ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5025/3/2004, reclamanta B.G. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâții O.V., O.I., T.Ș., T.M. și B.I., obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamantei de câinele lor, rasa Pitbull, în ziua de 01 iulie 2001. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esență că, la data arătată, a fost atacată de câinele vecinilor săi exact la ieșirea din curtea acestora, câinele sărindu-i la gât, iar apoi mușcând-o de partea stângă a feței - obraz, ochi, ureche - iar, pentru a doua oară, de partea dreaptă a feței.

Deși a fost supusă mai multor tratamente și intervenții medicale, starea sa de sănătate este departe de a fi rezolvată, după aproape trei ani ochiul stâng este încă grav afectat, canalul lacrimal distrus, iar fața păstrează vizibile mai multe cicatrice. În urma acestui incident s-a îmbolnăvit și de inimă, iar activitatea profesională i-a fost afectată, deoarece nu a mai putut să-și continue serviciul care presupunea contactul permanent cu publicul. La data de 8 ianuarie 2010, reclamanta și-a completat cererea, solicitând obligarea pârâților în solidar și la plata unei pensii lunare de întreținere, constând în diferența dintre salariul primit anterior incidentului și pensia de invaliditate actuală.

La data de 19 februarie 2010 reclamanta a declarat că își completează cererea de chemare în judecată, conforma art. 132 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale. Prin sentința nr. 260 din 26 februarie 2010 pronunțată în Dosar nr. 5025/3/2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea completatoare formulate de reclamantă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții în solidar, la plata sumei de 5.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta animalului (câinele) aflat sub paza lor, și a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că cererea completatoare, prin care s-a solicitat plata unei pensii lunare de întreținere, precum și cea formulată la termenul din 19 februarie 2010 privind acordarea daunelor morale, sunt tardiv formulate, deoarece sunt capete noi de cerere care nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că din probele administrate a rezultat cu certitudine împrejurarea în care câinele pârâților a atacat-o pe reclamantă, provocându-i leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri medicale, iar ulterior operații de reconstrucție facială, instanța apreciind asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 998 și 1001 C. civ.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că la data când a avut loc evenimentul, fapta nu era incriminată penal, dar pârâții aveau obligația de a ține câinele cu botniță sau închis, având cunoștință de faptul că este un câine periculos. Tribunalul a considerat că, prin atitudinea sa, reclamanta a avut o culpă în producerea incidentului, deoarece a intrat în curtea pârâților, deși știa că aceștia au un câine agresiv - rasa Pitbull, susținere pe care reclamanta nu a putut-o răsturna prin proba cu interogatoriu și proba testimonială ce i-a fost încuviințată.

Chiar astfel fiind, pârâții erau obligați să ia toate măsurile necesare pentru ca animalul aflat în paza lor să nu producă nici unei persoane vreun prejudiciu, răspunderea acestora fiind solidară, deoarece toți au fost de față când a avut loc incidentul, dovedindu-se, în urma administrării probei cu interogatoriu, dar și din modul de formulare a întâmpinării, că toți se consideră stăpânii câinelui. Reținându-se că reclamanta nu a adus dovezi din care să rezulte cheltuielile suportate, prima instanță a arătat că nu a putut acorda acesteia decât suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile. Prin Decizia nr. 708/A din 02 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta B.G.

și de pârâții T.F., T.M. și B.I. împotriva sentinței mai sus menționate, ca nefondate; a admis apelul pârâților O.I. și O.V., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții O.I. și O.V., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și au fost înlăturate dispozițiile privind obligarea acestora la plata de despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.346,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâților O. Referitor la apelul declarat de pârâții O.I.

și O.V., instanța de apel a arătat că în acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, responsabilitatea aparține, în principiu, persoanei care la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a animalului, conform art. 1000 C. civ. Art. 3 în referire la art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 (ultimul text normativ fiind declarat neconstituțional de Curtea Constituțională prin Decizia sa nr. 903/2010, sub alte aspecte decât cel referitor la stabilirea persoanei căreia îi incumbă răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat), confirmă regula instituită de C. civ. în materie, stipulând că proprietarii sau deținătorii temporari ai câinilor sunt responsabili, sintagma „deținătorii câinilor” vizând categoria persoanelor cărora proprietarul le-a transmis folosința câinelui, în considerarea faptului că paza juridică poate fi transmisă.

Precizând că paza juridică nu se confundă cu paza materială (cu care, uneori, poate coexista) - aceasta din urmă presupunând doar un contact material cu animalul, neacordând dreptul paznicului, de a se folosi în propriul său interes, de animalul încredințat - s-a arătat că distincția este importantă, sub aspectul legitimării procesuale pasive, având în vedere împrejurarea că doar paza juridică atrage răspunderea civilă în condițiile art. 1001 C. civ. Dacă, în ceea ce îi privește pe pârâții T.F., T.M. și B.I., aceștia au recunoscut expres împrejurarea că paza juridică a câinelui le aparținea, aspect confirmat și prin declarațiile date de T.F. și T.M.

în cadrul cercetărilor penale efectuate în urma plângerii penale depuse de reclamantă (aceștia folosind în referire la familia lor, sintagma”câinele nostru”), situația nu este valabilă și în cazul pârâților O. Instanța de apel a constatat că cei doi pârâți O. nu erau proprietarii câinelui, neavând așadar, paza juridică a acestuia, iar pe de altă parte niciuna dintre părți, nici măcar reclamanta, nu a invocat împrejurarea că celor doi soți O. le-ar fi fost transmisă folosința animalului, pentru a le putea atribui calitatea de deținători în sensul tezei secunde a art. 1001 C. civ. sau al art. 3 din O.U.G. nr. 55/2002, fapt care, de asemenea, le-ar fi atribuit calitate procesuală pasivă în cauză.

Împrejurarea că O.V. s-a aflat în curte la momentul atacului, nu echivalează cu existența în sarcina sa a vreunei obligații de control și supraveghere asupra câinelui. Referitor la apelurile declarate de reclamanta B.G. și de pârâții T.F. și M. și B.I., instanța de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, reținând că în persoana pârâților T.F., M. și B.I., condițiile răspunderii civile delictuale au fost întrunite, de vreme ce paza juridică le aparținea, iar cățelul Max a atacat și produs în mod efectiv, prejudiciul reclamantei. Cauza exoneratoare de răspundere a faptei victimei înseși, invocată de acești apelanți, nu a fost reținută, instanța de apel apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile a celor trei pârâți, neexistând vreo cauză exoneratoare de răspundere civilă, în privința acestora.

Deși se poate imputa reclamantei o culpă ușoară în producerea evenimentului, prin aceea că nu și-a luat toate măsurile de precauție la pătrunderea în curtea pârâților, s-a arătat că omisiunea sa de prevedere și precauție nu poate fi în nici un caz echivalată cu factorul decisiv declanșator al atacului canin, pentru a putea fi circumstanțiată cauzei exoneratoare de răspundere civilă delictuală. În privința criticilor referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite, instanța de apel a constatat împrejurarea că actele medicale atestă leziunile grave suferite de reclamantă, cu mențiuni ale unui handicap definitiv la os sau, cel puțin, ale unei infirmități permanente, precum și cu tulburări depresive persistente, determinate de eveniment.

Aceste documente confirmă asistența medicală acordată, spitalizarea repetată a reclamantei, determinată de evenimentul nefericit produs, aspecte care presupun în mod incontestabil, notoriu, efectuarea de cheltuieli materiale de către aceasta. Raportat la ansamblul circumstanțelor cauzei și în considerarea principiului echității, instanța de apel a evaluat suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat, aprecierea instanței de fond fiind corectă sub acest aspect. În ceea ce privește criticile din cele două apeluri referitoare la greșita neîncuviințare a unor întrebări din interogatoriul administrat pârâților, respectiv a unor probe, de către instanța fondului, instanța de apel a constatat că solicitarea reclamantei de încuviințare a întrebărilor respinse din interogatoriul, este neîntemeiată, fiind corect apreciată de către tribunal.

Prin Decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva deciziei anterior arătate, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că din acțiune rezultă că reclamanta a solicitat suma de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui câine din rasa Pitbull, iar pentru aprecierea lui, instanța trebuia să stabilească prin probe certe activitățile desfășurate de reclamantă anterior accidentului, în ce măsură reclamanta mai poate sau nu presta aceleași activități și ce venituri s-ar fi realizat prin acele activități sau costul suportat de reclamantă prin plata altor persoane care să presteze activitățile în locul ei, aspecte ce nu rezultă din considerentele deciziei.

În ceea ce privește daunele materiale privind intervențiile chirurgicale la care urmează a fi supusă reclamanta, probatoriile sunt contradictorii, instanța lipsind-o astfel de speranța remedierii prejudiciului estetic. De asemenea, instanța nu a făcut referiri la natura despăgubirilor acordate, în sensul de a menționa dacă este vorba despre daune materiale sau daune morale, ci s-a limitat a arăta că ”evaluează suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat”, deși reclamanta a arătat că acestea (despăgubirile) decurg din internarea în spital, traumele fizice și psihice, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea la viața socială, profesională și de familie, ceea ce exprimă atât prejudiciu material, cât și moral.

De asemenea, s-a apreciat ca necesară completarea probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și prejudiciul estetic (caracterizate, din punct de vedere obiectiv, prin vătămări aduse sănătății sau integrității corporale, iar din punct de vedere subiectiv, prin suferințe fizice și psihice) și a se face o analiză a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei. Spre deosebire de prejudiciul de agrement, cel estetic se rezumă la acele leziuni care înfrâng armonia fizică a persoanei, numai vătămările susceptibile să aducă atingere esteticii individului justificând indemnizarea. Cauza suferințelor psihice se analizează, de asemenea, diferit în situația daunelor estetice.

Dacă în cazul prejudiciului de agrement leziunile se repercutează asupra tuturor acțiunilor pe care le presupune o viață normală, prejudiciul estetic influențează în mod special anumite segmente ale vieții sociale. Mutilările, cicatricele, desfigurările pot fi factori de natură a provoca pierderea locului de muncă - dacă aceasta este condiționată de un aspect fizic agreabil - sau chiar „condamnarea” la singurătate. Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial și profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma conștientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice. Absența din analiza cauzei a tuturor acestor aspecte, au evidențiat pentru instanța de recurs faptul că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe un material probator incomplet și contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a cauzei pe fondul său.

În consecință, s-a stabilit că se impune completarea probatoriului și determinarea în concret în ce constau daunele acordate, din ce probe rezultă existența lor și ce criterii au stat la baza evaluării de către instanță a cuantumului despăgubirilor acordate ca daune morale sau daune materiale.

Pentru evaluarea prejudiciului de agrement, instanța de recurs a constatat necesară efectuarea unei expertize de către o comisie medico-legală, în a cărei alcătuire să intre și specialiști în chirurgia plastică, expertiză care să aibă în vedere următoarele criterii: gravitatea mare a leziunilor, viața părții vătămate fiind pusă în pericol urmare imediată și nemijlocită a faptei animalului de talie mare și de o agresivitate deosebită - rasa Pitbull (și nu ”cățelul Max”, cum în mod repetat se exprimă instanța de apel, fiind în eroare, probabil, cu privire la caracteristicile unei asemenea rase); durata șederii în spital; gravitatea și intensitatea mare a durerilor; sechelele tardive constând în pierderea definitivă a funcționalității unui organ (ochiul stâng) și cicatricile permanente la nivelul feței; vârsta reclamantei; angoasele acesteia referitoare la starea actuală și viitoare a sănătății sale și consecințele pentru starea psihică a reclamantei, precum și caracterul durabil al atingerii aduse, fiind previzibil că această atingere a integrității corporale se va menține, cel puțin cu aceeași gravitate, pe toată durata vieții reclamantei.

S-a indicat că trebuie avut în vedere și faptul că reclamanta a dovedit că leziunile traumatice suferite au necesitat și necesită în continuare îngrijiri medicale, respectiv tratamente de întreținere și refacere a esteticii feței, pe o perioadă nedeterminată, posibile doar cu ajutorul unor medici specialiști din afara granițelor țării, apreciindu-se că nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică (excepție făcând cazul în care părțile se înțeleg asupra existenței și cuantumului daunelor). În rejudecare, instanța va face și o corectă reapreciere a gradului de culpă a părților în producerea prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor materiale și morale, urmând ca pârâții să fie obligați proporțional cu gradul de culpă al fiecăruia.

Sub acest aspect, este necesar a se reanaliza calitatea procesuală pasivă a pârâților O.V. și O.I., având în vedere și înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului și eventual, administrarea de noi probatorii sub aspectul stabilirii cu certitudine a persoanelor care aveau paza juridică a animalului. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a, la data de 5 aprilie 2014, făcându-se în fața acestei instanțe dovada survenirii decesului apelantei-pârâte B.I. la data de 23 mai 2012, împrejurare față de care judecata a continuat în raporturile cu celelalte părți din dosar față de indicarea ca moștenitori ai părții decedate a apelantelor pârâte T.M. și O.V., în calitate de fiice.

Prin Decizia nr. 231/A din 2 iunie 2014 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta B.G. și de pârâții T.Ș., T.M. împotriva sentinței nr. 260 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâților O.I. și O.V. împotriva aceleiași sentințe, ca fiind fără calitate procesuală pasivă și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de aceștia, ca nedovedită, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. S-a reținut prin decizia pronunțată că în apel, potrivit îndrumărilor instanței de casare, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar reclamanta și-a apreciat daunele materiale la 150.000 euro, formulând și obiecțiuni la expertiza medico-legală, care însă au fost respinse.

Față de concluziile expertizei medico-legală, dar și față de celelalte mijloace de probă aflate la dosar (fond și apel), anume înscrisuri și declarații martori, reanalizând situația de fapt, instanța de apel a reținut că și B.G. are o culpă importantă în producerea evenimentului întrucât a intrat în curtea pârâților, deși știa că aceștia au un câine agresiv. Comparând culpa numitei B.G. cu cea a pârâților T.Ș. și T.M., s-a reținut că o contribuție mai mare la producerea evenimentului nefericit îl are B.G. Faptul că acest câine (care păzea această curte) era sau nu împiedicat, eventual prin legare, la o anumită rază de acțiune, s-a apreciat că are o relevanță relativă, întrucât se afla în curte pentru a asigura „paza” efectivă a acelui loc.

Cine pătrundea în aceea proprietate neasigurat se expunea voit și la asumarea unor riscuri urmate de consecințe, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat. Tot în acest context s-a reținut că pârâții O.I. și O.V. nu aveau paza materială a animalului, nefăcându-se dovada că le-a fost încredințată paza câinelui de către proprietarii acestuia (chiar dacă se invocă eventuale concluzii ale unei anchete penale). Neexistând o sentință penală în care soții O. să fi demonstrat cert că sunt proprietarii animalului agresiv, nu a putut fi reținută răspunderea acestora în baza art. 1001 C. civ., apreciindu-se că cei doi nu au calitate procesuală pasivă. Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă, s-a apreciat că acesta a fost corect stabilit la suma de 5.000 euro, apreciere ce se bazează pe culpa tuturor părților participante la eveniment.

În aprecierea elementelor răspunderii civile delictuale în baza art. 1001 C. civ., nu poate fi reținută ca având aceeași importanță și culpa numitei B.G. Aceasta și-a asumat un risc foarte mare pătrunzând într-o proprietate, indiferent dacă nu a prevăzut că în ea se află un câine. Minimele diligențe ar fi impus în conduita victimei agresiunii animale, să-și ia toate măsurile de siguranță pentru a evita unele urmări neprevăzute. Prin conduita sa, victima s-a expus (voit sau nevoit) unor riscuri, care ulterior au apărut. Astfel în același mod cu culpa proprietarilor animalului agresiv, este apreciată și culpa victimei. Ca atare, s-a reținut culpa atât a victimei, B.G., cât și anumiților T., iar suma de 5.000,00 euro, este un prejudiciu atât material cât și moral (incluzând pe lângă prejudiciul material și pe cel de agrement și estetic), neputându-se face o apreciere clară, cât este prejudiciul material și cât este prejudiciul moral.

Cuantumul de 5.000 euro reținut a fi primit de B.G., este reflectarea corectă atât a prejudiciului material cât și a celui moral rezultat din mijloacele de probă aflate la dosar. De altfel, B.G. pe parcursul procesului a solicitat diferite sume drept despăgubiri, de la 50.00 euro la 150.000 euro, explicând în cererea de la filele 162 și 163 din prezentul dosar, în ce constau acestea, dar nefăcând nicio dovadă în acest sens. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., reclamanta B.G., formulând următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) Aceasta întrucât a hotărât că pârâții O.I. și V. nu au calitate procesuală pasivă fără să pună această excepție în discuția părților pe parcursul cercetării judecății, încălcând astfel principiul contradictorialității. De asemenea, hotărârea pronunțată este nelegală întrucât instanța de apel a dat o încheiere de îndreptare a hotărârii, admițând cererea intimaților O. de acordare a cheltuielilor de judecată și de obligare a reclamantei la suportarea acestora, în condițiile în care înscrisurile doveditoare nu au fost depuse până la încheierea dezbaterilor. Un al treilea motiv de nulitate a hotărârii a fost invocat pentru motivul judecării pricinii fără introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei B.I., decedată în timpul procesului.

- Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Pornind de la îndrumările date de instanța de recurs, recurenta a arătat că instanța de rejudecare nu a făcut decât să administreze o expertiză medico-legală, iar la elaborarea hotărârii judecătorești judecătorii apelului au avut în vedere că doar sentința tribunalului a fost desființată, nu și probatoriul câștigat cauzei. Așadar, pe baza aceluiași probatoriu, instanța de rejudecare a stabilit că reclamanta a avut o contribuție mai mare la producerea evenimentului nefericit, concluzie care vădește un mod părtinitor de interpretare a probelor. În opinia recurentei, nici o probă nu susține acest fapt ci, dimpotrivă, cercetarea penală efectuată în anii 2001-2005 a stabilit că vina aparține exclusiv celor 5 pârâți care au lăsat câinele lor, rasa Pitbull, nesupravegheat, fără lesă și botniță.

De asemenea, probatoriile cauzei au confirmat existența acceptului pârâților în aflarea reclamantei în curtea lor. În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâților O., recurenta a criticat neadministrare niciunei probe în cadrul cercetării judecătorești, ca și concluzia la care a ajuns instanța de rejudecare, concluzie opusă celor stabilite în dosarul instrumentat de Poliția sector 2, în care s-a reținut cu certitudine faptul că toți pârâții aveau paza juridică a câinelui. În opinia sa, faptul că acel câine stătea perioade lungi de timp în curtea lor, că îl hrăneau și adăposteau, că răspunderea la comenzile lor constituie tot atâtea dovezi că acești pârâți aveau și paza juridică și paza materială a animalului.

Relevantă în acest sens este chiar declarația lui O.I. dată în fața organelor de poliție, dar și probele care dovedesc faptul că soții O. erau proprietarii imobilului din str. R.G., aspect pe care aceștia au încercat fie să-l ascundă instanței, fie să-l denatureze, pretinzând că nu locuiau la adresă la data evenimentului. În continuare, recurenta a analizat înscrisurile administrate de pârâții O. în dovedirea acestei împrejurări, susținând conținutul lor nerelevant. În opinia sa, din cele prezentate, rezultă că instanța de apel nu a complinit dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, decizia pronunțată bazându-se în exclusivitate pe probatoriul inițial administrat, probatoriu caracterizat de instanța de recurs drept „incomplet și contradictoriu”.

Modul în care instanța de apel s-a conformat dispozițiilor din decizia de casare cu privire la dispunerea unei expertize medico-legale dovedește încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta întrucât expertiza efectuată nu a răspuns obiectivelor indicate de instanța de recurs, comisia ce a efectuat-o nu a avut competența solicitată (un medic specialist în chirurgie plastică și reparatorie) și s-a pronunțat exclusiv pe actele existente în dosar. Nu a răspuns obiectivelor expertizei nici expertiza refăcută din februarie 2014 și nici de această dată nu a fost cooptat în echipă un medic specialist în chirurgia plastică și reparatorie. Concluzia expertizei refăcute este contradictorie: deși afirmă că plăgile prezente nu constituie sluțire, consideră că acestea dau o infirmitate estetică permanentă.

Judecătorii din apel au refuzat însă să preia chiar și concluziile acestui raport de expertiză care menționează că leziunile reprezintă prejudiciu estetic permanent, echivalentul noțiunii de „sluțire” din vechiul C. pen. Nereferindu-se la acest handicap permanent, instanța de apel a considerat relevant doar faptul că „nu este afectată vederea”. Hotărârea instanței de apel nu conține o motivare temeinică prin care să justifice diminuarea cuantumului despăgubirilor și omite în mod deliberat să se refere la completarea expertizei medico-legale care confirmă existența unui prejudiciu estetic permanent la ochiul stâng. Susținând în mod fals că vederea recurentei nu a fost afectată, cu intenție omite să ia în considerare disfuncționalitatea canalului lacrimal, ce deservește tot funcția văzului.

Cât privește daunele solicitate, fără a le departaja, instanța de apel a acordat o sumă minimă, nerealistă, recurenta afirmând că agravarea stării sale fizice și psihice justifică majorarea despăgubirilor având în vedere că disfuncția canalelor lacrimale ale ochiului stâng, depresia, anxietatea și multiplele atacuri de panică s-au accentuat și cronicizat, necesitând susținerea prin tratamente psihice până la sfârșitul vieții. În finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă a justificat în mod detaliat daunele materiale (în cuantum de 237.975 euro) și daunele morale solicitate (în cuantum de 300.000 euro), subliniind că a suferit o sluțire a feței, dar și pierderea parțială a vederii unui ochi, aspect esențial în analiza prejudiciului estetic și de agrement cerută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin precedenta decizie de casare pronunțată în cauză.

Indicând și criteriile de avut în vedere în cuantificarea prejudiciului de ordin moral, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecarea pricinii. La 5 noiembrie 2014 au formulat întâmpinare intimații O.V. și I., solicitând respingerea recursului ca nefondat întrucât recurenta nu a reușit să dovedească pe parcursul cercetării judecătorești că la data producerii incidentului ei aveau paza juridică a câinelui. În legătură cu criticile de recurs formulate, au arătat că în rejudecare, la primul termen de judecată, a fost reiterată excepția lipsei calității lor procesuale pasive și au fost solicitate probe pe excepție. În ceea ce privește încheierea de îndreptare a erorii judiciare, au arătat că înscrisul doveditor al cheltuielilor de judecată datează din 10 ianuarie 2013, existând la dosar la data pronunțării hotărârii.

Reclamanta era cea datoare și interesată să indice moștenitorii lui B.I., însă aceasta nu a făcut decât să indice că T.M. și O.V. sunt fiicele defunctei. Conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. Soluția instanței de apel este corectă și în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, având în vedere că reclamanta nu a administrat suficiente probe în vederea determinării acestuia. Intimații O. au atașat întâmpinării adeverință privitoare la locul de muncă și venitul lui O.I., adeverință privitoare la adresa locuinței lor, memoriul tehnic al construcției ridicate la adresa din str. Sold. G.R., sector 2. La termenul de judecată din 12 noiembrie 2014 a formulat întâmpinare și intimata T.F., solicitând să fie avută în vedere drept note scrise, față de depunerea sa cu depășirea termenului legal.

La data de 6 ianuarie 2015 recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare intimaților O. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că recursul declarat este întemeiat în limitele și pentru argumentele ce se vor arăta în continuare. Este nefondat cel dintâi motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă ce a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și susținut prin trei argumente de nelegalitate a deciziei atacate. Astfel, cel dintâi argument a susținut nulitatea deciziei atacate pentru motivul încălcării principiului contradictorialității în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților O., pe care instanța de apel a admis-o fără a o pune în discuția contradictorie a pârâților.

Formulând această critică, recurenta-reclamantă scapă însă din vedere un aspect esențial ce demonstrează caracterul nefondat al susținerii sale, respectiv faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților O. a constituit chiar cel dintâi motiv al apelului pe care aceste părți l-au exercitat împotriva hotărârii de primă instanță, sentința civilă nr. 260 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București.

Prin urmare, cauza fiind retrimisă Curții de Apel București pentru rejudecarea apelurilor, contradictorialitatea în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților O. a fost deplin asigurată chiar prin dezbaterile asupra apelurilor ce s-au declarat în cauză, moment procesual petrecut la termenul de judecată din 19 mai 2014 și la care recurenta-reclamantă a participat prin avocatul său, căruia i s-a acordat posibilitatea dezbaterii contradictorii a tuturor problemelor ce au constituit obiect al apelurilor părților, potrivit mențiunilor încheierii de dezbaterii de la acel termen.

Cel de-al doilea argument a susținut nulitatea deciziei din apel - singurul act procedural al instanței de apel ce a fost atacat prin recursul declarat de reclamantă - în raport de emiterea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a acesteia, prin care, potrivit susținerilor, s-au acordat cheltuieli de judecată pârâților O. în condițiile nedepunerii înscrisurilor constatatoare ale efectuării acestora până la încheierea dezbaterilor. Critica este însă inaptă de a dovedi nelegalitatea deciziei de apel și de a conduce la reținerea nulității acesteia atâta timp cât neregularitățile invocate sunt exterioare actului atacat, referindu-se la acte procedurale ale instanței emise ulterior pronunțării hotărârii recurate și care, deși menite să îndrepte pretinse erori ale acesteia, au o existență distinctă, de sine stătătoare.

În alte cuvinte, în măsura în care s-ar dovedi temeinicia susținerilor recurentei, neregularitățile semnalate s-ar răsfrânge negativ exclusiv asupra încheierii de îndreptare a erorii materiale, nu însă și asupra deciziei de apel. Cum însă recurenta nu a criticat pe calea recursului nici direct, dar nici indirect, încheierea instanței de apel din 23 iunie 2014, ci a invocat doar, pornind de la dezlegările acesteia, un motiv de nulitate a Deciziei nr. 231/A din 2 iunie 2014 întemeiat pe dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că această critică este nerelevantă sub aspectul reținerii nelegalității hotărârii atacate, prin raportare la obiectul căii de atac declarate (reprezentat exclusiv de decizia instanței de apel).

Cel de-al treilea argument de nelegalitate a hotărârii recurate a semnalat împrejurarea judecării pricinii fără introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei B.I., decedată pe parcursul judecării procesului, respectiv după trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor. În legătură cu acest aspect, instanța de recurs reține că încă de la data inițierii acestui litigiu, reclamanta a atras în proces, în calitate de pârâți, atât pe numita B.I., cât și pe cele două fiice ale acesteia O.V. și T.M. (redevenită B. în urma divorțului) împreună cu soții fiecăreia dintre ele. În fața instanței de rejudecare, ulterior survenirii decesului apelantei-pârâte B.I., prin înscrisul depus la fila 27 a dosarului de apel, reclamanta a fost cea care a indicat în calitate de moștenitori ai părții decedate pe cele două fiice ale acesteia, respectiv apelantele-pârâte O.V.

și T.M., solicitând ca judecata să continue față de acestea, având în vedere împrejurarea că moștenitoarele figurau deja ca părți în cauză, fiind și legal reprezentate. În aceste circumstanțe, orice neregularitate ar fi decurs din judecarea cauzei în acest cadru procesual, nu ar putea fi invocată chiar de partea care a provocat-o prin propriul său fapt, respectiv de către reclamantă, dat fiind că, în acord cu dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. Separat de acest argument de ordin procedural, se reține că recurenta-reclamantă nu a învederat care ar fi interesul său ori vătămarea suferită în drepturile și interesele sale procesuale, decurgând din faptul judecării pricinii în contradictoriu cu cele pe care chiar ea le-a indicat instanței de rejudecare drept moștenitori ai părții decedate, în calitate de fiice ale acesteia.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a criticat decizia atacată, acuzând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea legii. Cu toate acestea, contrar exigențelor căii de atac promovate, într-o măsură consistentă a părții memoriului de recurs ce a dezvoltat această critică, recurenta-reclamantă a reiterat aspecte ale situației de fapt a cauzei, a prezentat și analizat probe care, în opinia sa, susțin realitatea desfășurării evenimentelor, a criticat modul de interpretare și apreciere a probelor de către instanța de apel, contestând concluziile deduse de aceasta în urma unei atare analize.

Pe baza unor atare critici, recurenta-reclamantă a susținut, spre exemplu, faptul că în mod părtinitor instanța de apel a apreciat că ea ar fi avut o culpă importantă în producerea evenimentului (concluzie pe care a contestat-o, afirmând că nu este susținută prin nicio probă și că ar contraveni rezultatului cercetării penale efectuată în anii 2001-2005) ori că pârâții O.I. și O.V. nu aveau paza materială și juridică a câinelui la data producerii agresiunii (aspect de asemenea combătut pe mai multe pagini ale recursului prin prezentarea unor elemente de fapt și prin analiza probatoriilor). Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel, exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Vechile dispoziții ale art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situației de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de apel ori corectarea modului de interpretare și apreciere a probelor, au fost abrogate așa încât critici similare celor invocate de recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt incompatibile cu temeiul legal arătat, dar și cu structura actuală a recursului, în ansamblul său. În măsura în care, rediscutând situația de fapt a cauzei ori interpretând și analizând probatoriile administrate, recurenta-reclamantă conchide pe baza acestor factori că instanța de apel nu a complinit, în timpul cercetării judecătorești, dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs evocate de ea la lit. a), b), c) și e), nu se poate aprecia că această susținere ar constitui o reală critică de nelegalitate a deciziei atacate, cât timp dezvoltarea acesteia nu se regăsește în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Instanța de recurs apreciază însă atât încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și întemeiată acea critică a recurentei-reclamante care a invocat încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel prin nerespectarea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, sub aspectul evidențierii și valorizării (cuantificării) prejudiciului de agrement și a celui estetic.

Sub acest aspect, prin Decizia de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012 - reținându-se că reclamanta și-a justificat pretenția de dezdăunare atât cu referire la prejudiciile de ordin material, cât și cu referire la cele de ordin moral - Înalta Curte de Casație și Justiție a impus cu titlu obligatoriu completarea probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și estetic (spre a nu o lipsi pe reclamantă de speranța remedierii acestora) și efectuarea unei analize a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei, urmând ca instanța de rejudecare să detalieze daunele acordate, criteriile ce au stat la baza evaluării, apreciind că „nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică” ori în afara acordului părților.

Aceste îndrumări obligatorii au fost stabilite subsecvent constatării instanței de recurs în sensul că reclamantei îi fusese acordată în fazele procesuale anterioare ale litigiului o despăgubire în cuantum de 5.000 euro, fără o detaliere a prejudiciului acoperit prin aceasta, în condițiile în care, prin hotărârea de primă instanță, fusese respinsă o cerere completatoare a reclamantei vizând acordarea de daune morale.

Rejudecând cauza, instanța de apel deși reține, trunchiat și incomplet, concluziile completării raportului de expertiză medico-legală (filele 133-138 dosar apel) ce confirmă că agresiunea animală, căreia reclamanta i-a căzut victimă, i-a produs acesteia un prejudiciu estetic permanent și o disfuncționalitate permanentă a organului vizual (ochiul stâng) - cu referire la abolirea punctului lacrimal superior și secționarea canalului lacrimal, intervenția chirurgicală de reparare a conductului lacrimal fiind considerată tardivă - apreciază că despăgubirea acordată de prima instanță, de 5.000 euro, a fost corect stabilită.

Or, potrivit contextului procesual al cauzei din primul ciclu procesual, suma de 5.000 euro pare a fi fost văzută de instanțe ca acoperind doar prejudiciile de ordin material și, în tot cazul, potrivit dezlegărilor instanței de recurs, aceasta nu includea repararea prejudiciilor de ordin estetic și de agrement, a căror necesitate în identificarea și evaluare, alături de alte aspecte ale cauzei, a și antrenat soluția de casare cu trimitere. Dar, nu numai că suma de 5.000 euro acordată reclamantei prin hotărârea de primă instanță a fost apreciată drept corect stabilită, ci în paragrafele următoare ale hotărârii sale, instanța de apel explică, într-un mod contradictoriu și confuz, că aceasta reflectă atât prejudiciile de ordin material, cât și pe cele de ordin moral rezultate din mijloacele de probă aflate la dosar, incluzând, așadar, atât prejudiciul material, dar și pe cele de agrement și estetic.

Aceasta, în condițiile în care, cum s-a arătat, hotărârea de primă instanță a acordat reclamantei o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciile suferite (nenominalizate), concomitent cu respingerea ca tardivă a cererii completatoare de acordare a daunelor morale, în timp ce prejudiciile estetic și de agrement au fost probate pentru prima oară în proces chiar în instanța de rejudecare (din apel) care avea și misiunea evaluării acestora în scopul asigurării reparării lor. Or, maniera în care a procedat instanța de apel în rejudecare - păstrând cuantumul despăgubirii acordate de prima instanță chiar în prezența probării indubitabile a unor prejudicii noi și de altă factură celor avute în vedere de către tribunal când i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 5.000 euro - demonstrează neîndoielnic că aceasta doar a simulat respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, care îi impuneau în mod clar și sarcina cuantificării acestui tip de prejudicii.

În acest fel, instanța de apel din rejudecare a ajuns chiar la rezultatul ce s-a dorit evitat prin decizia de casare, respectiv acela de a nu-i fi răpită reclamantei speranța (vocația) remedierii prejudiciilor estetic și de agrement. Cum o atare evaluare excede atribuțiilor instanței de recurs, întrucât presupune în mod necesar o raportare la probatoriile litigiului, o evaluare a acestora și a circumstanțelor factuale și personale ale reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul acestei părți în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare în limitele celor arătate anterior.

Reținând că prin recursul său, recurenta-reclamantă fie nu a criticat în mod direct, fie a criticat într-un mod impropriu - potrivit celor arătate anterior, cu referire la elemente ale situației de fapt și la probatoriile cauzei - soluțiile instanței de apel date apelurilor celorlalte părți, Înalta Curte de Casație și Justiție va menține celelalte dispoziții ale deciziei de casare, referitoare la respingerea apelurilor pârâților T.F. și M. (actuală B.) și la admiterea apelului pârâților O.V. și O.V. Cât privește modul în care, în finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă și-a justificat în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu l-a putut avea în vedere cu consecințe asupra soluționării, fie a prezentului recurs, fie a cauzei în viitor, de vreme ce această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoțită de formularea unor critici clare de nelegalitate a deciziei atacate.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere că ea rămâne mai departe ținută de îndrumările obligatorii trasate în sarcina sa prin cea dintâi decizie de casare, aceea de a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă, precizând natura acestora, probele din care rezultă existența lor și criteriile ce vor fi avute în vedere cu ocazia evaluării cuantumului despăgubirilor. De asemenea, se va avea în vedere că statuările instanței din apelul pârâților O. - devenite irevocabile prin efectul soluției din actualul recurs - sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale pasive a acestora a vizat exclusiv responsabilitatea personală a celor doi pârâți față de producerea agresiunii animale căreia i-a fost victimă reclamanta, din perspectiva condiției pazei juridice ori a celei materiale a animalului agresor.

Prin urmare, nu se va scăpa din vedere că, potrivit solicitării reclamantei din cursul rejudecării cauzei în apel, numitele B. (fostă T.) M. și O.V. au fost indicate și menținute în cauză și în calitatea lor de succesoare în drepturi ale părții decedate B.I., în privința căreia, alături de pârâții T.F. și B.M., s-a reținut tot cu titlu irevocabil, potrivit dezlegărilor anterioare ale instanțelor, responsabilitatea personală în legătură cu producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva Deciziei nr. 231/A din 02 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei referitoare la respingerea apelului pârâților T.F. și T.M. și la admiterea apelului pârâților O.V. și O.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.