ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 25 iunie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr. 5025/3/2004, reclamanta B.G. a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâții O.V., O.I., T.Ș.,

T.M. și B.I., obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând

repararea prejudiciului cauzat reclamantei de câinele lor, rasa Pitbull, în

ziua de 01 iulie 2001.

În

motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esență că, la data arătată, a

fost atacată de câinele vecinilor săi exact la ieșirea din curtea acestora,

câinele sărindu-i la gât, iar apoi mușcând-o de partea stângă a feței - obraz,

ochi, ureche - iar, pentru a doua oară, de partea dreaptă a feței.

Deși a

fost supusă mai multor tratamente și intervenții medicale, starea sa de

sănătate este departe de a fi rezolvată, după aproape trei ani ochiul stâng

este încă grav afectat, canalul lacrimal distrus, iar fața păstrează vizibile

mai multe cicatrice.

În urma

acestui incident s-a îmbolnăvit și de inimă, iar activitatea profesională i-a

fost afectată, deoarece nu a mai putut să-și continue serviciul care presupunea

contactul permanent cu publicul.

La data

de 8 ianuarie 2010, reclamanta și-a completat cererea, solicitând obligarea

pârâților în solidar și la plata unei pensii lunare de întreținere, constând în

diferența dintre salariul primit anterior incidentului și pensia de

invaliditate actuală.

La data

de 19 februarie 2010 reclamanta a declarat că își completează cererea de

chemare în judecată, conforma art. 132 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâților

la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin

sentința nr. 260 din 26 februarie 2010 pronunțată în Dosar nr. 5025/3/2004, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea completatoare

formulate de reclamantă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții în

solidar, la plata sumei de 5.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din

ziua plății, cu titlul de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat

prin fapta animalului (câinele) aflat sub paza lor, și a cheltuielilor de

judecată în sumă de 500 lei.

Pentru

a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că cererea completatoare, prin care

s-a solicitat plata unei pensii lunare de întreținere, precum și cea formulată

la termenul din 19 februarie 2010 privind acordarea daunelor morale, sunt

tardiv formulate, deoarece sunt capete noi de cerere care nu se circumscriu

ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că din probele administrate a rezultat cu

certitudine împrejurarea în care câinele pârâților a atacat-o pe reclamantă,

provocându-i leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri

medicale, iar ulterior operații de reconstrucție facială, instanța apreciind

asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 998 și 1001 C. civ.

La

stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că la

data când a avut loc evenimentul, fapta nu era incriminată penal, dar pârâții

aveau obligația de a ține câinele cu botniță sau închis, având cunoștință de

faptul că este un câine periculos.

Tribunalul

a considerat că, prin atitudinea sa, reclamanta a avut o culpă în producerea

incidentului, deoarece a intrat în curtea pârâților, deși știa că aceștia au un

câine agresiv - rasa Pitbull, susținere pe care reclamanta nu a putut-o

răsturna prin proba cu interogatoriu și proba testimonială ce i-a fost

încuviințată. Chiar astfel fiind, pârâții erau obligați să ia toate măsurile

necesare pentru ca animalul aflat în paza lor să nu producă nici unei persoane

vreun prejudiciu, răspunderea acestora fiind solidară, deoarece toți au fost de

față când a avut loc incidentul, dovedindu-se, în urma administrării probei cu

interogatoriu, dar și din modul de formulare a întâmpinării, că toți se consideră

stăpânii câinelui.

Reținându-se

că reclamanta nu a adus dovezi din care să rezulte cheltuielile suportate, prima

instanță a arătat că nu a putut acorda acesteia decât suma de 5.000 euro, cu

titlu de despăgubiri.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel toate părțile.

Prin Decizia

nr. 708/A din 02 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate

de reclamanta B.G. și de pârâții T.F., T.M. și B.I. împotriva sentinței mai sus

menționate, ca nefondate; a admis apelul pârâților O.I. și O.V., împotriva

aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții O.I. și O.V., ca fiind

introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și au fost

înlăturate dispozițiile privind obligarea acestora la plata de despăgubirilor

și a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.346,19

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâților O.

Referitor

la apelul declarat de pârâții O.I. și O.V., instanța de apel a arătat că în acțiunea

în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, responsabilitatea

aparține, în principiu, persoanei care la momentul producerii prejudiciului, avea

paza juridică a animalului, conform art. 1000 C. civ.

Art. 3

în referire la art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 (ultimul text normativ fiind

declarat neconstituțional de Curtea Constituțională prin Decizia sa nr. 903/2010,

sub alte aspecte decât cel referitor la stabilirea persoanei căreia îi incumbă

răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat), confirmă regula instituită de

C. civ. în materie, stipulând că proprietarii sau deținătorii temporari ai

câinilor sunt responsabili, sintagma „deținătorii câinilor” vizând categoria

persoanelor cărora proprietarul le-a transmis folosința câinelui, în

considerarea faptului că paza juridică poate fi transmisă.

Precizând

că paza juridică nu se confundă cu paza materială (cu care, uneori, poate

coexista) - aceasta din urmă presupunând doar un contact material cu animalul,

neacordând dreptul paznicului, de a se folosi în propriul său interes, de

animalul încredințat - s-a arătat că distincția este importantă, sub aspectul

legitimării procesuale pasive, având în vedere împrejurarea că doar paza

juridică atrage răspunderea civilă în condițiile art. 1001 C. civ.

Dacă, în

ceea ce îi privește pe pârâții T.F., T.M. și B.I., aceștia au recunoscut expres

împrejurarea că paza juridică a câinelui le aparținea, aspect confirmat și prin

declarațiile date de T.F. și T.M. în cadrul cercetărilor penale efectuate în

urma plângerii penale depuse de reclamantă (aceștia folosind în referire la

familia lor, sintagma”câinele nostru”), situația nu este valabilă și în cazul

pârâților O.

Instanța

de apel a constatat că cei doi pârâți O. nu erau proprietarii câinelui, neavând

așadar, paza juridică a acestuia, iar pe de altă parte niciuna dintre părți,

nici măcar reclamanta, nu a invocat împrejurarea că celor doi soți O. le-ar fi

fost transmisă folosința animalului, pentru a le putea atribui calitatea de

deținători în sensul tezei secunde a art. 1001 C. civ. sau al art. 3 din O.U.G.

nr. 55/2002, fapt care, de asemenea, le-ar fi atribuit calitate procesuală

pasivă în cauză.

Împrejurarea

că O.V. s-a aflat în curte la momentul atacului, nu echivalează cu existența în

sarcina sa a vreunei obligații de control și supraveghere asupra câinelui.

Referitor

la apelurile declarate de reclamanta B.G. și de pârâții T.F. și M. și B.I.,

instanța de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, reținând că în persoana

pârâților T.F., M. și B.I., condițiile răspunderii civile delictuale au fost întrunite,

de vreme ce paza juridică le aparținea, iar cățelul Max a atacat și produs în

mod efectiv, prejudiciul reclamantei.

Cauza

exoneratoare de răspundere a faptei victimei înseși, invocată de acești

apelanți, nu a fost reținută, instanța de apel apreciind că sunt îndeplinite toate

condițiile angajării răspunderii civile a celor trei pârâți, neexistând vreo

cauză exoneratoare de răspundere civilă, în privința acestora.

Deși se

poate imputa reclamantei o culpă ușoară în producerea evenimentului, prin aceea

că nu și-a luat toate măsurile de precauție la pătrunderea în curtea pârâților,

s-a arătat că omisiunea sa de prevedere și precauție nu poate fi în nici un caz

echivalată cu factorul decisiv declanșator al atacului canin, pentru a putea fi

circumstanțiată cauzei exoneratoare de răspundere civilă delictuală.

În

privința criticilor referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite, instanța

de apel a constatat împrejurarea că actele medicale atestă leziunile grave

suferite de reclamantă, cu mențiuni ale unui handicap definitiv la os sau, cel

puțin, ale unei infirmități permanente, precum și cu tulburări depresive

persistente, determinate de eveniment. Aceste documente confirmă asistența

medicală acordată, spitalizarea repetată a reclamantei, determinată de

evenimentul nefericit produs, aspecte care presupun în mod incontestabil,

notoriu, efectuarea de cheltuieli materiale de către aceasta.

Raportat

la ansamblul circumstanțelor cauzei și în considerarea principiului echității,

instanța de apel a evaluat suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum corespunzător

prejudiciului cauzat, aprecierea instanței de fond fiind corectă sub acest

aspect.

În ceea

ce privește criticile din cele două apeluri referitoare la greșita neîncuviințare

a unor întrebări din interogatoriul administrat pârâților, respectiv a unor

probe, de către instanța fondului, instanța de apel a constatat că solicitarea

reclamantei de încuviințare a întrebărilor respinse din interogatoriul, este

neîntemeiată, fiind corect apreciată de către tribunal.

Prin Decizia

nr. 1130 din 21 februarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva deciziei

anterior arătate, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că din acțiune rezultă că

reclamanta a solicitat suma de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului

cauzat ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui câine din rasa Pitbull,

iar pentru aprecierea lui, instanța trebuia să stabilească prin probe certe

activitățile desfășurate de reclamantă anterior accidentului, în ce măsură

reclamanta mai poate sau nu presta aceleași activități și ce venituri s-ar fi

realizat prin acele activități sau costul suportat de reclamantă prin plata

altor persoane care să presteze activitățile în locul ei, aspecte ce nu rezultă

din considerentele deciziei.

În ceea

ce privește daunele materiale privind intervențiile chirurgicale la care

urmează a fi supusă reclamanta, probatoriile sunt contradictorii, instanța

lipsind-o astfel de speranța remedierii prejudiciului estetic.

De

asemenea, instanța nu a făcut referiri la natura despăgubirilor acordate, în

sensul de a menționa dacă este vorba despre daune materiale sau daune morale,

ci s-a limitat a arăta că ”evaluează suma de 5.000 euro ca fiind un cuantum

corespunzător prejudiciului cauzat”, deși reclamanta a arătat că acestea

(despăgubirile) decurg din internarea în spital, traumele fizice și psihice,

sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea la viața socială,

profesională și de familie, ceea ce exprimă atât prejudiciu material, cât și

moral.

De

asemenea, s-a apreciat ca necesară completarea probatoriului în ceea ce privește

prejudiciul de agrement și prejudiciul estetic (caracterizate, din punct de

vedere obiectiv, prin vătămări aduse sănătății sau integrității corporale, iar

din punct de vedere subiectiv, prin suferințe fizice și psihice) și a se face o

analiză a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei.

Spre

deosebire de prejudiciul de agrement, cel estetic se rezumă la acele leziuni

care înfrâng armonia fizică a persoanei, numai vătămările susceptibile să aducă

atingere esteticii individului justificând indemnizarea.

Cauza

suferințelor psihice se analizează, de asemenea, diferit în situația daunelor

estetice. Dacă în cazul prejudiciului de agrement leziunile se repercutează

asupra tuturor acțiunilor pe care le presupune o viață normală, prejudiciul

estetic influențează în mod special anumite segmente ale vieții sociale.

Mutilările, cicatricele, desfigurările pot fi factori de natură a provoca

pierderea locului de muncă - dacă aceasta este condiționată de un aspect fizic

agreabil - sau chiar „condamnarea” la singurătate. Urmările negative ale

prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial și profesional,

fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma

conștientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice.

Absența

din analiza cauzei a tuturor acestor aspecte, au evidențiat pentru instanța de

recurs faptul că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe un material

probator incomplet și contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a

cauzei pe fondul său.

În

consecință, s-a stabilit că se impune completarea probatoriului și determinarea

în concret în ce constau daunele acordate, din ce probe rezultă existența lor

și ce criterii au stat la baza evaluării de către instanță a cuantumului

despăgubirilor acordate ca daune morale sau daune materiale.

Pentru

evaluarea prejudiciului de agrement, instanța de recurs a constatat necesară efectuarea

unei expertize de către o comisie medico-legală, în a cărei alcătuire să intre

și specialiști în chirurgia plastică, expertiză care să aibă în vedere

următoarele criterii: gravitatea mare a leziunilor, viața părții vătămate fiind

pusă în pericol urmare imediată și nemijlocită a faptei animalului de talie

mare și de o agresivitate deosebită - rasa Pitbull (și nu ”cățelul Max”, cum în

mod repetat se exprimă instanța de apel, fiind în eroare, probabil, cu privire

la caracteristicile unei asemenea rase); durata șederii în spital; gravitatea și

intensitatea mare a durerilor; sechelele tardive constând în pierderea

definitivă a funcționalității unui organ (ochiul stâng) și cicatricile

permanente la nivelul feței; vârsta reclamantei; angoasele acesteia referitoare

la starea actuală și viitoare a sănătății sale și consecințele pentru starea

psihică a reclamantei, precum și caracterul durabil al atingerii aduse, fiind

previzibil că această atingere a integrității corporale se va menține, cel puțin

cu aceeași gravitate, pe toată durata vieții reclamantei.

S-a

indicat că trebuie avut în vedere și faptul că reclamanta a dovedit că

leziunile traumatice suferite au necesitat și necesită în continuare îngrijiri

medicale, respectiv tratamente de întreținere și refacere a esteticii feței, pe

o perioadă nedeterminată, posibile doar cu ajutorul unor medici specialiști din

afara granițelor țării, apreciindu-se că nu este admisibilă reducerea

despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică (excepție

făcând cazul în care părțile se înțeleg asupra existenței și cuantumului

daunelor).

În

rejudecare, instanța va face și o corectă reapreciere a gradului de culpă a

părților în producerea prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor materiale

și morale, urmând ca pârâții să fie obligați proporțional cu gradul de culpă al

fiecăruia.

Sub

acest aspect, este necesar a se reanaliza calitatea procesuală pasivă a pârâților

O.V. și O.I., având în vedere și înscrisurile depuse în faza procesuală a

recursului și eventual, administrarea de noi probatorii sub aspectul stabilirii

cu certitudine a persoanelor care aveau paza juridică a animalului.

Cauza a

fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a, la data

de 5 aprilie 2014, făcându-se în fața acestei instanțe dovada survenirii

decesului apelantei-pârâte B.I. la data de 23 mai 2012, împrejurare față de

care judecata a continuat în raporturile cu celelalte părți din dosar față de

indicarea ca moștenitori ai părții decedate a apelantelor pârâte T.M. și O.V.,

în calitate de fiice.

Prin Decizia nr. 231/A

din 2 iunie 2014 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile

formulate de reclamanta B.G. și de pârâții T.Ș., T.M. împotriva sentinței nr. 260

din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul pârâților O.I. și O.V. împotriva aceleiași sentințe, ca fiind fără

calitate procesuală pasivă și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de aceștia, ca nedovedită, a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

S-a

reținut prin decizia pronunțată că în apel, potrivit îndrumărilor instanței de

casare, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar reclamanta și-a

apreciat daunele materiale la 150.000 euro, formulând și obiecțiuni la

expertiza medico-legală, care însă au fost respinse.

Față de

concluziile expertizei medico-legală, dar și față de celelalte mijloace de

probă aflate la dosar (fond și apel), anume înscrisuri și declarații martori, reanalizând

situația de fapt, instanța de apel a reținut că și B.G. are o culpă importantă

în producerea evenimentului întrucât a intrat în curtea pârâților, deși știa că

aceștia au un câine agresiv. Comparând culpa numitei B.G. cu cea a pârâților

T.Ș. și T.M., s-a reținut că o contribuție mai mare la producerea evenimentului

nefericit îl are B.G.

Faptul

că acest câine (care păzea această curte) era sau nu împiedicat, eventual prin

legare, la o anumită rază de acțiune, s-a apreciat că are o relevanță relativă,

întrucât se afla în curte pentru a asigura „paza” efectivă a acelui loc. Cine

pătrundea în aceea proprietate neasigurat se expunea voit și la asumarea unor

riscuri urmate de consecințe, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.

Tot în

acest context s-a reținut că pârâții O.I. și O.V. nu aveau paza materială a

animalului, nefăcându-se dovada că le-a fost încredințată paza câinelui de

către proprietarii acestuia (chiar dacă se invocă eventuale concluzii ale unei

anchete penale). Neexistând o sentință penală în care soții O. să fi demonstrat

cert că sunt proprietarii animalului agresiv, nu a putut fi reținută

răspunderea acestora în baza art. 1001 C. civ., apreciindu-se că cei doi nu au

calitate procesuală pasivă.

Referitor

la cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă, s-a apreciat că acesta a

fost corect stabilit la suma de 5.000 euro, apreciere ce se bazează pe culpa

tuturor părților participante la eveniment.

În

aprecierea elementelor răspunderii civile delictuale în baza art. 1001 C. civ.,

nu poate fi reținută ca având aceeași importanță și culpa numitei B.G. Aceasta

și-a asumat un risc foarte mare pătrunzând într-o proprietate, indiferent dacă

nu a prevăzut că în ea se află un câine. Minimele diligențe ar fi impus în

conduita victimei agresiunii animale, să-și ia toate măsurile de siguranță

pentru a evita unele urmări neprevăzute. Prin conduita sa, victima s-a expus

(voit sau nevoit) unor riscuri, care ulterior au apărut. Astfel în același mod

cu culpa proprietarilor animalului agresiv, este apreciată și culpa victimei.

Ca

atare, s-a reținut culpa atât a victimei, B.G., cât și anumiților T., iar suma

de 5.000,00 euro, este un prejudiciu atât material cât și moral (incluzând pe

lângă prejudiciul material și pe cel de agrement și estetic), neputându-se face

o apreciere clară, cât este prejudiciul material și cât este prejudiciul moral.

Cuantumul

de 5.000 euro reținut a fi primit de B.G., este reflectarea corectă atât a

prejudiciului material cât și a celui moral rezultat din mijloacele de probă

aflate la dosar.

De

altfel, B.G. pe parcursul procesului a solicitat diferite sume drept

despăgubiri, de la 50.00 euro la 150.000 euro, explicând în cererea de la

filele 162 și 163 din prezentul dosar, în ce constau acestea, dar nefăcând

nicio dovadă în acest sens.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ., reclamanta B.G., formulând următoarele critici de nelegalitate

a deciziei atacate:

- Instanța de apel a

pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) Aceasta întrucât a hotărât că

pârâții O.I. și V. nu au calitate procesuală pasivă fără să pună această

excepție în discuția părților pe parcursul cercetării judecății, încălcând

astfel principiul contradictorialității. De asemenea, hotărârea pronunțată este

nelegală întrucât instanța de apel a dat o încheiere de îndreptare a hotărârii,

admițând cererea intimaților O. de acordare a cheltuielilor de judecată și de

obligare a reclamantei la suportarea acestora, în condițiile în care

înscrisurile doveditoare nu au fost depuse până la încheierea dezbaterilor.

Un al treilea motiv

de nulitate a hotărârii a fost invocat pentru motivul judecării pricinii fără

introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei B.I., decedată în timpul

procesului.

- Instanța de apel a

pronunțat hotărârea cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Pornind de la

îndrumările date de instanța de recurs, recurenta a arătat că instanța de

rejudecare nu a făcut decât să administreze o expertiză medico-legală, iar la

elaborarea hotărârii judecătorești judecătorii apelului au avut în vedere că

doar sentința tribunalului a fost desființată, nu și probatoriul câștigat

cauzei.

Așadar, pe baza

aceluiași probatoriu, instanța de rejudecare a stabilit că reclamanta a avut o

contribuție mai mare la producerea evenimentului nefericit, concluzie care

vădește un mod părtinitor de interpretare a probelor.

În opinia recurentei,

nici o probă nu susține acest fapt ci, dimpotrivă, cercetarea penală efectuată

în anii 2001-2005 a stabilit că vina aparține exclusiv celor 5 pârâți care au

lăsat câinele lor, rasa Pitbull, nesupravegheat, fără lesă și botniță. De

asemenea, probatoriile cauzei au confirmat existența acceptului pârâților în

aflarea reclamantei în curtea lor.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a pârâților O., recurenta a criticat neadministrare

niciunei probe în cadrul cercetării judecătorești, ca și concluzia la care a

ajuns instanța de rejudecare, concluzie opusă celor stabilite în dosarul

instrumentat de Poliția sector 2, în care s-a reținut cu certitudine faptul că

toți pârâții aveau paza juridică a câinelui. În opinia sa, faptul că acel câine

stătea perioade lungi de timp în curtea lor, că îl hrăneau și adăposteau, că

răspunderea la comenzile lor constituie tot atâtea dovezi că acești pârâți

aveau și paza juridică și paza materială a animalului. Relevantă în acest sens

este chiar declarația lui O.I. dată în fața organelor de poliție, dar și

probele care dovedesc faptul că soții O. erau proprietarii imobilului din str.

R.G., aspect pe care aceștia au încercat fie să-l ascundă instanței, fie să-l

denatureze, pretinzând că nu locuiau la adresă la data evenimentului.

În continuare,

recurenta a analizat înscrisurile administrate de pârâții O. în dovedirea

acestei împrejurări, susținând conținutul lor nerelevant.

În opinia sa, din

cele prezentate, rezultă că instanța de apel nu a complinit dispozițiile

obligatorii ale instanței de recurs, decizia pronunțată bazându-se în

exclusivitate pe probatoriul inițial administrat, probatoriu caracterizat de

instanța de recurs drept „incomplet și contradictoriu”.

Modul în care

instanța de apel s-a conformat dispozițiilor din decizia de casare cu privire

la dispunerea unei expertize medico-legale dovedește încălcarea dispozițiilor art.

315 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât

expertiza efectuată nu a răspuns obiectivelor indicate de instanța de recurs,

comisia ce a efectuat-o nu a avut competența solicitată (un medic specialist în

chirurgie plastică și reparatorie) și s-a pronunțat exclusiv pe actele

existente în dosar.

Nu a răspuns

obiectivelor expertizei nici expertiza refăcută din februarie 2014 și nici de

această dată nu a fost cooptat în echipă un medic specialist în chirurgia

plastică și reparatorie.

Concluzia expertizei

refăcute este contradictorie: deși afirmă că plăgile prezente nu constituie

sluțire, consideră că acestea dau o infirmitate estetică permanentă.

Judecătorii din apel

au refuzat însă să preia chiar și concluziile acestui raport de expertiză care

menționează că leziunile reprezintă prejudiciu estetic permanent, echivalentul

noțiunii de „sluțire” din vechiul C. pen. Nereferindu-se la acest handicap

permanent, instanța de apel a considerat relevant doar faptul că „nu este

afectată vederea”.

Hotărârea instanței

de apel nu conține o motivare temeinică prin care să justifice diminuarea

cuantumului despăgubirilor și omite în mod deliberat să se refere la

completarea expertizei medico-legale care confirmă existența unui prejudiciu

estetic permanent la ochiul stâng.

Susținând în mod fals

că vederea recurentei nu a fost afectată, cu intenție omite să ia în

considerare disfuncționalitatea canalului lacrimal, ce deservește tot funcția

văzului.

Cât privește daunele

solicitate, fără a le departaja, instanța de apel a acordat o sumă minimă,

nerealistă, recurenta afirmând că agravarea stării sale fizice și psihice

justifică majorarea despăgubirilor având în vedere că disfuncția canalelor

lacrimale ale ochiului stâng, depresia, anxietatea și multiplele atacuri de

panică s-au accentuat și cronicizat, necesitând susținerea prin tratamente

psihice până la sfârșitul vieții.

În finalul motivelor

sale de recurs, recurenta-reclamantă a justificat în mod detaliat daunele

materiale (în cuantum de 237.975 euro) și daunele morale solicitate (în cuantum

de 300.000 euro), subliniind că a suferit o sluțire a feței, dar și pierderea

parțială a vederii unui ochi, aspect esențial în analiza prejudiciului estetic

și de agrement cerută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin precedenta

decizie de casare pronunțată în cauză.

Indicând și

criteriile de avut în vedere în cuantificarea prejudiciului de ordin moral,

recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecarea

pricinii.

La 5 noiembrie 2014

au formulat întâmpinare intimații O.V. și I., solicitând respingerea recursului

ca nefondat întrucât recurenta nu a reușit să dovedească pe parcursul

cercetării judecătorești că la data producerii incidentului ei aveau paza

juridică a câinelui.

În legătură cu

criticile de recurs formulate, au arătat că în rejudecare, la primul termen de

judecată, a fost reiterată excepția lipsei calității lor procesuale pasive și

au fost solicitate probe pe excepție.

În ceea ce privește

încheierea de îndreptare a erorii judiciare, au arătat că înscrisul doveditor

al cheltuielilor de judecată datează din 10 ianuarie 2013, existând la dosar la

data pronunțării hotărârii.

Reclamanta era cea

datoare și interesată să indice moștenitorii lui B.I., însă aceasta nu a făcut

decât să indice că T.M. și O.V. sunt fiicele defunctei.

Conform art. 108 alin.

(3) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin

propriul său fapt.

Soluția instanței de

apel este corectă și în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, având în

vedere că reclamanta nu a administrat suficiente probe în vederea determinării

acestuia.

Intimații O. au

atașat întâmpinării adeverință privitoare la locul de muncă și venitul lui O.I.,

adeverință privitoare la adresa locuinței lor, memoriul tehnic al construcției

ridicate la adresa din str. Sold. G.R., sector 2.

La termenul de

judecată din 12 noiembrie 2014 a formulat întâmpinare și intimata T.F.,

solicitând să fie avută în vedere drept note scrise, față de depunerea sa cu

depășirea termenului legal.

La data de 6 ianuarie

2015 recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare intimaților O.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că recursul

declarat este întemeiat în limitele și pentru argumentele ce se vor arăta în

continuare.

Este nefondat cel

dintâi motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă ce a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și susținut prin trei argumente de

nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, cel dintâi

argument a susținut nulitatea deciziei atacate pentru motivul încălcării

principiului contradictorialității în privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâților O., pe care instanța de apel a admis-o fără a o

pune în discuția contradictorie a pârâților.

Formulând această

critică, recurenta-reclamantă scapă însă din vedere un aspect esențial ce

demonstrează caracterul nefondat al susținerii sale, respectiv faptul că

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților O. a constituit chiar

cel dintâi motiv al apelului pe care aceste părți l-au exercitat împotriva

hotărârii de primă instanță, sentința civilă nr. 260 din 26 februarie 2010 a

Tribunalului București.

Prin urmare, cauza

fiind retrimisă Curții de Apel București pentru rejudecarea apelurilor,

contradictorialitatea în privința excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâților O. a fost deplin asigurată chiar prin dezbaterile asupra apelurilor

ce s-au declarat în cauză, moment procesual petrecut la termenul de judecată

din 19 mai 2014 și la care recurenta-reclamantă a participat prin avocatul său,

căruia i s-a acordat posibilitatea dezbaterii contradictorii a tuturor

problemelor ce au constituit obiect al apelurilor părților, potrivit

mențiunilor încheierii de dezbaterii de la acel termen.

Cel de-al doilea

argument a susținut nulitatea deciziei din apel - singurul act procedural al

instanței de apel ce a fost atacat prin recursul declarat de reclamantă - în

raport de emiterea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a acesteia, prin

care, potrivit susținerilor, s-au acordat cheltuieli de judecată pârâților O.

în condițiile nedepunerii înscrisurilor constatatoare ale efectuării acestora

până la încheierea dezbaterilor.

Critica este însă

inaptă de a dovedi nelegalitatea deciziei de apel și de a conduce la reținerea

nulității acesteia atâta timp cât neregularitățile invocate sunt exterioare

actului atacat, referindu-se la acte procedurale ale instanței emise ulterior

pronunțării hotărârii recurate și care, deși menite să îndrepte pretinse erori

ale acesteia, au o existență distinctă, de sine stătătoare. În alte cuvinte, în

măsura în care s-ar dovedi temeinicia susținerilor recurentei, neregularitățile

semnalate s-ar răsfrânge negativ exclusiv asupra încheierii de îndreptare a

erorii materiale, nu însă și asupra deciziei de apel.

Cum însă recurenta nu

a criticat pe calea recursului nici direct, dar nici indirect, încheierea

instanței de apel din 23 iunie 2014, ci a invocat doar, pornind de la

dezlegările acesteia, un motiv de nulitate a Deciziei nr. 231/A din 2 iunie 2014

întemeiat pe dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că această critică este nerelevantă sub aspectul

reținerii nelegalității hotărârii atacate, prin raportare la obiectul căii de

atac declarate (reprezentat exclusiv de decizia instanței de apel).

Cel de-al treilea

argument de nelegalitate a hotărârii recurate a semnalat împrejurarea judecării

pricinii fără introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei B.I., decedată pe

parcursul judecării procesului, respectiv după trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelurilor.

În legătură cu acest

aspect, instanța de recurs reține că încă de la data inițierii acestui litigiu,

reclamanta a atras în proces, în calitate de pârâți, atât pe numita B.I., cât

și pe cele două fiice ale acesteia O.V. și T.M. (redevenită B. în urma

divorțului) împreună cu soții fiecăreia dintre ele.

În fața instanței de

rejudecare, ulterior survenirii decesului apelantei-pârâte B.I., prin înscrisul

depus la fila 27 a dosarului de apel, reclamanta a fost cea care a indicat în

calitate de moștenitori ai părții decedate pe cele două fiice ale acesteia,

respectiv apelantele-pârâte O.V. și T.M., solicitând ca judecata să continue

față de acestea, având în vedere împrejurarea că moștenitoarele figurau deja ca

părți în cauză, fiind și legal reprezentate.

În aceste

circumstanțe, orice neregularitate ar fi decurs din judecarea cauzei în acest

cadru procesual, nu ar putea fi invocată chiar de partea care a provocat-o prin

propriul său fapt, respectiv de către reclamantă, dat fiind că, în acord cu

dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea

pricinuită prin propriul său fapt.

Separat de acest

argument de ordin procedural, se reține că recurenta-reclamantă nu a învederat

care ar fi interesul său ori vătămarea suferită în drepturile și interesele

sale procesuale, decurgând din faptul judecării pricinii în contradictoriu cu

cele pe care chiar ea le-a indicat instanței de rejudecare drept moștenitori ai

părții decedate, în calitate de fiice ale acesteia.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurenta a criticat decizia atacată, acuzând că aceasta a fost pronunțată cu

încălcarea legii.

Cu toate acestea,

contrar exigențelor căii de atac promovate, într-o măsură consistentă a părții

memoriului de recurs ce a dezvoltat această critică, recurenta-reclamantă a

reiterat aspecte ale situației de fapt a cauzei, a prezentat și analizat probe

care, în opinia sa, susțin realitatea desfășurării evenimentelor, a criticat

modul de interpretare și apreciere a probelor de către instanța de apel,

contestând concluziile deduse de aceasta în urma unei atare analize.

Pe baza unor atare

critici, recurenta-reclamantă a susținut, spre exemplu, faptul că în mod

părtinitor instanța de apel a apreciat că ea ar fi avut o culpă importantă în

producerea evenimentului (concluzie pe care a contestat-o, afirmând că nu este

susținută prin nicio probă și că ar contraveni rezultatului cercetării penale

efectuată în anii 2001-2005) ori că pârâții O.I. și O.V. nu aveau paza

materială și juridică a câinelui la data producerii agresiunii (aspect de

asemenea combătut pe mai multe pagini ale recursului prin prezentarea unor

elemente de fapt și prin analiza probatoriilor).

Or, astfel de

critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa

reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure

un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel, exclusiv pentru

motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Vechile dispoziții

ale art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce permiteau în recurs reanalizarea

situației de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele

de apel ori corectarea modului de interpretare și apreciere a probelor, au fost

abrogate așa încât critici similare celor invocate de recurenta-reclamantă în

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt

incompatibile cu temeiul legal arătat, dar și cu structura actuală a

recursului, în ansamblul său.

În măsura în care,

rediscutând situația de fapt a cauzei ori interpretând și analizând

probatoriile administrate, recurenta-reclamantă conchide pe baza acestor

factori că instanța de apel nu a complinit, în timpul cercetării judecătorești,

dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs evocate de ea la lit. a), b), c)

și e), nu se poate aprecia că această susținere ar constitui o reală critică de

nelegalitate a deciziei atacate, cât timp dezvoltarea acesteia nu se regăsește

în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ.

Instanța de recurs

apreciază însă atât încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

și întemeiată acea critică a recurentei-reclamante care a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel prin nerespectarea

dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, sub aspectul evidențierii și

valorizării (cuantificării) prejudiciului de agrement și a celui estetic.

Sub acest aspect,

prin Decizia de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012 - reținându-se că

reclamanta și-a justificat pretenția de dezdăunare atât cu referire la

prejudiciile de ordin material, cât și cu referire la cele de ordin moral -

Înalta Curte de Casație și Justiție a impus cu titlu obligatoriu completarea

probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și estetic (spre a nu

o lipsi pe reclamantă de speranța remedierii acestora) și efectuarea unei

analize a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei, urmând

ca instanța de rejudecare să detalieze daunele acordate, criteriile ce au stat

la baza evaluării, apreciind că „nu este admisibilă reducerea despăgubirilor

solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică” ori în afara acordului

părților. Aceste îndrumări obligatorii au fost stabilite subsecvent constatării

instanței de recurs în sensul că reclamantei îi fusese acordată în fazele

procesuale anterioare ale litigiului o despăgubire în cuantum de 5.000 euro,

fără o detaliere a prejudiciului acoperit prin aceasta, în condițiile în care,

prin hotărârea de primă instanță, fusese respinsă o cerere completatoare a

reclamantei vizând acordarea de daune morale.

Rejudecând cauza,

instanța de apel deși reține, trunchiat și incomplet, concluziile completării

raportului de expertiză medico-legală (filele 133-138 dosar apel) ce confirmă

că agresiunea animală, căreia reclamanta i-a căzut victimă, i-a produs acesteia

un prejudiciu estetic permanent și o disfuncționalitate permanentă a organului

vizual (ochiul stâng) - cu referire la abolirea punctului lacrimal superior și

secționarea canalului lacrimal, intervenția chirurgicală de reparare a

conductului lacrimal fiind considerată tardivă - apreciază că despăgubirea

acordată de prima instanță, de 5.000 euro, a fost corect stabilită.

Or, potrivit

contextului procesual al cauzei din primul ciclu procesual, suma de 5.000 euro

pare a fi fost văzută de instanțe ca acoperind doar prejudiciile de ordin

material și, în tot cazul, potrivit dezlegărilor instanței de recurs, aceasta

nu includea repararea prejudiciilor de ordin estetic și de agrement, a căror

necesitate în identificarea și evaluare, alături de alte aspecte ale cauzei, a

și antrenat soluția de casare cu trimitere.

Dar, nu numai că suma

de 5.000 euro acordată reclamantei prin hotărârea de primă instanță a fost

apreciată drept corect stabilită, ci în paragrafele următoare ale hotărârii

sale, instanța de apel explică, într-un mod contradictoriu și confuz, că

aceasta reflectă atât prejudiciile de ordin material, cât și pe cele de ordin

moral rezultate din mijloacele de probă aflate la dosar, incluzând, așadar,

atât prejudiciul material, dar și pe cele de agrement și estetic. Aceasta, în

condițiile în care, cum s-a arătat, hotărârea de primă instanță a acordat

reclamantei o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciile suferite (nenominalizate),

concomitent cu respingerea ca tardivă a cererii completatoare de acordare a

daunelor morale, în timp ce prejudiciile estetic și de agrement au fost probate

pentru prima oară în proces chiar în instanța de rejudecare (din apel) care

avea și misiunea evaluării acestora în scopul asigurării reparării lor.

Or, maniera în care a

procedat instanța de apel în rejudecare - păstrând cuantumul despăgubirii

acordate de prima instanță chiar în prezența probării indubitabile a unor

prejudicii noi și de altă factură celor avute în vedere de către tribunal când

i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 5.000 euro - demonstrează neîndoielnic

că aceasta doar a simulat respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de

casare, care îi impuneau în mod clar și sarcina cuantificării acestui tip de

prejudicii.

În acest fel,

instanța de apel din rejudecare a ajuns chiar la rezultatul ce s-a dorit evitat

prin decizia de casare, respectiv acela de a nu-i fi răpită reclamantei

speranța (vocația) remedierii prejudiciilor estetic și de agrement.

Cum o atare evaluare

excede atribuțiilor instanței de recurs, întrucât presupune în mod necesar o

raportare la probatoriile litigiului, o evaluare a acestora și a

circumstanțelor factuale și personale ale reclamantei, Înalta Curte de Casație

și Justiție va admite recursul acestei părți în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre

rejudecare în limitele celor arătate anterior.

Reținând că prin

recursul său, recurenta-reclamantă fie nu a criticat în mod direct, fie a criticat

într-un mod impropriu - potrivit celor arătate anterior, cu referire la

elemente ale situației de fapt și la probatoriile cauzei - soluțiile instanței

de apel date apelurilor celorlalte părți, Înalta Curte de Casație și Justiție

va menține celelalte dispoziții ale deciziei de casare, referitoare la

respingerea apelurilor pârâților T.F. și M. (actuală B.) și la admiterea

apelului pârâților O.V. și O.V.

Cât privește modul în

care, în finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă și-a justificat

în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii,

Înalta Curte de Casație și Justiție nu l-a putut avea în vedere cu consecințe

asupra soluționării, fie a prezentului recurs, fie a cauzei în viitor, de vreme

ce această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoțită de formularea unor

critici clare de nelegalitate a deciziei atacate.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va avea în vedere că ea rămâne mai departe ținută

de îndrumările obligatorii trasate în sarcina sa prin cea dintâi decizie de

casare, aceea de a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă,

precizând natura acestora, probele din care rezultă existența lor și criteriile

ce vor fi avute în vedere cu ocazia evaluării cuantumului despăgubirilor. De

asemenea, se va avea în vedere că statuările instanței din apelul pârâților O.

- devenite irevocabile prin efectul soluției din actualul recurs - sub aspectul

reținerii lipsei calității procesuale pasive a acestora a vizat exclusiv

responsabilitatea personală a celor doi pârâți față de producerea agresiunii

animale căreia i-a fost victimă reclamanta, din perspectiva condiției pazei

juridice ori a celei materiale a animalului agresor. Prin urmare, nu se va

scăpa din vedere că, potrivit solicitării reclamantei din cursul rejudecării cauzei

în apel, numitele B. (fostă T.) M. și O.V. au fost indicate și menținute în

cauză și în calitatea lor de succesoare în drepturi ale părții decedate B.I.,

în privința căreia, alături de pârâții T.F. și B.M., s-a reținut tot cu titlu

irevocabil, potrivit dezlegărilor anterioare ale instanțelor, responsabilitatea

personală în legătură cu producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B.G. împotriva Deciziei nr. 231/A din 02 iunie 2014 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează în parte

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei referitoare la respingerea apelului pârâților T.F. și T.M.

și la admiterea apelului pârâților O.V. și O.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.