ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2/2023

Asupra contestației de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în baza art. 2502 din C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii:

- dispuse prin ordonanța din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale inculpatului A., până la concurența sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective;

- dispuse prin sentința penală nr. 49/21.01.2022 a Tribunalului București asupra bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare ale părții responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., până la concurența sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective, măsură pe care o menține până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că prin ordonanța din data de 20.12.2017 s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale inculpatului A., până la concurența sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective.

Prin sentința penală nr. 49/29.01.2022 a Tribunalului București s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013), cu aplic. art. 5 din noul C. pen., a condamnat pe inc. A. la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 din vechiul C. pen., a aplicat pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen., a aplicat pedepsele complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen., pe o durată de 3 ani.

A constatat că infracțiunea dedusă judecății este concurentă cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin:

- sentința penală nr. 39/05.05.2015, pronunțată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală;

- sentința penală nr. 128/18.09.2012, pronunțată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală.

În baza art. 865 rap. la art. 85 alin. (1) din vechiul C. pen., a anulat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 39/05.05.2015, pronunțată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

În baza art. 85 alin. (1) din vechiul C. pen., a anulat suspendarea condiționată a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 128/18.09.2012, pronunțată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate prin sentința penală nr. 128/18.09.2012, pronunțată de către Tribunalul Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- pedeapsa de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. și cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

- pedeapsa de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. și cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen. rap. la art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen., a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare (aplicată prin prezenta hotărâre) cu pedeapsa de 4 ani închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 39/05.05.2015, definitivă prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală) și cu pedepsele de 2 ani închisoare și 2 ani închisoare (aplicate prin sentința penală nr. 128/18.09.2012, pronunțată de către Tribunalul Teleorman definitivă prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală), astfel încât inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen., care se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedepsele complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de administrator al unor societăți comerciale) din vechiul C. pen., pe o durată de 5 ani, care se execută după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

A anulat factura fiscală seria x nr. x/28.01.2011, procesul-verbal de custodie din data de 28.01.2011 și contractul de colaborare din data de 28.01.2011, ambele încheiate între S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.

În baza art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., a admis acțiunea civilă formulată de către ANAF și l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 598.751 RON, cu titlu de debit principal, la care se adaugă obligații fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale inculpatului, până la concurența sumei de 598.751 RON, la care a adăugat obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005, a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare ale părții responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., până la concurența sumei de 598.751 RON, la care a adăugat obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective.

S-a menționat că instituirea măsurii sechestrului asigurător este executorie.

Analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., instanța a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestor măsuri. Inculpatul este trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, existând suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi putut comite faptele pentru care este cercetat, cu respectarea prezumției de nevinovăție de care acesta beneficiază potrivit art. 4 din C. proc. pen., art. 6 CEDO și art. 23 alin. (11) din Constituția României, cu atât mai mult cu cât, în privința inculpatului s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

O astfel de verificare se impune a fi realizată pe tot parcursul procesului penal.

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge, atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății). Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, precum și atunci când măsura este menținută trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanțe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terți lezați prin acțiunea ce face obiectul judecății ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancțiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuși, "(. . .) atât stabilirea unor drepturi de creanță ale unor terți, cât și confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 din Convenție. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi și obligații cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenție], care nu este aplicabil în speță (CEDO. secția a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www. legalis.ro).

Analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., instanța a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestor măsuri. Inculpatul este trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii evaziune fiscală, existând suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi putut comite faptele pentru care este cercetat, cu respectarea prezumției de nevinovăție de care acesta beneficiază potrivit art. 4 din C. proc. pen., art. 6 CEDO și art. 23 alin. (11) din Constituția României, cu atât mai mult cu cât, în privința inculpatului s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

De asemenea, nu s-au constatat momente de inactivitate în desfășurarea procedurii judiciare. Măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracțiune și sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurența valorii probabile a presupuselor pagube. Întrucât presupusele prejudicii nu au fost recuperate și nu s-a depășit un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor judiciare, instanța a apreciat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 din CEDO.

Totodată, s-a constatat că față de inculpat s-a dispus o soluție de condamnare în primă instanță, fiind obligat la plata despăgubirilor, iar cu ocazia dezbaterilor în apel apărătorul ales al acestuia a solicitat încetarea procesului penal, nicidecum achitarea. Susținerea apărătorului ales, în sensul ridicării măsurilor asigurătorii deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale nu își are suportul în vreo prevedere legală. Potrivit art. 25 din C. proc. pen. în caz de prescripție a răspunderii penale instanța este obligată să soluționeze acțiunea civilă. Faptul că inculpatul nu poate fi tras la răspundere penală, deoarece a trecut o perioadă îndelungată de la comiterea infracțiunii nu influențează în vreun fel răspunderea civilă delictuală a acestuia. În contextul în care nici măcar avocatul inculpatului nu a susținut nevinovăția (acesta solicitând încetarea procesului penal, el neinvocând vreun temei de achitare) nu există niciun motiv pentru care să fie necesară ridicarea măsurilor asigurătorii.

Împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală a formulat contestație inculpatul A..

Examinând încheierea atacată, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte constată:

În conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că "Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă."

Potrivit prevederilor art. 2502 din C. proc. pen. "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501aplicându-se în mod corespunzător."

Conform dispozițiilor legale, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularitățile fiecărei cauze, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, părții responsabile civilmente sau a altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune ori a confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Totodată, aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 49/29.01.2022 a Tribunalului București, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013), cu aplic. art. 5 din noul C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală. Totodată, printre altele, s-a admis acțiunea civilă formulată de către ANAF și l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 598.751 RON, cu titlu de debit principal, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii, de la scadență până la data plății efective și a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare ale inculpatului.

În acest sens, reține că ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 598.751 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, la care se adaugă obligații fiscale accesorii datorate de la data scadenței și până la data plății efective a prejudiciului datorat. Acțiunea civilă formulată de către ANAF s-a întemeiat prin aceea că inculpatul, înregistrând în contabilitate și în Deconturile privind taxa pe valoare adăugată (D300) a facturii fiscale nr. x/28.01.2011, care atestă operațiuni comerciale fictive, a cauzat bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 598.751 RON, potrivit raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză, acest prejudiciu constând în TVA-ul de plată pentru perioada ianuarie 2011 - martie 2011, deoarece din moment ce factura fiscală respectivă nu reflectă operațiuni reale, TVA-ul nu putea fi dedus.

Din perspectiva dispozițiilor art. 249 din C. proc. pen., se constată că, în general, luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Însă, există situații în care dispunerea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, în considerarea naturii faptelor comise sau consecințelor acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi, sens în care sunt, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 care stabilesc, în materie de evaziune fiscală, obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii. Prin urmare, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 impun, așa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii.

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanța de judecată din perspectiva dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține natura acuzației pentru care inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, cuantumul prejudiciului, etapa procesuală în care se află cauza, respectiv faza apelului.

Pentru a menține măsurile asigurătorii, instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte, dispoziția de condamnare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, iar pe de altă parte, a avut în vedere soluția de admitere a acțiunii civile formulate de partea civilă ANAF.

Soluția instanței de fond, deși nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen., în condițiile în care a fost pronunțată în urma administrării probatoriului și a stat la baza menținerii măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, astfel cum au fost indicate anterior.

În ceea ce privește durata măsurilor asigurătorii, de aproximativ 5 ani, Înalta Curte apreciază că aceasta nu aduce atingere exigențelor CEDO, având în vedere complexitatea cauzei, natura faptei și prejudicierea bugetului statului.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel, că măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracțiune și sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurența valorii probabile a presupuselor pagube, întrucât prejudiciul nu a fost recuperat.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 ianuarie 2023.