zile.

În temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., s-a adăugat restul rămas neexecutat de 273 zile la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, inculpatul B. urmând să execute o pedeapsă rezultantă finală de 4 ani și 273 zile închisoare, în regim de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) C. pen., respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a comunica cu persoana vătămată C. și cu martorii D. și E., pe o perioadă de 3 ani, începând cu data executării sau a considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) C. pen., exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă inculpatului și cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 4 ani și 273 zile închisoare durata reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu din 11 septembrie 2019 până la data de 20 noiembrie 2019, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestului la domiciliu a inculpatului B., luată prin încheierea penală nr. 149 din 19 decembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019.4, măsură care la data pronunțării sentinței nu a fost pusă efectiv în executare, inculpatul fiind arestat preventiv în dosarul nr. x/2020.

S-a menținut măsura arestului la domiciliu, care s-a dispus a fi pusă în executare în măsura în care inculpatul nu se va mai afla sub imperiul măsurii arestării preventive într-un alt dosar.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1) și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către partea civilă C., în contradictoriu cu inculpații B. și A., aceștia fiind obligați, în solidar, la plata către cea dintâi a sumei de 9.700 de RON, reprezentând daune materiale.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, la data de 03 septembrie 2019, a exercitat violențe asupra persoanei vătămate C., în timp ce aceasta se deplasa pietonal pe o cărare de legătură dintre Calea x și str. x din municipiul Cluj-Napoca, doborând-o la pământ, pentru a-i da ocazia inculpatului B. să îi sustragă portmoneul, după care a fugit, producând un prejudiciu de 9.700 RON, întrunește elementele constitutive a infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că fapta inculpatului B., care, la data de 03 septembrie 2019, după ce inculpatul A. a exercitat violențe asupra persoanei vătămate C., în timp ce aceasta se deplasa pietonal pe o cărare de legătură dintre Calea x și str. x din municipiul Cluj-Napoca, doborând-o la pământ, i-a sustras portmoneul, după care a fugit, producând un prejudiciu de 9.700 RON, întrunește elementele constitutive a infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) și (5) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 233 C. pen., instanța de fond a reținut că elementul material constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, respectiv prin întrebuințarea de violențe sau amenințări. S-a subliniat că acțiunea inculpatului B., care a sustras portmoneul persoanei vătămate, după ce coautorul A. a utilizat forța împotriva victimei, doborând-o, realizează elementul material al infracțiunii complexe de tâlhărie calificată, urmarea imediată constând în atingerea adusă relațiilor sociale create în jurul patrimoniului și al integrității fizice și psihice a persoanei, valori sociale ocrotite penalmente.

S-a arătat că legătura de cauzalitate dintre acțiunile inculpaților și urmarea imediată (deposedarea victimei de bunurile mobile aflate asupra sa) rezultă din chiar modalitatea de comitere a faptei.

Instanța a mai menționat că, deși inculpatul B. a comis doar acțiunea de luare a bunurilor proprietatea persoanei vătămate, el a asistat la acțiunile violente prealabile ale coautorului exercitate asupra victimei, iar modalitatea de acționare a celor doi autori sugerează fără dubii existența unei înțelegeri prealabile în acest sens. S-a subliniat că pentru reținerea infracțiunii de tâlhărie nu este necesar ca fiecare dintre coautori să realizeze atât acțiunea scop, cât și cea mijloc, fiind suficient ca aceștia să săvârșească conjugat acțiunile de luare a bunurilor, respectiv de exercitare a violențelor, în măsura în care au cunoscut contribuția celuilalt.

Sub aspectul laturii subiective, s-a arătat că inculpații au acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, întrucât au prevăzut și urmărit deposedarea persoanei vătămate prin constrângere.

S-a constatat că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în stare de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 651 din 14 mai 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 181/A din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, precum și că inculpatul B. a comis fapta atât în stare de recidivă postexecutorie, raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 18 martie 2015, care ar fi fost considerată ca fiind executată la 25 mai 2016, cât și în stare de recidivă postcondamnatorie, raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni și 434 zile închisoare stabilită prin sentința penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin decizia penală nr. 1436/A din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 31 ianuarie 2019, cu un rest de 273 zile, care s-ar fi împlinit la data de 31 octombrie 2020.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, s-au avut în vedere limitele legale de pedeapsă prevăzute de art. 233 alin. (1) C. pen., respectiv de la 2 la 7 ani închisoare, majorate, în temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., cu jumătate (în speță de la 3 ani la 10 ani și 6 luni închisoare), periculozitatea infracțiunii săvârșite, care reiese din împrejurarea că aceștia au acționat în coautorat, în baza unei înțelegeri prealabile, asupra unei persoane de o vârstă înaintată, după urmărirea pe furiș și doborârea acesteia la pământ, precum și valoarea însemnată a prejudiciului, care nu a fost recuperat.

Instanța de fond a ținut seama și de aspectele care circumstanțiază persoana inculpaților, respectiv perseverența infracțională și conduita procesuală nesinceră, reținând că inculpatul B. a comis infracțiunea dedusă judecății atât în stare de recidivă postexecutorie, cât și în stare de recidivă postcondamnatorie, în termenul de supraveghere al liberării condiționate, nesocotind încrederea investită de organele judiciare în buna sa conduită. În plus, s-a subliniat că rezoluția infracțională inițială a aparținut inculpatului B., care l-a atras pe coinculpat în activitatea infracțională, propunându-i în mod repetat și insistent să urmărească persoana vătămată, precum și că există indicii în sensul că, ulterior înlocuirii măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar, i-ar fi adus reproșuri martorei D. pentru declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Totodată, s-a mai avut în vedere că inculpatul B. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, măsura fiind înlocuită cu arestul la domiciliu la 03 octombrie 2019, iar aceasta a fost, la rândul său, înlocuită cu măsura controlului judiciar la 15 noiembrie 2019. În fine, ca urmare a nerespectării obligațiilor aferente controlului judiciar, măsura a fost înlocuită cu arestul la domiciliu, care nu a putut fi efectiv pus în executare întrucât inculpatul a fost arestat preventiv într-un alt dosar.

Pentru aceste motive, în vederea asigurării scopului educativ, preventiv, dar și punitiv al sancțiunii penale, instanța de fond a dispus condamnarea celor doi inculpați conform dispozitivului hotărârii.

În ceea ce privește latura civilă, prima instanță a observat că, anterior începerii cercetării judecătorești, persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 9.700 RON, ce se afla în portofelul sustras. Instanța a constatat îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, reținând că inculpații au acționat în mod conjugat și cu premeditare în vederea deposedării persoanei vătămate de portofel, iar banii astfel sustrași nu i-au fost restituiți. Referitor la cuantumul prejudiciului, s-a subliniat că existența a cel puțin 9.700 RON în portofelul sustras de către inculpați a fost dovedită din coroborarea declarației persoanei vătămate cu cea a inculpatului B.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și inculpații B. și A.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul greșitei rețineri, în sarcina inculpatului B., a stării de recidivă postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1041 din 2 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 18 martie 2015.

Inculpatul B. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată în infracțiunea de furt calificat, precizând că nu a exercitat violențe fizice asupra persoanei vătămate. Totodată, a susținut că, din probele existente la dosar, rezultă că persoana vătămată dădea bani cu camătă, împrejurare în care reținea, cu titlu de garanție, cărțile de identitate ale debitorilor, iar scopul urmărit de cei doi inculpați a fost acela de a-și recupera actele de identitate.

Inculpatul A. a criticat sentința atacată sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, raportat la împrejurarea că împreună cu coinculpatul a urmărit doar recuperarea actelor de identitate, neavând cunoștință că portmoneul sustras conține și sume de bani.

Prin decizia penală nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și de inculpatul B. împotriva sentinței penale nr. 110 din 14 februarie 2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desființată pe latura penală numai în ceea ce privește starea de recidivă postcondamnatorie reținută în sarcina inculpatului B., iar, în rejudecare:

A fost înlăturată starea de recidivă postcondamnatorie reținută în sarcina inculpatului B. raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni și 434 zile închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1280/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, revocarea liberării condiționate dispusă prin sentința penală nr. 1789/2018 a Judecătoriei Bistrița și adăugarea restului rămas neexecutat de 273 de zile, urmând ca inculpatul să execute numai pedeapsa finală de 4 ani închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași hotărâri.

S-au dedus din pedepsele aplicate inculpaților perioadele executate din 04 septembrie 2019 - 03 octombrie 2019 pentru inculpatul A. și din 11 septembrie 2019 - 20 noiembrie 2019 pentru inculpatul B..

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect situația factuală și calificarea juridică a acesteia, faptele săvârșite, astfel cum au fost prezentate detaliat în cuprinsul sentinței, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen. Ca urmare, a apreciat neîntemeiate criticile formulate de inculpatul B. cu privire la greșita încadrare juridică dată faptei.

Neîntemeiate au fost considerate și criticile apelanților inculpați A. și B. referitoare la greșita cuantificare a pedepselor aplicate de prima instanță, arătându-se că, în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., sancțiunile stabilite, de 3 ani și 10 luni închisoare în cazul primului și, respectiv, de 4 ani închisoare în privința celui de-al doilea, sunt just individualizate, neimpunându-se reducerea acestora.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat fondate apelurile declarate de parchet și de inculpatul B. cu referire la greșita reținere în privința acestui inculpat a stării de recidivă postexecutorie.

În acest sens, s-a arătat că, prin sentința penală nr. 1280 din 12 august 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunțată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 1436 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel Cluj, s-a constatat că inculpatul B. a comis infracțiunile deduse judecății în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Ca urmare, în temeiul art. 104 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1041/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca și s-a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat, de 434 zile închisoare, pedeapsa finală fiind aceea de 2 ani, 6 luni și 434 zile închisoare.

De asemenea, s-a mai arătat că inculpatul a fost arestat din 04 mai 2016, fiind liberat condiționat la 31 ianuarie 2019, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 273 zile închisoare.

Față de aceste aspecte, s-a apreciat că, în cauză, se impune înlăturarea stării de recidivă postexecutorie reținută în sarcina inculpatului B., însă cu menținerea pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Ca urmare, au fost admise apelurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și de inculpatul B., cu consecința desființării parțiale a sentinței penale atacate sub aspectul înlăturării stării de recidivă postcondamnatorie reținută în sarcina acestuia raportat la pedeapsa de 2 ani 6 luni și 434 zile închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1280/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a revocării liberării condiționate dispusă prin sentința penală nr. 1789/2018 a Judecătoriei Bistrița și a adăugării restului rămas neexecutat de 273 de zile, urmând ca inculpatul să execute numai pedeapsa finală de 4 ani închisoare.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că pedeapsa stabilită pentru inculpatul B. este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile privind recidiva postcondamnatorie și postexecutorie, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. (1) C. pen., art. 43 alin. (1) C. pen. și art. 104 C. pen.

În acest sens, a învederat că, deși în cuprinsul motivării a considerat întemeiat punctul de vedere al parchetului cu privire la necesitatea înlăturării stării de recidivă postexecutorie reținută în sarcina inculpatului B., instanța de apel, din oficiu și fără a pune în discuție contradictorie, a înlăturat starea de recidivă postcondamnatorie, cu consecința eliminării dispozițiilor judecătorului fondului de revocare a liberării condiționate dispuse prin sentința penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistrița, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, și de executare a restului de pedeapsă de 273 zile alături de pedeapsa principală de 4 ani închisoare stabilită pentru fapta săvârșită în cauză, dispunând ca inculpatul să execute, în final, doar pedeapsa de 4 ani închisoare.

Or, așa cum s-a menționat în memoriul conținând motivele de apel ale parchetului, în privința inculpatului B. trebuia reținută doar starea de recidivă postcondamnatorie, cu consecința revocării liberării condiționate dispuse prin sentința penală nr. 1789 din 23 noiembrie 2018 a Judecătoriei Bistrița, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 31 ianuarie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, și a executării restului de pedeapsă de 273 zile alături de pedeapsa principală de 4 ani închisoare stabilită pentru fapta ce a format obiectul cercetării în cauză, nefiind incidente dispozițiile privind recidiva postexecutorie raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1041 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 880 din 18 iunie 2013 a Curții de Apel Cluj, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 18 martie 2015 cu un rest de pedeapsă de 434 zile.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe inculpatul B., dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj ca nefiind fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea dedusă judecății astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă numai din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante. Cu alte cuvinte, nu orice aspect de nelegalitate constituie temei pentru casarea hotărârii recurate, ci numai acele încălcări ale normelor juridice care corespund unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de lege (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", acesta fiind incident numai în situația în care sancțiunea penală stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita sa individualizare de către instanțele de fond. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită prin hotărârile date în fond și/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.

Rezultă, așadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui motiv de casare presupune efectuarea unei verificări matematice a cuantumului pedepsei aplicate de instanțele inferioare prin comparație cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reținerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Așa fiind, în condițiile în care dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și vizează doar acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei ca urmare a stabilirii unei sancțiuni penale aflată în afara limitelor (minime sau maxime) prevăzute de textul de incriminare, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, prin intermediul său nu pot fi cenzurate alte aspecte de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei (deciziile nr. 82/RC din 01 martie 2019, nr. 216/RC din 06 iunie 2019, nr. 404/RC din 25 octombrie 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 258/RC din 04 august 2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), cum ar fi greșita aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (1), art. 43 și art. 104 C. pen., aspect criticat de parchet în calea extraordinară de atac.

În atare situație, atâta timp cât această chestiune de greșită aplicare a legii nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte urmează să verifice legalitatea pedepsei aplicate prin raportare la dispozițiile de drept penal substanțial a căror incidență a fost reținută în speță cu autoritate de lucru judecat, context în care constată că pedeapsa aplicată în cauză inculpatului B., de 4 ani închisoare, se încadrează în limitele stabilite de legiuitor pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen. (de la 2 la 7 ani închisoare), majorate cu jumătate, în temeiul art. 43 alin. (5) C. pen. (ca urmare a reținerii stării de recidivă postexecutorie), respectiv de la 3 ani la 10 ani și 6 luni închisoare.

Față de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe inculpatul B..

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 375/A din 31 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe inculpatul B..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 627 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM