ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1151/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.) a chemat în judecată pe pârâta Autotrans Călători Filaret S.A., solicitând:

2.1 obligarea pârâtei la plata sumei de 123.876 RON, inclusiv TVA, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze și autocare în perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015;

2.2 obligarea pârâtei la plata sumei de 149.772 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 15 octombrie 2015, datorate de pârâtă pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate în capătul 2.2 al cererii;

2.3 obligarea pârâtei la plata de penalitati de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 16 octombrie 2015 și până la plata efectivă a sumei de 123.876 RON, reprezentând remunerații restante potrivit capătului 2.2 al cererii;

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 911 din 04 mai 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de obligare la plata sumei aferente perioadei 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, ca rămasă fără obiect; a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (U.C.M.R. - A.D.A.), ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 1135 A din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă U.C.M.R. - A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva sentinței civile nr. 911 din data de 4 mai 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalitățile aferente remunerațiilor achitate cu întârziere datorate pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimata la 3.525 RON către apelantă, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1135 A din 23 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Autotrans Călători Filaret S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 iulie 2021 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului și menținerii, ca legală și temeinică, a hotărârii primei instanțe; a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., a limitelor învestirii [art. 22 alin. (6) C. proc. civ..], precum și a limitelor caracterului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

A susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că este învestită cu cererea privind acordarea penalităților de întârziere asupra sumelor reprezentând remunerații fără TVA și a obligat pârâta la plata sumei de de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalitățile aferente remunerațiilor achitate cu întârziere datorate pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombie 2015; faptul că reclamanta a indicat o anumită sumă cu titlu de penalități, calculate în raport de remunerația estimată la care a adaugat TVA nu face ca această cerere să fie o cerere nouă în apel, atât timp cât aspectele vizând temeiul acordării penalităților cuantumul penalităților, perioada și baza de calcul au fost deduse judecății la fond;

A precizat că prima instanță a respins, în mod corect, capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere reținând că reclamanta nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, potrivit celor dezlegate prin decizia nr. 48/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar procentul de 0,5 cuprins în art. 5 din Decizia ORDA nr. 266/2011 a fost aplicat la remunerația datorată plus cota de TVA, nedatorată de pârâtă.

Printr-o cerere nouă formulată pentru prima dată în apel, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată doar la penalitățile datorate pentru sumele reprezentând penalități, nu și pentru sumele reprezentând TVA, așa cum solicitase inițial, susținând că dacă prima instanță a apreciat că prin raportul de expertiză au fost calculate penalități și cu privire la suma reprezentând TVA trebuia să cenzureze raportul de expertiză și să oblige pârâta la plata penalităților de întârziere aferente remunerațiilor.

A arătat că instanța de apel în mod nelegal a procedat la completarea probatoriului și refacerea raportului de expertiză pentru calcularea penalităților doar la sumele reprezentând remunerații, nu și la sumele reprezentând TVA, nefiind învestită cu o astfel de cerere.

Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta a solicitat prin acțiune la pct. 2.2 și 2.3 obligarea pârâtei la plata sumei de 149.772 RON reprezentând penalități, calculate până la data de 15 octombrie 2015 și obligarea pârâtei la plata de penalități de 0,5% zi de întârziere, începând cu data de 16 octombrie 2015 și până la plata efectivă a sumei de 123.876 RON, reprezentând remunerații restante; or, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei de 206.423,8 RON, reprezentând rest neachitat din penalitățile aferente remunerațiilor achitate cu întârziere pentru perioada 1 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, suma acordată cu titlu de penalități fiind mult mai mare decât cea solicitată prin acțiune și pentru o altă perioadă față de cea care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, nu a arătat care este situația de fapt pe care a reținut-o în cauză și regulile de drept incidente care au format convingerea instanței și nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate susținerile pârâtei.

A apreciat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - deși constată că în speță sunt aplicabile cele statuate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, prin urmare, pârâta nu datorează TVA pentru sumele reprezentând remunerații, nu s-au luat în considerare concluziile raportului de expertiză, a cărui completare s-a realizat în fața instanței de apel, din care rezultă că pârâta a achitat TVA pentru sumele datorate cu titlu de remunerații.

Instanța de apel a stabilit o situație de fapt care nu corespunde realității și nici probelor administrate, în condițiile în care din totalul sumei de 88.286,68 RON achitată de pârâtă, reținută în considerentele sentinței pronunțate de prima instanță, pârâta datora doar suma de 47.605 RON cu titlu de debit principal, așa încât suma achitată în plus nu este 18.234,20 RON, cum greșit a stabilit instanța de apel, ci de 40.681,68 RON, deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar prin respingerea acestora a procedat greșit la imputația plății și a obligat-o pe pârâtă la plata unei sume cu titlu de penalități mult mai mare decât cea datorată.

Cu privire la incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, în sensul în care a considerat că pârâta nu datorează TVA, deși aceasta a achitat TVA-ul aferent remunerațiilor datorate, și nu a procedat la imputația plății sau compensarea cu sumele datorate cu titlu de penalități.

A apreciat că este nelegală soluția instanței de apel, prin care recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani baza unui act administrativ, respectiv decizia ORDA nr. 266/2011, în condițiile în care între părți nu au existat raporturi contractuale, guvernate de principiul acordului liber de voință, dând astfel valoare de lege Metodologiei publicate prin decizia menționată, contrar dispozițiilor art. 131

2

din Legea nr. 8/1996 și a celor ale art. 15 și art. 16 din Constituție, în sensul în care o normă cu forță juridică inferioară nu poate modifica legea.

Nu există nicio dispoziție legală care să stabilească obligația de plată a penalităților aferente plății cu întârziere a remunerațiilor cuvenite, în cuantumul stabilit prin pct. 5 al deciziei ORDA nr. 266/2011, Legea nr. 8/1996 prevăzând doar opozabilitatea metodologiilor față de utilizatori și nu obligativitatea acestora în lipsa încheierii unui contract care să permit negocierea.

Precizează că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011, cât și a art. 1541 C. civ., care reglementează posibilitatea instanței de a dispune reducerea cuantumului penalității, dat fiind caracterul de act administrativ al deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, dispoziția de plată a penalităților putând fi pusă în discuție într-o acțiune adresată instanței de contencios administrativ, nefiind posibilă reducerea penalităților opozabile tuturor utilizatorilor de opere muzicale, pe cale incidentă în acest litigiu.

II.2. Procedura de filtrare a recursului

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-au reținut următoarele: recursul este legal timbrat, este formulat și motivat în termen legal, cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, iar părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurenta-pârâtă, raportorul a reținut că aceasta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și faptul că în cauză, nu a fost exprimat de către părți acordul ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a aprecia dacă susținerile recurentei-pârâte pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege sau dacă sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va aprecia că nu este incidentă sancțiunea nulității recursului va dispune asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin încheierea de ședință din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apreciind că argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglemenetate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată la 10 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 20 mai 2022 și, respectiv, la data de 24 mai 2022, recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând aspectele expuse pe larg în cuprinsul cererii de recurs.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs ce reclamă neregularității de ordin procedural, susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a pretins încălcarea art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilității), a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. (limitele învestirii), a art. 477 și art. 478 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv al apelului), în sensul în care instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că este învestită cu cererea privind acordarea penalităților de întârziere asupra sumelor reprezentând remunerații fără TVA și a obligat pârâta la plata sumei de de 206.423,8 RON reprezentând rest neachitat din penalitățile aferente remunerațiilor datorate pentru perioada 01 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, deși o atare solicitare nu reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci doar cea privind acordarea penalităților de întârziere calculate la sumele reprezentând remunerații restante care conțineau TVA.

În evaluarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că devoluțiunea ce poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum judicatum, reprezentând o particularizare a principiului disponibilității edictat de art. 22 raportat la art. 9 C. proc. civ.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăsește în dispozițiile art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță, adică semnalează interdicția pentru părți de a schimba cadrul procesual [alin. (1) al art. 478 C. proc. civ..], de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare [alin. (2) al aceluiași articol] și, de asemenea, interdicția schimbării calității părților, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a formulării de pretenții noi [alin. (3) al art. 478 C. proc. civ..].

Pe de altă parte, art. 478 alin. (4) din Codul de procedurtă civilă permite părților să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, iar o atare explicitare nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) al aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în primă instanță, astfel cum a statut Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 28/2015.

Astfel, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere al obiectului și cauzei cererii, iar indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a fundamentului pretenției formulate este o componentă a principiului disponibilității și o obligație a instanței de a le respecta, în condițiile art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat, în principal, obligarea pârâtei Autotrans Călători Filaret S.A. la plata triplului remunerației și TVA-ul aferent (pct. 1), iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata remunerației, inclusiv TVA, și a penalităților de întârziere aferente (pct. 2).

Prin soluția primei instanțe, sub aspectele ce interesează critica analizată prin intermediul căreia sunt reiterate apărările din cadrul întâmpinării formulate în apel, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtei la plata TVA (primul capăt de cerere fiind respins ca rămas fără obiect, urmare a achitării de către pârâtă, la 17.01.2017, a unei sume de 88.286 RON, destinată stingerii obligațiilor reprezentate de remunerațiile aferente perioadei în litigiu, de 59.030,20 RON), raționamentul fiind acela că reclamanta nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, potrivit celor dezlegate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că procentul de 0,5 prevăzut de art. 5 din decizia ORDA nr. 266/2011 a fost aplicat la remunerația datorată plus cota de TVA, nedatorată de pârâtă.

Împotriva soluției pronunțate de prima instanță a formulat apel numai reclamanta.

Atare constatare fundamentează concluzia că, în privința pârâtei, stingerea debitului de 59.030,20 RON are semnificația stingerii datoriei decurgând exclusiv din neachitarea remunerațiilor datorate, sumă care nu include nici TVA-ul și nici penalități de întârziere și care a fost considerată de tribunal parte componentă a sumei totale de 88.286,68 RON (achitată de pârâtă la data de 17.01.2017).

Ca atare, în prezentul recurs pârâtei nu îi este permis a formula susțineri omisso medio, date fiind prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât, nu pot fi analizate în recurs chestiuni care sunt intrate sub autoritate de lucru judecat prin neapelare de către pârâtă (referire la susținerea că suma de 59.030,20 RON nu cuprindea numai remunerațiile neachiate pentru perioada în litigiu, ci și cota de TVA pe care instanța de apel, în aplicarea deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat-o nedatorată).

Pe de altă parte, împrejurarea că, în calea devolutivă de atac, reclamanta a indicat o anumită sumă cu titlu de penalități, în raport de remunerația estimată, la care a adăugat TVA, nu poate primi calificarea propusă de către recurenta-pârâtă - aceea de cerere nouă formulate direct în apel, în condițiile în care motivele de apel ale reclamantei doar au explicitat pretențiile formulate la prima instanță, în acord cu cele prevăzute de art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. și dezlegarea obligatorie a instanțeri supreme, anterior evocată.

Așadar, analiza criticilor deduse judecății apelului s-a făcut cu respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii instanței control judiciar și demonstrează că judecătorii apelului au avut o conduită conformă cu exigențele implicate de principiului rolului activ al judecătorul în procesul civil, instituit prin art. 22 C. proc. civ.

Relativ la criticile prin care se contestă modalitatea de apreciere a instanței de apel în ceea ce privește administrarea probei cu expertiză (determinarea penalităților aferente debitului fără TVA), în invocarea aceluiași motiv de casare, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea exced controlului de legalitate specific acestei etape procesuale, iar pe de altă parte, aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu susțin neregularități de ordin procedural, ci propun o reevaluare a probatoriului avut în vedere de către instanța de apel, în aprecierea temeiniciei pretențiilor reclamantei decurgând din solicitarea penalităților de întârziere, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului.

Aceeași concluzie este valabilă și în privința criticii fundamentate pe acordarea unei sume cu titlu de penalități mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată și pentru o altă perioadă decât cea care face obiectul litigiului.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă este nefondat, iar instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 și art. 478 din C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele inserate în cadrul acestui motiv de recurs ce evidențiază neraportarea instanței de apel la probatoriul administrat în cauză, nearătarea situației de fapt în cuprinsul hotărârii pe care a reținut-o în cauză și regulile de drept incidente ce au format convingerea instanței, precum și a motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile pârâtei, exprimă, de asemenea, nemulțumirea părții față de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul și, în raport de acesta, a fost stabilită situația de fapt, iar nu o nemotivare propriu-zisă a deciziei atacate supuse controlului judiciar.

Cum recursul nu permite reevaluarea situației de fapt și a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanței de apel, aceste critici nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

În acest punct al analizei, se cere a fi amintit și faptul că judecata din apel era limitată la aspectele vizate de criticile conținute în cererea de apel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește că:

"instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță."

Prin urmare, motivarea instanței de apel nu refectă o rejudecare a tuturor aspectelor asupra cărora s-a pronunțat prima instanță, ci realizarea controlului judiciar asupra sentinței apelate în limitele fixate prin criticile formulate de reclamantă, aspect ce reiese cu evidență, din simpla lecturare a considerentelor deciziei recurate, în sensul în care instanța de apel a expus argumentele pentru care, în raport de pct. 4 și 5 din Metodologia aprobată prin decizia ORDA nr. 266/2011, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta la plata sumei de 206.423,8 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente remunerațiilor achitate cu întârziere pentru perioada 01 octombrie 2012 - 30 octombrie 2015, reținând că din totalul sumei de 236.082,90 RON, calculată la remunerațiile fără TVA, potrivit completării raportului de expertiză, pârâta a achitat în plus suma de 18.234,20 RON.

Având în vedere analiza astfel reținută, corelată cu faptul că recurenta-pârâtă nu a evidențiat vreo greșeală de judecată constând într-o omisiune a instanței de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările invocate de această parte, se constată că nu există temei spre a se reține că hotărârea recurată nu ar conține motivele pe care se sprijină, concluzie ce susține respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, în cadrul recursului, sunt avute în vedere considerentele astfel cum au fost expuse de instanța de apel în structurarea hotărârii pronunțate, respectiv observând succesiunea argumentelor și legătura logico-juridică dintre acestea, pentru că o hotărârea judecătorească reprezintă un tot unitar și numai privită în integralitate și în contextul procesual în care a fost pronunțată este aptă a ilustra silogismul logico-juridic ce sprijină soluția.

Această din urmă precizare este utilă în sensul în care, din perspectiva invocatei contrarietăți a motivării deciziei recurate în ceea ce privește cuantumul penalităților de întârziere acordate de către instanța de apel în raport cu cele solicitate de către reclamantă nu concretizează elemente ce ar ilustra existența unor considerente contradictorii din cuprinsul acestei hotărâri, ci mai degrabă o exemplificare a aplicării deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar nu în contextual situației de fapt reținute de instanța de apel, ci stabilită pe baza propriilor aprecieri ale recurentei, ceea ce nu poate fi primit.

Or, ipotezele în care se poate ajunge la constatarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ar putea fi de exemplu: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, dacă din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea între dispozitiv și considerente (admiterea acțiunii prin dispozitiv și argumentarea în considerente a soluției de respingere a cererii); nemotivarea soluției din dispozitiv, motivarea insuficientă sau prezentarea în exclusivitate a unor argumente străine de natura cauzei.

Or, reperul de analiză astfel propus - modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt, nu poate, însă, să constituie fundamentul controlului judiciar în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce se verifică în recurs este conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs neavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, întrucât doar verifică legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt deja stabilită.

Existența unor motive străine de natura pricinii nu se identifică în ansamblul criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ceea ce denotă o invocare pur formală a ipotezei normative reglementate de textul de lege.

În consecință, criticile deduse judecății recursului, din perspectiva acestui motiv de casare, sunt nefondate.

Cu privire la incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 5 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011, în sensul în care a considerat că pârâta nu datorează TVA, deși aceasta a achitat TVA-ul aferent remunerațiilor datorate, și nu a procedat la imputația plății sau compensarea cu sumele datorate cu titlu de penalități.

Nelegalitatea soluției instanței de apel rezidă și din faptul că recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani în baza deciziei ORDA nr. 266/2011, în condițiile în care între părți nu au existat raporturi contractuale, guvernate de principiul acordului liber de voință, dând astfel valoare de lege Metodologiei publicate prin decizia menționată, contrar dispozițiilor art. 131

2

din Legea nr. 8/1996 și a celor ale art. 15 și art. 16 din Constituție, în sensul în care o normă cu forță juridică inferioară nu poate modifica legea.

Nu există nicio dispoziție legală care să stabilească obligația de plată a penalităților aferente plății cu întârziere a remunerațiilor cuvenite în cuantumul stabilit prin pct. 5 al deciziei ORDA nr. 266/2011, Legea nr. 8/1996 prevăzând doar opozabilitatea metodologiilor față de utilizatori și nu obligativitatea acestora în lipsa încheierii unui contract care să permită posibilitatea negocierii.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Prin decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g)

1

) și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că taxa pe valoarea adăugată este o chestiune reglementată de normele Codul fiscal și cu privire la care părțile nu pot deroga și, pe de altă parte, caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 48/2017, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, deși în decizia menționată Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat un alt drept la remunerație gestionat colectiv, raționamentul acestei instanțe se aplică mutatis mutandis și dreptului dezbătut în prezenta cauză, neexistând nicio diferență în privința regimului taxei pe valoarea adăugată între drepturile astfel analizate și cel dedus judecății în cauză.

În absența unui recurs declarat de către reclamantă, în cauza de față nu poate fi luată spre analiză dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-509/19, astfel încât neobligarea pârâtei la achitarea TVA rămâne câștigată cauzei în beneficiul recurentei-pârâte.

În acord cu raționamentul instanței de apel, se reține că decizia menționată a instanței supreme este dată în interpretarea unor dispoziții legale care reglementează drepturi conexe reglementate prin Legea nr. 8/1996, însă unul dintre acestea este similar dreptului de autor ce fac obiectul prezentului dosar [art. 13 lit. f)], iar raționamentul detaliat în interpretarea dispozițiilor legale (art. 129 din Codul fiscal) este aplicabil și în speța de față, în condițiile în care remunerația echitabilă solicitată este rezultată din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar operațiunea din cauză, din punct de vedere fiscal, este cea de colectare de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite titularilor pentru comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea operelor acestora.

Potrivit art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996:

"(8) Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părților de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Metodologiile adoptate în scopul aplicării Legii nr. 8/1996 au, la rândul lor, un caracter normativ (norme de drept material), fiind opozabile erga omnes, obligatorii pentru autori, organismele de gestiune colectivă și utilizatori, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 131

2

alin. (7) și (9) din lege.

Prin decizia ORDA nr. 266/2011, a fost publicată forma finală a Metodologiei privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, aceasta fiind adoptată în baza dispozițiilor legale, pentru organizarea colectării de la utilizatori de către organismul de gestiune colectivă, în baza gestiunii colective obligatorii, a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale.

Este real că decizia ORDA, care a dispus publicarea metodologiei în Monitorul Oficial, este un act administrativ, însă actul emis de Directorul ORDA în exercitarea atribuțiilor legale are doar o semnificație formală - cea a verificării legalității din perspectiva finalizării procedurilor legale de adoptare a metodologiei - urmată de măsura publicării, în scopul intrării în vigoare a dispozițiilor sale; decizia directorului ORDA nu înglobează regulile din metodologie, act emis în aplicarea și executarea Legii nr. 8/1996 și având forță obligatorie.

Potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate efectuat de către expertul A., a cărei completare a fost dispusă de către instanța de apel, pentru perioada de referință (01 octombrie 2012-30 octombrie 2015), suma reținută cu titlu de penalități de întârziere aferente remunerațiilor fără TVA, achitate cu întârziere, în cuantum de 236.082,90 RON, a avut ca reper pct. 5 al Metodologiei, potrivit căruia:

"pentru întârzieri la plată utilizatorii datorează penalități de 0,5%/zi de întârziere," din care s-a dedus suma în cuantum de 18.234,20 RON, achitată în plus cu titlu de remunerații datorate de către pârâtă .

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte relative la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1541 C. civ. pentru a opera reducerea penalităților, se observă că o atare analiză lipsește din argumentația instanței de apel legată de imputația sumei asupra penalităților de întârziere, aspect ce induce concluzia că nu au legătură cu considerentele deciziei atacate.

În consecință, față de argumentele expuse, reținând că nu a operat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a garanțiilor instituite de C.E.D.O., a principiul egalității în drepturi, reglementat de art. 16 din Constituția României, câtă vreme instanța de apel a procedat la un examen efectiv al aspectelor esențiale deduse judecății, raportându-se la probatoriul administrat și răspunzând criticilor formulate, prin expunerea raționamentului care a fundamentat soluția adoptată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autotrans Călători Filaret S.A. împotriva deciziei civile nr. 1135A din 23 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.