ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 1069/2021 pronunțată la data de 24 septembrie 2021 de Judecătoria Oradea, între altele, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. [ , cetățean român, fără antecedente penale la data comiterii faptelor] la următoarele pedepse:

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani și 10 luni închisoare, 3 ani și 3 luni închisoare și 3 luni închisoare, aplicate prin prezenta hotărâre, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 10 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix și obligatoriu, de 1 an și 2 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte două pedepse, astfel că inculpatul A. execută pedeapsa principală rezultată, de 5 ani închisoare, în stare de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (2), (5) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor părintești față de persoanele vătămate minore B., pe o durată de 2 ani și C., pe o durată de 1 an, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor părintești față de cele două persoane vătămate de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

II. Prin decizia penală nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) și b) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de părțile civile C. și B., precum și de inculpații A. și E. împotriva sentinței penale nr. 1069/2021 pronunțată la data de 24 septembrie 2021 de Judecătoria Oradea.

S-a desființat în totalitate sentința penală apelată, cu excepția dispoziției de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 25.000 RON în favoarea părții civile D., cu titlu de daune morale, în temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) și art. 397 din C. proc. pen., raportat la art. 1357 și urm. și art. 1382 din C. civ.

În baza art. 46 alin. (1) din C. proc. pen., s-a disjuns cauza cu privire la infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen. și rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Oradea cu privire la infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., reținute în sarcina inculpaților A. și E., ținând cont de considerentele prezentei decizii.

Pentru a hotărî în acest sens, în ce privește infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379, alin. (1) din C. pen., reținute în sarcina inculpatului A., constând în aceea că, inculpatul, la data de 15.06.2017, a refuzat să-l predea pe minorul B., mamei sale, D., conform convenției notariale nr. 602/2014, încheiate între părți la Biroul individual notarial F., reținându-l pe minor în mod abuziv, fără consimțământul mamei și în pofida dorinței minorului de a fi lăsat la mama lui, Curtea a constatat că nu s-a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.. Afirmația avocatului inculpatului A., potrivit căreia i-a comunicat inculpatului faptul că este împlinit termenul de prescripție cu privire la această infracțiune și totuși el nu se consideră vinovat de săvârșirea ei, nu poate fi interpretat ca o solicitare de continuare a procesului penal, întrucât o atare manifestare de voință trebuie să fie expresă și neechivocă, nicidecum implicită. Prin urmare, Curtea nu a făcut referiri cu privire la vinovăția inculpatului Talpoș cu privire la săvârșirea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen.

Curtea a considerat că opțiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituția prescripției răspunderii penale ca una de drept penal substanțial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripției răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcție de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită), cauze de încetare sau suspendare, prescripție specială].

Astfel, prescripția răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în C. pen., neexistând o reglementare structurată a instituției în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluții de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenției prescripției. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripția (inclusiv în componentele ce țin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale, precum și aplicabilitatea deplină a principiului legalității incriminării și a sancțiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanțial fie asupra răspunderii penale (prescripția răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripția executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcției represive consecutiv comiterii unei infracțiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict.

Întreruperea prescripției este în aceeași măsură o instituție de drept substanțial, fiind intim legată de instituția răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanței sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunțat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripției este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripție.

Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opțiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituției dintr-una de drept substanțial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socotește termenul de prescripție (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripție de la data actului interuptiv și incidența altei instituții de drept penal substanțial – prescripția specială a răspunderii penale). Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanțial, atunci când a fost întocmit în mod legal.

Așadar, prescripția răspunderii penale nu este concepută de legiuitorul român ca o instituție procedurală, așa cum este consacrată în legislația franceză sau belgiană drept o prescripție (extinctivă) a acțiunii penale (în considerarea faptului că acțiunea penală, ca orice acțiune în justiție, este împiedicată de trecerea unui interval de timp pentru a fi considerată o normă de procedură), care poate fi invocată ca o excepție de procedură, ci ca un impediment de drept substanțial la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (alături de ale impedimente de drept penale: cauzele justificative sau de neimputabilitate ori de nepedepsire), care poate fi invocat ca o apărare de fond.

Efectul principal al acestei instituții este înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripție, iar nu de stingere a acțiunii penale (mai întâi instanța constată intervenția prescripției răspunderii penale, iar apoi se reține impedimentul la exercitarea acțiunii penale care conduce la soluția de încetare a procesului penal); consecutiv producerii efectului substanțial la momentul împlinirii termenului de prescripție, se produce, în subsidiar, și un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mișcare ori exercitarea acțiunii penale; acest efect secundar nu face ca prescripția răspunderii penale să poată fi percepută ca o instituție hibridă atât substanțială, cât și procedurală, deoarece impedimentul procedural este o consecință directă a efectului substanțial principal, neavând valențe proprii.

Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare. Prin urmare, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să țină seama de Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

În acest context, s-a menționat că nu numai în decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci și în Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prescripția răspunderii penale este apreciată ca fiind o instituție care aparține dreptului penal material și este supusă principiilor legii penale mai favorabile, diferența dintre cele două curți plasându-se în aprecierea diferită a modului de aplicare a legii penale mai favorabile ["întrucât nu se poate reține că norma din C. pen. care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de «lege penală mai favorabilă» un înțeles constituțional"].

În consecință, Curtea a apreciat ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470/C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Această concluzie vine în contradicție cu practica instanțelor și chiar a parchetelor (inclusiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen. în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, anterior publicării Deciziei nr. 358/2022, prin care se considera că, în aplicarea legii penale mai favorabile (implicit prin considerarea instituției întreruperii prescripției răspunderii penale ca fiind una de drept material), cursul prescripției este întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, iar nu a oricărui act de procedură. Astfel, anterior datei de 9 iunie 2022, parchetul achiesa la teza potrivit căreia modificarea domeniului de incidență a dispoziției din art. 155 alin. (1) din C. pen. ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituțională este asimilabilă intervenției unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din C. pen., pentru ca ulterior, în data de 10 iunie 2022, consecutiv publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, să își modifice fără fundament această optică în sensul că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt norme de procedură.

În ce privește natura și efectele soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau (s.n.)". Astfel, imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicție constituțională, consfințit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituționale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremația legii fundamentale – și preeminența dreptului – sancționată în primul rând prin obligativitatea față de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curții Constituționale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv față de puterea judecătorească.

Prin urmare, ținând seama de considerentele Deciziei nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme. Deopotrivă, trebuie avut în vedere și faptul că, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6.02.2020), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a arătat că "problema de drept asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod diferit excedează competenței instanței supreme, Curtea Constituțională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunțate".

Astfel fiind, față de considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, Curtea a opinat că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanțială a normei unice pe care textul o conține, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, deoarece unica soluție legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declarației de neconstituționalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicție constituțională. În consecință, Curtea a apreciat ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470/C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că actele de procedură îndeplinite în perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

În ce privește aplicarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare până la data modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, conform Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ca dispoziție ce face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei, s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au natura unei legi penale substanțiale supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din C. pen. și în cazul actelor normative declarate neconstituționale. Curtea a reținut că în literatura de specialitate s-a arătat că "aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor în curs de judecată presupune fie un caz de retroactivitate atunci când legea mai favorabilă este legea nouă, fie un caz de ultraactivitate, în situația în care legea mai favorabilă este legea veche", în ambele ipoteze determinarea urmând a se efectua în concret printr-o operațiune (imaginară) de comparare a efectelor pe care aplicarea legilor penale succesive le generează în cauza penală cu privire la situația persoanei acuzate (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, vol. I, p. 128 și 134). Unul dintre criteriile prin care se determină în concret legea penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei este cel al condițiilor de tragere la răspundere penală. În aplicațiunea concretă a respectivului criteriu, doctrina relevantă statuează că "va fi mai favorabilă legea care (...) prevede un termen de prescripție mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripție (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere)" (Fl. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 135).

Prin urmare, fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluționarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripția răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Astfel fiind, pentru evitarea oricărui dubiu de interpretare, Curtea a subliniat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripție după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituțională prin actele de jurisdicție constituțională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicațiunea art. 5 din C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale și cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022.

Astfel fiind, Curtea a opinat că, în aplicarea mitior lex, Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018). În plus, niciun act efectuat în cadrul prezentului dosar penal până la data de 25 iunie 2018 – când s-a publicat Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 – nu poate produce efecte întreruptive de prescripție a răspunderii penale, în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluție normativă neconstituțională, sancționată ca atare, atât prin intermediul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, cât și al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.

Referitor la incidența prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen. afirmativ săvârșită de inculpatul A., în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022).

Prin urmare, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ce nu includea vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, reprezintă lege penală mai favorabilă în prezenta cauză, iar prescripția specială nu operează, prescripția răspunderii penale urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 din C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., Curtea a reținut că aceasta este pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen., de 3 ani.

Astfel, Curtea a constatat că la data de 15.06.2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripției răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen., care s-a împlinit în data de 14.06.2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, recurentul A. a formulat cerere de recurs în casație.

Cauza a fost a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25.01.2023, când s-a stabilit termen la data de 02 martie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținându-se, în esență, că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale și nu achitarea pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen., instanța de apel neluând în considerare cererea de continuare a procesului penal formulată de inculpat prin avocat, cu consecința constatării că nu s-a solicitat continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen. și a neanalizării vinovăției inculpatului.

S-a mai invocat greșita soluționare a laturii civile, arătându-se că instanța de apel a considerat că latura civilă nu a fost criticată făcând abstracție de faptul că dacă ar fi continuat procesul penal și ar fi analizat infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, ar fi pronunțat achitarea inculpatului, astfel cum s-a cerut prin motivele de apel și cu ocazia cuvântului pe fond, cu consecința implicită de respingere a acțiunii civile.

Prin încheierea de ședință din data de 02 martie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, recurentul A. a declarat recurs în casație ce a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale și nu achitarea pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen., deși a solicitat continuarea procesului penal, instanța neluând în considerare cererea, precum și greșita soluționare a laturii civile.

În conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripției, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii; existența unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existența autorității de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greșit încetarea procesului penal.

Prin urmare se reține că acest caz devine aplicabil numai în ipoteza în care, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal, astfel că analiza efectuată de Înalta Curte se raportează numai la acest aspect, respectiv dacă în raport cu data săvârșirii faptei s-a împlinit sau nu termenul de prescripție.

Astfel, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, constatând că fapta acestuia a constat în aceea că la data de 15.06.2017, a refuzat să-l predea pe minorul B., mamei sale, D., conform convenției notariale nr. 602/2014, încheiate între părți la Biroul individual notarial F., reținându-l pe minor în mod abuziv, fără consimțământul mamei și în pofida dorinței minorului de a fi lăsat la mama lui.

Potrivit art. 379 alin. (1) din C. pen., reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Având în vedere data săvârșirii faptei reținute în sarcina inculpatului A., respectiv 15.06.2017, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen.

Cât privește celelalte critici invocate de recurent în susținerea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv că instanța de apel nu a luat în considerare cererea de continuare a procesului penal formulată de inculpat prin avocat, conform art. 18 din C. proc. pen. și nu a analizat vinovăția inculpatului, precum și greșita soluționare a laturii civile, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu pot fi analizate, excedând cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2023.

GGC - MM