Guranda împotriva Republicii Moldova

CUARTA DECIZIE A SECȚIEI nr. 28412/03, de către Rodica GURANDA împotriva Moldovei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 20 martie 2007 în calitate de Cameră compusă de: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Traja Pavlovschi Šikuta dna Hirvelä, judecători și dl T.L. Grefierul de Secțiune inițială având în vedere cererea depusă la 15 aprilie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, având în vedere scrisoarea reclamanților din 26 februarie 2007, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dna Rodica Guranda și dna Pelaghia Guranda, sunt doi resortisanți moldoveni care s-au născut în 1981 și, respectiv, în 1948 și trăiesc în Chișinău.

Reclamanții au fost reprezentați în Curte de către dna Natalia Mardari, avocat care practică în Chișinău. Guvernul moldovenesc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Vladimir Grosu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt fiica și soția dlui Alexandru Guranda decedat, care a fost judecător al Curții Regionale Chișinău. A murit în ianuarie 2001. După moartea sa, reclamanții au solicitat Ministerului Finanțelor o indemnitate de 238.486 lei moldoveni (MDL) (echivalentul de 20.771 euro (EUR) la momentul respectiv), astfel cum prevede Legea „Pentru statutul judecătorilor”. Deoarece Ministerul a refuzat să respecte cererea lor, reclamanții au introdus o acțiune împotriva fostului care solicită plata indemnității.

La 8 noiembrie 2001, Curtea de District Buiucani a hotărât în favoarea reclamanților și le-a acordat întreaga sumă solicitată. La 12 februarie și 16 aprilie 2002, Curtea Regională Chișinău și, respectiv, Curtea de Apel au respins apelurile Ministerului. Hotărârea Curții de Apel a fost finală și executabilă. La o dată neespecificată după eliberarea hotărârii finale, Ministerul a respectat parțial aceasta și a plătit reclamanților MDL 185.322 (16.092 EUR la momentul respectiv). În urma unei cereri ale Ministerului Finanțelor, la 16 septembrie 2002, Procurorul General a depus o cerere de anulare a hotărârii finale din 16 aprilie 2002. La 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea procurorului general de anulare și a anulat hotărârea finală în favoarea reclamanților.

Deși Curtea Supremă a respins acțiunea reclamanților, a menționat în hotărârea că suma care a fost deja plătită reclamanților nu ar trebui recuperată. În urma comunicării cauzei de către Curte, agentul guvernamental a solicitat procurorului general să depună o cerere la Curtea Supremă de Justiție de a anula hotărârea din 16 octombrie 2002 și de a întrerupe cererea de anulare a procedurii. El a considerat că anularea unei hotărâri finale în favoarea reclamanților în urma procedurii de anulare și-a încălcat drepturile în temeiul Convenției. La o dată neespecificată în 2005 procurorul general a respectat cererea Agentului Guvernamental și a depus o cerere de revizuire care se bazează pe art. 449 § 1 litera (j) din Codul de Procedură Civilă.

Prin hotărâre de 16 de judecată. Noiembrie 2005 Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea procurorului general de revizuire, a anulat hotărârea din 16 octombrie 2002 și a întrerupt procedura de anulare. La 15 februarie 2007, reclamanții au depus o cerere la Curtea Supremă de Justiție, cerând eliberarea unei hotărâri suplimentare la cea din 16 Noiembrie 2005. În special, ei au solicitat plata compensației pentru presupusa încălcare a drepturilor acestora în temeiul Convenției.

La 21 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea și a constatat că au existat încălcarea drepturilor reclamanților în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a anulării hotărârii finale a Curții de Apel din 16 aprilie 2002. Curtea Supremă le-a acordat, de asemenea, MDL 38.455.76 (2.302.74 EUR în acel moment) în compensație pentru prejudiciu material suferite ca urmare a imposibilității de a utiliza banii lor, 4,400 EUR pentru prejudiciu moral și EUR 804 pentru costurile și cheltuielile, inclusiv taxele reprezentative ale reclamanților suportate în fața Curții. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 și în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la anularea hotărârii finale din 16 aprilie 2002, ca urmare a cererii de anulare a procurorului general.

De asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 se plânge că, în hotărârea sa din 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a comis numeroase erori în evaluarea faptelor cazului. HOTĂRÂREA art. 37 din Convenție, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „1.

În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să ia o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și urmeze cererea; sau (b) problema a fost rezolvată...” art. 43 § 1 din Regulamentul Curții, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să pună în aplicare o cerere din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 din Convenție.” La 26 februarie 2007, Guvernul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii, care s-a încheiat cu hotărârea Curții Supreme de Justiție din 21 februarie 2007. Guvernul a considerat că, având în vedere că reclamanții au primit un recurs adecvat, nu mai puteau pretinde că sunt „victime”.

Acestea au solicitat Curtea să respingă plângerile reclamanților ca fiind, vădit nefondate în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. La 26 februarie 2007, reclamanții au informat, de asemenea, Curtea cu privire la rezultatul procedurii, care s-a încheiat cu hotărârea Curții Supreme de Justiție din 21 februarie 2007. Întrucât Curtea Supremă le-a atribuit un recurs adecvat pentru încălcarea Convenției, ei au solicitat Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor. Având în vedere art. 37 alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenție și faptul că reclamanții au primit o recursare adecvată de către instanțele interne, Curtea constată că nu intenționează să își continue cererea.

În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 literele (a) și (b) din Convenția și Regulamentul] 43 din Regulamentul Curții). În consecință, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din lista Curții. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine cererea din lista cazurilor sale.

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 28412/03 by Rodica GURANDA against Moldova The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 20 March 2007 as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza , President , Mr J. Casadevall , Mr G. Bonello , Mr K. Traja , Mr S. Pavlovschi , Mr J. Šikuta , Mrs P. Hirvelä, judges , and Mr T.L. Early , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 15 April 2003, Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together, Having regard to the letter from the applicants dated 26 February 2007, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Ms Rodica Guranda and Mrs Pelaghia Guranda, are two Moldovan nationals who were born in 1981 and 1948 respectively and live in Chișinău.

The applicants were represented before the Court by Ms Natalia Mardari, a lawyer practising in Chișinău. The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Vladimir Grosu. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants are the daughter and wife of the deceased Mr Alexandru Guranda, who was a judge of the Chișinău Regional Court. He died in January 2001. After his death, the applicants applied to the Ministry of Finance for an indemnity of 238,486 Moldovan lei (MDL) (the equivalent of 20,771 euros (EUR) at the time), as provided by the Law “On the Status of Judges”. Since the Ministry refused to comply with their request, the applicants brought an action against the former seeking the payment of the indemnity.

On 8 November 2001 the Buiucani District Court ruled in favour of the applicants and awarded them the entire amount claimed. On 12 February and 16 April 2002 the Chișinău Regional Court and the Court of Appeal, respectively, dismissed the Ministry’s appeals. The judgment of the Court of Appeal was final and enforceable. On an unspecified date after the delivery of the final judgment the Ministry partially complied with it and paid the applicants MDL 185,322 (EUR 16,092 at the time). Following a request of the Ministry of Finance, on 16 September 2002 the Prosecutor General lodged a request for annulment of the final judgment of 16 April 2002. On 16 October 2002 the Supreme Court of Justice upheld the Prosecutor General’s request for annulment and quashed the final judgment in favour of the applicants.

Although the Supreme Court dismissed the applicants’ action, it mentioned in the judgment that the amount which had already been paid to the applicants should not be recovered. Following the communication of the case by the Court, the Government Agent asked the Prosecutor General to lodge a request with the Supreme Court of Justice to quash its judgment of 16 October 2002 and to discontinue the request for annulment proceedings. He considered that the quashing of a final judgment in favour of the applicants following the annulment proceedings had breached their rights under the Convention. On an unspecified date in 2005 the Prosecutor General complied with the Government Agent’s request and lodged a revision request relying on section 449 § 1 (j) of the Code of Civil Procedure.

By a judgment of 16 November 2005 the Supreme Court of Justice upheld the Prosecutor General’s request for revision, quashed its judgment of 16 October 2002 and discontinued the annulment proceedings. On 15 February 2007 the applicants filed a request with the Supreme Court of Justice seeking the issuance of an additional judgment to that of 16 November 2005. In particular, they sought the payment of compensation for the alleged breach of their rights under the Convention.

On 21 February 2007 the Supreme Court of Justice upheld their request and found that there had been a breach of the applicants’ rights under Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention as a result of the quashing of the final judgment of the Court of Appeal of 16 April 2002. The Supreme Court also awarded them MDL 38,455.76 (EUR 2,302.74 at the time) in compensation for pecuniary damage suffered as a result of the impossibility to use their money, EUR 4,400 for non-pecuniary damage and EUR 804 for costs and expenses, including the applicants’ representative’s fees incurred before the Court. COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 and under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention about the quashing of the final judgment of 16 April 2002 as a result of the Prosecutor General’s request for annulment.

They also complained under Article 6 § 1 that in its judgment of 16 October 2002 the Supreme Court of Justice had committed numerous errors when assessing the facts of the case. THE LAW Article 37 of the Convention, as far as relevant, reads as follows: “1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that (a) the applicant does not intend to pursue his application; or (b) the matter has been resolved...” Rule 43 § 1 of the Rules of Court, as far as relevant, reads as follows: “The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.” On 26 February 2007 the Government informed the Court about the outcome of the proceedings, which ended with the judgment of the Supreme Court of Justice of 21 February 2007. The Government considered that since the applicants had been awarded adequate redress, they could no longer claim to be “victims”.

They requested the Court to reject the applicants’ complaints as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. On 26 February 2007 the applicants also informed the Court about the outcome of the proceedings, which ended with the judgment of the Supreme Court of Justice of 21 February 2007. Since the Supreme Court had awarded them adequate redress for the violation of the Convention, they requested the Court to strike the application out of the list of cases. Having regard to Article 37 § 1 (a) and (b) of the Convention and to the fact that the applicants have been awarded adequate redress by the domestic courts, the Court notes that they do not intend to pursue their application.

Furthermore, in accordance with Article 37 § 1 in fine , the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the examination of the application to be continued (Article 37 § 1 (a) and (b) of the Convention and Rule 43 of the Rules of Court). Accordingly, Article 29 § 3 of the Convention should no longer apply to the case and it should be struck out of the Court’s list. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. T.L. Early Nicolas Bratza Registrar President