ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 83 din 17 august 2020 pronunțată de Judecătoria Constanța s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latură penală:

În temeiul art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., au fost condamnați inculpații A. și B. la pedeapsa de câte 1 an și 8 luni închisoare, fiecare, pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice (faptă săvârșită la data de 22 august 2018).

S-a constatat că infracțiunea cercetată în cauză este concurentă cu infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., pentru care inculpații au fost condamnați prin sentința penală nr. 143 din 17 decembrie 2018 a Judecătoriei Măcin, rămasă definitivă la data de 13 februarie 2019.

În temeiul art. 40 C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpaților A. și B. în cauză, de 1 an și 8 luni închisoare, cu pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.000 RON, aplicată acestora prin sentința penală anterior menționată, stabilindu-se ca, în final, să execute pedeapsa rezultantă de 1 an și 8 luni închisoare și 5.000 RON amendă penală.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an și 8 luni închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a sentinței.

Potrivit art. 91 alin. (2) C. pen., s-a dispus executarea amenzii penale.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpații să respecte următoarele măsuri:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Tulcea, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea lor;

- să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor lor de existență.

Potrivit art. 93 alin. (2) și (3) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpații să respecte următoarele obligații:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Tulcea sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 120 zile, într-una din următoarele instituții: Primăria orașului Măcin, județul Tulcea și Inspectoratul Școlar Județean Tulcea (unitățile școlare din orașul Măcin).

În temeiul art. 96 C. pen., inculpații au fost atenționați asupra situațiilor în care se revocă suspendarea executării pedepsei și se dispune executarea acesteia.

Prin aceeași hotărâre s-au pronunțat soluții și față de inculpații: C., D. și E.

În latură civilă:

S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și s-a dispus obligarea inculpatului C. la plata către aceasta a sumei de 1709,90 RON, reprezentând daune materiale.

S-au respins restul pretențiilor solicitate de partea civilă B.

În conformitate cu art. 93 alin. (5) C. pen., s-a stabilit că inculpatul C. trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, în caz contrar putând fi revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului C. la plata, către partea civilă B., a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. (b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpații A., D., B. și E. a bunurilor individualizate cu dovezile: seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018 și seria x nr. x/1.10.2018, bunuri depuse la Camera de Corpuri Delicte a IJP Tulcea.

În temeiul art. 398 C. proc. pen. în referire la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, printre alții, inculpații A. și B.

Prin decizia penală nr. 615/P din 6 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, printre altele, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 83 din 17 august 2020 pronunțată de Judecătoria Măcin, dispunându-se obligarea apelanților la plata de cheltuieli judiciare către stat.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 615/P din 6 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie au declarat recurs în casație, în termen legal, inculpații B. și A., la data de 3 august 2021, prin apărător ales.

În motivarea căii de atac comune, recurenții inculpați au invocat cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 1 septembrie 2021, sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpații B. și A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) raportat la art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menționate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare criticile formulate de recurenții inculpați B. și A. în sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în raport de care s-a dispus soluția parțială de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte constată că acestea vizează, în primul rând, lipsa urmării imediate a infracțiunii prev. de art. 371 C. pen., apărarea susținând că în cauză nu se poate vorbi despre o tulburare propriu-zisă a ordinii și liniștii publice, în sensul cerut de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune.

În acest sens s-a arătat că, din analiza textului incriminator rezultă că legiuitorul nu a înțeles să atribuie actelor de violență comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori amenințărilor sau atingerilor grave aduse demnității persoanelor anumite caracteristici proprii, de natură a atrage caracterul infracțional al acestor manifestări contrare ordinii sociale. Din contră, conform jurisprudenței, caracterul infracțional vizat de norma de incriminare rezidă în urmarea produsă.

Cu alte cuvinte, pentru a constitui infracțiunea prev. de art. 371 C. pen., faptele recurenților trebuiau să aibă ca urmare imediată lezarea unei valori imateriale - ordinea și liniștea publică, respectiv, o stare de pericol efectiv ce putea fi probată prin reacția publicului față de asemenea manifestări.

Altfel spus, în speță, pentru ca liniștea publică să fi fost tulburată, era necesar ca la presupusul conflict dintre recurenți și C. să mai fi fost de față și alte persoane, care să fi fost indignate, afectate de comportamentul necorespunzător al celor dintâi la adresa numitului C., ceea ce nu s-a întâmplat. În cauză nu au existat martori oculari care să susțină gravitatea tulburării ordinii și liniștii publice, nu au existat persoane care să fi intervenit în aplanarea vreunei situații tensionate sau care să fi fost direct afectate de presupusul conflict anterior menționat.

Dimpotrivă, probele administrate susțin tocmai contrariul, din declarația martorului protejat "F." rezultând că "toate evenimentele au avut o desfășurare rapidă în timp, altercația finalizându-se după două minute". Or, într-o perioadă atât de scurtă de timp este imposibil să se fi creat o situație de panică sau, după caz, de blocare a traficului rutier.

Aceeași desfășurare rapidă în timp a incidentului a fost evidențiată și de martorul G., acesta declarând că "evenimentele s-au derulat relativ repede și nu am putut să observ mai multe amănunte (...) nu am observat cu exactitate ce marcă era celălalt autoturism implicat și nici nu am văzut ce persoane se aflau în acesta". Or, doctrina a evidențiat în mod constant că pentru reținerea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice trebuie analizată durata tulburării, reflectată în reacțiile la care a dat naștere (Drept penal, Partea Specială, ed. Hamangiu, 2018, Radu Bodea, H.).

În același sens, martorul cu identitate protejată "I." a precizat că singurul amănunt pe care și-1 amintește cu privire la incident este întâlnirea între două mașini, împrejurare care dovedește, din nou, lipsa de gravitate a incidentului.

Nici martorul J., care se afla la volanul unui autoturism Y în zona incidentului, nu susține teoria unei temeri sau indignări produse acestuia sau altui participant la trafic.

Ca urmare, dacă în cauză a existat o minimă tulburare a ordinii și liniștii publice, aceasta nu se circumscrie infracțiunii prev. de art. 371 C. pen., nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma de incriminare, ci constituie, cel mult, contravenția prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

Aceasta întrucât diferența dintre infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 C. pen. și contravenția prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 constă tocmai în urmarea produsă, doctrina (Revista de drept nr. 3/2020. K. Tulburarea ordinii și liniștii publice. Linii de demarcație între răspunderea contravențională și răspunderea penală) statuând în acest sens că "în ceea ce privește săvârșirea în public de amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, această conduită comisivă poate dobândi valențe contravenționale atunci când este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică, în timp ce în cazul infracțiunii prevăzute de art. 371 C. pen., rezultatul trebuie să fie unul concret și efectiv, respectiv, tulburarea ordinii și liniștii publice".

În al doilea rând, vizează lipsa elementului material și, implicit, a obiectului material al infracțiunii analizate, apărarea susținând că nicio persoană nu a fost agresată, nu au fost exercitate acte de violență și nici nu au fost distruse bunuri la data la care se reține că ar fi avut loc incidentul. Or, obiectul material al infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice există numai în cazul în care fapta se săvârșește prin acte materiale, fizice și constă fie în corpul persoanelor, fie în obiecte (mese, scaune, pahare dintr-un local, etc.) materiale asupra cărora se exercită actele de violență fizică.

Sub același aspect, s-a susținut că în speță nu s-a făcut dovada vreunor amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și dispunerea unei soluții de achitare față de recurenți.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casație pe fond, 7 decembrie 2021, recurenții inculpați, deși legal citați, nu s-au prezentat, personal, sau prin apărător ales, pentru a susține calea extraordinară de atac, și nici nu au beneficiat de asistență juridică din oficiu, raportat la dispozițiile art. 90 C. proc. pen., aceasta nefiind obligatorie în cauză.

Ca urmare, concluzii pe fondul recursului în casație a formulat doar reprezentantul Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

****

Analizând recursul în casație formulat de inculpații B. și A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurenții inculpați B. și A. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurenții inculpați B. și A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În acest sens, reține că starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracțiunea analizată este, în esență, următoarea:

La data de 22.08.2018, în jurul orei 15:14, inculpații A. și B., împreună cu numiții D., și E., folosindu-se de autoturismele marca x cu numărul de înmatriculare provizoriu x și marca x, cu numărul de înmatriculare x, au blocat traficul rutier pe strada x, în zona cuprinsă între sediul Poliției Măcin și farmacia "L."(segment de drum principal rutier și pietonal), pe o distanță de aproximativ 100 metri, blocând, totodată, autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de C., pe care l-au amenințat cu corpuri contondente și arme albe, provocând panică printre pietonii și participanții la trafic atât prin acțiunile lor, cât și prin încercarea de fugă disperată a lui C., care era să lovească un pieton, tulburând prin aceste acțiuni ordinea și liniștea publică, faptă care întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C. pen. cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen.

În considerentele deciziei recurate au fost detaliate circumstanțele factuale ale incidentului, evidențiindu-se că, pe fondul relației tensionate preexistente dintre membrii familiei C. și cei ai familiei A., marcate de existența unor incidente anterioare între părți, întâlnirea, în trafic, dintre M. și A. la data critică, ambii aflați la volanul unor autoturisme, s-a transformat în urmărirea celui dintâi, succedată de intervenția fratelui său, numitul C. și, ulterior, de blocarea în trafic a acestuia de către A., B. și N., înarmați cu diferite obiecte contondente.

S-a reținut că, în același timp, autoturismul în care se afla C. a fost blocat de vehiculul condus de E., din care a coborât D., care, la rândul său, ținea în mână o macetă și alerga spre el, împrejurări care l-au determinat pe C. să efectueze brusc o manevră de pătrundere cu autoturismul pe trotuarul pietonal, lat de 3,05 m, să ruleze pe acesta pe o distanță de 47 m, acroșând, în zona magazinelor comerciale, un stâlp și un copac cu partea stângă a mașinii, după care să părăsească zona în viteză.

În actualul cadru procesual, invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpații A. și B. au susținut că fapta concretă pentru care au fost condamnați nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 371 C. pen., în principal, sub aspectul urmării imediate a infracțiunii, iar în secundar, și sub aspectul elementului material al acesteia.

Altfel spus, recurenții inculpați au invocat lipsa urmării imediate a infracțiunii analizate, susținând, în esență, că, în condițiile în care la conflictul lor cu C. nu au fost de față alte persoane care să fi fost indignate/afectate de ceea ce s-a întâmplat, iar incidentul a fost de foarte scurtă durată și gravitate, în cauză s-a produs o minimă tulburare a ordinii și liniștii publice, specifică, cel mult, contravenției prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, iar nu infracțiunii prev. de art. 371 C. pen.

Totodată, au invocat lipsa elementului material al infracțiunii, susținând că în cauză nu au fost exercitate acte de violență și nici nu au fost distruse bunuri la data la care se reține că ar fi avut loc incidentul, după cum, deopotrivă, nu s-a făcut dovada vreunor amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor.

Evaluând criticile formulate de recurenți, Înalta Curte constată, prioritar, că acestea au ca premisă tocmai negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției autorilor căii de atac.

Mai exact, recurenții solicită, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației ce le este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la însăși existența activității infracționale deduse judecății și a efectului acesteia în planul menținerii ordinii și liniștii publice.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, starea de fapt reținută prin decizia recurată nu poate fi cenzurată de Înalta Curte în actuala procedură.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a stabilit această stare de fapt, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții dintre ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și statuările instanței, pe de altă parte, este proprie unei evaluări de fapt a cauzei, ce excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În al doilea rând, constată că, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, criticile formulate de recurenții inculpați sunt lipsite de temei, cea privind lipsa elementului material al infracțiunii prev. de art. 371 C. pen. fundamentându-se pe o greșită apreciere a chiar obiectului concret al acuzației formulate în speță.

În acest sens, reține că, potrivit art. 371 C. pen., infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice constă în "fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică" și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că elementul material al infracțiunii este prevăzut în trei modalități alternative de realizare, respectiv: acte de violență îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor; amenințări și atingeri grave aduse demnității, norma de incriminare impunând cerința esențială ca acestea să fie săvârșite în public și să producă tulburarea ordinii și liniștii publice.

Definind conceptul de liniște publică, doctrina a statuat că acesta este "acel atribut al vieții sociale în care raporturile dintre oameni, comportarea lor și, în genere, activitățile lor atunci când participă la forme de viață în comun, în public se desfășoară în mod pașnic, după norme de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea și în faptele celorlalți oameni. (...) tulburarea liniștii publice constă în răsturnarea acelei atmosfere de liniște ce caracterizează raporturile obișnuite dintre oameni" (G. Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburare liniștii publice, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 94).

Așadar, pentru existența laturii obiective a infracțiunii este necesar ca acțiunea descrisă în norma de incriminare să aibă ca urmare imediată tulburarea efectivă a ordinii și liniștii publice, în sensul ca fapta să producă opiniei publice o neliniște persistentă, să creeze o stare gravă de insecuritate în sfera relațiilor de conviețuire socială.

Sub același aspect, Curtea Constituțională a statuat că "având în vedere faptul că valoarea socială protejată prin incriminarea prevăzută de textul de lege criticat vizează apărarea climatului social general de conviețuire civilizată, afectat prin ecoul social al faptei, iar nu valorile individuale ale persoanei (integritate corporală, sănătate, libertate psihică etc.), nu acțiunea violentă, amenințarea sau atingerea gravă adusă demnității, descrisă de legiuitor ca element material al infracțiunii, trebuie să se îndrepte împotriva mai multor persoane, ci urmarea imediată trebuie să fie aptă să se producă față de mai multe persoane. În doctrina penală s-a arătat, de altfel, că nu în natura sau atributele proprii manifestărilor trebuie căutat caracterul lor infracțional, ci în urmarea pe care acestea o produc" (Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020).

În contextul acestor considerații teoretice, notând că recurenții inculpați A. și B. au fost condamnați definitiv pentru fapte de blocare a traficului rutier pe strada x din Măcin (segment de drum principal rutier și pietonal), pe o distanță de aproximativ 100 metri și, prin aceasta, și a autoturismului condus de C., pe care l-au urmărit și amenințat cu corpuri contondente și arme albe, provocând panică printre pietoni și participanții la trafic atât prin acțiunile lor, cât și prin încercarea de fugă disperată a lui C., care, pentru a se salva, a urcat cu autoturismul pe trotuar și a rulat printre pietoni, Înalta Curte constată că această activitate întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de tulburea ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 C. pen., în modalitatea normativă a amenințării.

În consecință, dat fiind obiectul concret al acuzației adusă recurenților, criticile acestora privind inexistența unor acte de violență asupra persoanelor și bunurilor, exercitate la data de referință, în raport de care au invocat lipsa elementului material al infracțiunii, sunt lipsite de orice fundament.

Raportat la critica privind lipsa urmării imediate a infracțiunii, Înalta Curte constată că, pentru a reține că prin fapta săvârșită s-a tulburat grav liniștea publică, instanța trebuie să țină seama de mediul social în care s-a produs tulburarea, natura acestuia, durata și intensitatea tulburării reflectată în reacțiile la care a dat naștere.

Rămâne, prin urmare, în sarcina instanței de judecată, ca, în fiecare caz particular, să examineze cu deosebită atenție toate împrejurările cauzei și să stabilească, ținând seama de aspectele pe care practica judiciară și literatura de specialitate le-au relevat, amploarea și intensitatea tulburării produse ordinii și liniștii publice, pentru ca, în raport cu aceasta, să încadreze fapta în dispozițiile art. 371 C. pen.

Constituind, prin urmare, o chestiune de apreciere a probatoriului, demersul analitic de stabilire a efectelor concrete, în planul ordinii și liniștii publice, a acțiunilor imputate recurenților inculpați, nu poate face obiect de cenzură în actualul cadru procesual, destinat exclusiv evaluării în drept a hotărârii recurate.

Or, sub acest aspect, prin decizia recurată s-a reținut că, probatoriul testimonial a evidențiat prezența, la momentul derulării incidentului, a pietonilor pe trotuar, dar și a altor conducători de autoturisme în apropierea locului critic, care au observat derularea evenimentelor, amenințările proferate și panica produsă în rândul pietonilor "care au sărit printre mașini". S-a evidențiat, astfel, atât realizarea cerinței comiterii faptei "în public", în sensul art. 184 lit. C). pen., cât și a urmării specifice infracțiunii, respectiv tulburarea concretă a ordinii și liniștii publice.

Ca urmare, reținând ca fiind definitiv stabilit în cauză (în special, pe baza declarațiilor martorilor, coroborate cu înregistrările realizate de camera de supraveghere amplasată la S.C. O. S.R.L.) că, în pofida succesiunii lor rapide, acțiunile concrete ale recurenților inculpați au produs panică în rândul pietonilor și participanților la trafic și, prin aceasta, o tulburare însemnată a ordinii și liniștii publice, Înalta Curte constată că o astfel de urmare conferă caracter infracțional faptelor concrete ale recurenților inculpați, susținerile privind pretinsul caracter contravențional al actelor comise fiind nefondate.

În acest sens, Înalta Curte notează că, în cazul săvârșirii în public de amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, această conduită comisivă are valențe contravenționale, în sensul art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, numai atunci când ea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică. În situația în care, însă (ca și în speță), prin reacțiile pe care le determină în rândul persoanelor care asistă la incident, aceeași conduită tulbură în mod efectiv ordinea și liniștea publică, producând urmarea specifică unei fapte penale, sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 371 C. pen. (în modalitatea normativă a amenințării).

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de inculpații A. și B. în cadrul prezentului demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de aceștia împotriva deciziei penale nr. 615/P din data de 6 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurenților inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 615/P din data de 6 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.

Procesat de GGC - LM