ÎCCJ, Decizia nr. 317/2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 2613 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, a fost constatat perimat recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 36 din 13 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În motivare, instanța a reținut că, prin încheierea de ședință din 14 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății recursului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, aflat în faza recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

La 16 decembrie 2020, Înalta Curte, din oficiu, a dispus repunerea cauzei pe rol, acordând termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părților.

La aceeași dată, a fost înregistrată la dosar și cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., cerere întemeiată în drept pe art. 415 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) a depus note scrise, prin care a invocat excepția perimării recursului.

Ca urmare, Înalta Curte a reținut incidența art. 415 C. proc. civ., precum și că, în situația suspendării facultative a judecății, dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., acest text de lege nu prevede posibilitatea instanței de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecății, aceasta dispunându-se doar în situațiile expres prevăzute de pct. 3 al articolului menționat.

Din coroborarea art. 413 alin. (2) și art. 418 alin. (1) C. proc. civ., a rezultat că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauza ce a provocat suspendarea, iar, pentru reluarea judecății, era necesară formularea unei cereri de către una dintre părți, dat fiind faptul că dispozițiile art. 415 C. proc. civ. nu prevedeau posibilitatea instanței de a repune cauza de rol din oficiu, în vederea continuării judecății.

S-a reținut că Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care a provocat suspendarea judecății, a fost soluționat definitiv la 20 mai 2020, prin Decizia civilă nr. 1946 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În cauză, termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., a început să curgă de la 20 mai 2020 și s-a împlinit la 20 noiembrie 2020, cererea de repunere pe rol formulată de recurentă fiind formulată ulterior, la 16 decembrie 2020.

Înalta Curte a respins susținerile recurentei reclamante, formulate în ședința publică, în sensul că nu ar exista un text legal care să-i fi permis să solicite repunere pe rol a cauzei, cu referire la art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recurenta reclamantă avea obligația de a contribui la desfășurarea și de a urmări finalizarea procesului, aceasta și în virtutea principiului disponibilității procesului civil.

De asemenea, a respins susținerile recurentei, în sensul că erau importante considerentele hotărârii din Dosarul nr. x/2016, de vreme ce C. proc. civ. nu distinge sub acest aspect.

De altfel, recurenta a precizat că decizia pronunțată în dosarul menționat i-a fost comunicată în cursul lunii octombrie 2020, având, deci, suficient timp, chiar și după motivarea și comunicarea deciziei, să formuleze cererea de repunere pe rol a cauzei în interiorul termenului de 6 luni, care s-a împlinit la 20 noiembrie 2020.

Referitor la faptul că nu i s-a pus în vedere să timbreze cererea de repunere pe rol, Înalta Curte a reținut că pricina a fost repusă pe rol din oficiu de instanță, la data de 16 decembrie 2020, urmare a referatului întocmit de grefa secției; cererea recurentei de repunere pe rol, înregistrată la aceeași dată, a fost primită ulterior stabilirii termenului de către instanță, nemaifiind necesar a fi timbrată.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Ca temei de drept al recursului, recurenta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru că instanța de recurs, într-un alt complet decât cel care a dispus în mod expres repunerea pe rol după rămânerea în pronunțare și suspendarea, a apreciat recursul ca fiind perimat.

A apreciat ca fiind incident și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar fiindcă decizia recurată nu era redactată la momentul declarării recursului, sens în care a arătat că își rezervă dreptul de a completa motivele de recurs pe acest aspect.

A susținut și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative de admisibilitate prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susține că textul de lege instituie o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată; dar această prezumție simplă poate fi înlăturată în situația dovedirii interesului părții în continuarea judecății.

Or, recurenta argumentează că aceste condiții, de desistare, nu sunt îndeplinite, deoarece instanța din oficiu a dispus suspendarea, iar recurenta s-a opus; ca atare, apreciază că nu îi poate fi imputabilă suspendarea.

Ca urmare, nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate privind curgerea fără suspendare a termenului de primare, respectiv culpa pentru abandonarea cauzei în nelucrare.

Deși suspendarea s-a dispus din oficiu (și nu prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor), recurenta opunându-se acestei măsuri, nu există o obligație procesuală expresă în sensul formulării cererii de repunere pe rol de către părți sau de către instanță; cu toate acestea, recurenta ar fi dat dovadă de interes în soluționarea cu celeritate a cauzei și a formulat cerere de repunere pe rol după motivarea și comunicarea hotărârii din Dosarul nr. x/2016.

Neformularea cererii de repunere pe rol după data pronunțării minutei, ci după data motivării și comunicării hotărârii din Dosarul nr. x/2016 nu demonstrează o lipsă de interes, cum greșit reține instanța, ci exprimă respectul recurentei față de dorința expresă a instanței de a lămuri anumite aspecte ale cauzei dedusă judecății prin raportare la considerentele Deciziei nr. 1946 din 20 mai 2020 pronunțate de Înalta Curte.

La 20 mai 2021, recurenta a depus completare a motivelor de recurs, formulată în termenul legal precizat de art. 487 C. proc. civ., în raport de data comunicării deciziei recurate.

În cuprinsul completărilor, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, apreciind că argumentul referitor la împrejurarea că art. 415 C. proc. civ. nu prevede posibilitatea instanței de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecății nu poate fi reținut, având în vedere că în egală măsură același art. 415 C. proc. civ. prevede în mod expres care sunt situațiile în care judecata se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, respectiv când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor.

Cu privire la argumentul instanței că temeiul de drept ce permitea recurentei repunerea pe rol a cauzei este art. 10 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a apreciat că acest argument este contrar soluției de perimare a recursului.

Manifestarea procesuală de voință a recurentei a fost în sensul finalizării judecării recursului și nu suspendării acestuia, iar instanța de judecată a fost cea care a dispus, cu încălcarea principiului disponibilității, repunerea cauzei pe rol după rămânerea în pronunțare, a invocat din oficiu motivul facultativ de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a suspendat judecata recursului.

Recurenta apreciază că este injust ca instanța să suspende judecată recursului din oficiu, împotriva voinței părților din proces, cu scopul obținerii motivării unei soluții într-un dosar similar, iar în momentul în care primește această motivare, în interiorul termenului de 6 luni de la data comunicării sentinței așteptată, să aprecieze că sunt îndeplinite condițiile perimării recursului.

Mai arată recurenta că repunerea pe rol a cauzei s-a făcut urmare a cererii formulate de recurentă și nu din oficiu, în temeiul referatului întocmit de grefa secției; cererea a fost înregistrată ca repunere pe rol și nu repunere pe rol în vederea constatării perimării, iar excepția perimării a fost invocată de pârâta Ministerul Fondurilor Europene prin notele scrise, depuse anterior termenului de judecată.

Intimatul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei și a solicitat admiterea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Se reține că recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 și 6 C. proc. civ., întrucât pct. 8 are în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu la celor de drept procesual, cum se invocă în speță.

Critica privind componența completului de judecată, subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din data de 14 februarie 2019, completul de judecată cu nr. 3 noul C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar ulterior, la 22 aprilie 2021, pricina a fost repusă pe rol și reținută în pronunțare de același complet de judecată.

Înalta Curte constată că activitatea de judecată s-a desfășurat cu respectarea principiului continuității și a art. 111 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17 decembrie 2015, care prevede că "Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății, pentru perimare sau pentru pronunțarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul inițial învestit cu soluționarea cauzei, chiar dacă între timp și-a schimbat compunerea".

În raport de acest text de lege vor fi respinse criticile recurentei, întrucât regulamentul mai sus citat prevede obligația soluționării cauzei de același complet de judecată, cum s-a și întâmplat în cauză, recursul fiind soluționat de completul de judecată cu nr. 3 noul C. proc. civ., iar nu de aceeași judecători, așa cum susține recurenta.

Critica privind greșita aplicare a art. 416 alin. (1) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

Acest motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurentă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.

Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni."

În cauză, prin încheierea din 14 februarie 2019, instanța de recurs, din oficiu, a dispus suspendarea soluționării recursului până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, iar la termenul de judecată din 22 aprilie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat perimarea căii de atac a recursului, pronunțând în acest sens decizia recurată.

În considerentele hotărârii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat perimarea recursului, reținând că, în situația suspendării facultative a judecății, dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., art. 415 C. proc. civ. nu prevede posibilitatea instanței de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecății; repunerea cauzei pe rol din oficiu se face numai în situațiile expres prevăzute de pct. 3 al articolului menționat.

S-a reținut că Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care a provocat suspendarea judecății, a fost soluționat definitiv la data de 20 mai 2020, prin Decizia civilă nr. 1946 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., a început să curgă de la 20 mai 2020 și s-a împlinit la 20 noiembrie 2020, aspecte față de care, în mod legal, s-a constatat că cererea de repunere pe rol din 16 decembrie 2020 a fost formulată în afara termenului de perimare.

Nu poate fi primită interpretarea dată de recurentă, în sensul că instanța ar fi avut obligația de a repune cauza pe rol, fiindcă suspendarea s-a dispus de asemenea din oficiu.

Înalta Curte reține că, în lipsa unei dispoziții exprese în conținutul art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., care să prevadă repunerea pe rol din oficiu, obligația de a solicita reluarea judecării procesului, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 413 din același cod, revine părților, în sarcina cărora există obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului.

În acest sens, Înalta Curte dă eficiență obligației generale a părților de a contribui la desfășurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 din C. proc. civ., cu consecința că lipsa cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de către partea interesată, în termenul prevăzut de art. 416 alin. (1) din același cod, atrage sancțiunea perimării cererii de chemare în judecată, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei recurate.

Susținerile recurentei, în sensul că nu ar fi îndeplinită condiția culpei procesuale fiindcă recurenta s-ar fi opus suspendării judecății cauzei sau că recurenta nu poate fi sancționată pentru abandonarea cauzei, câtă vreme recurenta a dat dovada de interes formulând cererea de repunere pe rol și insistând în soluționarea cauzei vor fi respinse, de asemenea.

Suspendarea legală facultativă nu este condiționată de acordul părților, iar alin. (2) al art. 413 C. proc. civ. prevede că suspendarea dăinuie până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

Înalta Curte reține, din interpretarea art. 416 alin. (3) C. proc. civ., că situațiile ce nu constituie cauze de perimare sunt expres prevăzute de lege și se referă la cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

De asemenea, art. 415 pct. 3 C. proc. civ. reglementează situația când judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, și anume în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa cum s-a arătat anterior, situația suspendării facultative a cauzei pendinte nu face parte din categoria situațiilor în care instanța ar fi trebuit să efectueze, din oficiu, actele de procedură. Ca urmare, neformularea în termenul de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauza care a provocat suspendarea a unui act de procedură, constituie o rămânere în nelucrare a cererii, din motive imputabile părții, fiind incidentă sancțiunea perimării.

Ultima critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că excepția perimării ar fi fost invocată de intimat, prin notele scrise, și nu de instanță din oficiu, aspect care reiese și din citativul pentru termenul de judecată, când părțile au fost citate pentru repunere pe rol și nu repunere pe rol în vederea perimării.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Cu privire la modul în care ar fi fost citată recurenta pentru termenul de judecată din 22 aprilie 2021, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează "Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată".

Se reține că la respectivul termen de judecată, recurenta a fost reprezentată de avocat B., care nu a învederat instanței vreo chestiune prealabilă sau neregularitate în sensul arătat.

Împrejurarea că, în cauză, excepția de perimare ar fi fost invocată prin notele scrise depuse de intimat, și nu de instanță din oficiu, nu constituie o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare ar atrage eventuala sancțiune a nulității hotărârii, întrucât sancțiunea perimării operează de drept, atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

În acest sens este și art. 420 alin. (1) C. proc. civ., care reține că perimarea se poate constata fie din oficiu, fie la cererea părții interesate, cum este cazul în speța de față, aceste aspecte neavând nicio relevanță asupra termenului de perimare, care se împlinise la 20 noiembrie 2020.

Înalta Curte reține că recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs ar fi avut în vedere motive străine de natura cauzei, deoarece soluția de perimare ar fi contrară situației de fapt.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv și considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat, la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, în argumentarea soluției pronunțate instanța de recurs, nu se regăsesc elemente contradictorii, în condițiile în care s-a reținut incidența în cauză a sancțiunii perimării cererii de recurs, prin raportare la rămânerea în nelucrare a cererii de recurs, la prevederile art. 413, art. 415 și art. 416 C. proc. civ. și la data soluționării dosarului pentru care se dispusese suspendarea facultativă.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 și 6 C. proc. civ., Înaltă Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 2613 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2021.

GGC - NN