ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3676/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a contestat rezoluția de clasare nr. 745/A din data de 3 martie 2020 emisă de Inspecția Judiciară în dosarul nr. 20-451, respectiv rezoluția inspectorului șef nr. C20-551 din data de 16 aprilie 2020, solicitând instanței anularea celor două rezoluții și, pe cale de consecință, trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1249 din 2 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acțiunii cu consecința anulării rezoluțiilor inspectorilor judiciari.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant a menționat că principala nemulțumire cu privire la deciziile judecătorilor cercetați este legată de refuzul acestora de a aplica, în soluționarea procesului de asigurări sociale ce a făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 ale Tribunalului și Curții de Apel din Iași, a unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 19/2011, decizia nr. 19/2012, decizia nr. 10/2015, decizia nr. 9/2016, decizia nr. 84/2017), precum și a unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012, decizia nr. 466/2014).

A arătat că inspectorii judiciari și judecătorul Curții de Apel București au constatat, în mod greșit, că Decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în interpretarea unor dispoziții abrogate anterior litigiului, iar conform dispozițiilor art. 518 din Noul C. proc. civ., decizia pronunțată în interesul legii - în speță decizia nr. 19/2011 (și nr. 19/2012) - își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării. Numai că Legea nr. 263/2010 abrogă Legea nr. 19/2000, dar nu în totalitatea ei. Prevederile de la art. 2 alin. e), de la art. 78 și de la art. 164 ale Legii nr. 19/2000, ce au făcut obiectul interpretării în decizia nr. 19/2011, sunt reluate identic la art. 2 alin. c) (principiul contributivității), apoi la art. 96 (principiul calculării punctajelor anuale și lunare) și art. 165 (care reglementează cu ce fel de salarii se calculează punctajele lunare anume doar cele înscrise în carnetele de muncă) în Legea nr. 263/2010.

Din acest motiv, decizia nr. 19/2011 a dat dezlegare acelorași chestiuni și principii de drept, aflate-reluate și în Legea nr. 263/2010 și, ca urmare, sunt obligatorii pentru instanțele inferioare de la data publicării lor în Monitorul Oficial, conform prevederilor art. 517 alin. (4) din Noul C. proc. civ.. Pe de altă parte, prevederile art. 518 nu pot conduce la inaplicabilitatea deciziei nr. 19/201l și nr. 19/2012 deoarece Noul C. proc. civ. reglementat de Legea nr. 134/2010 a intrat în vigoare la 15.02.2013, iar Constituția României dispune prin art. 15 alin. (2) numai pentru viitor. Ca urmare, prevederile art. 518 ar fi produs efecte doar asupra unor reglementări apărute după 15.02.2013. vechiul cod de procedură din 1865 nu are nicio reglementare asemănătoare cu cea de la art. 518 din Noul Cod, rămânând valabile dispozițiile art. 517 din acest Cod nou.

Aceste argumente sunt prevăzute și în decizia nr. 10/2015 (în considerentele ei) spre sfârșitul deciziei, dar nici acesta nu a fost analizată de inspectorii judiciari și nici de judecătorul Curții de Apel București, aceștia reținând doar aspectul din dispozitivul deciziei care este de respingerea recursului în interesul legii, fără a studia și de ce se respinge.

În opinia sa, judecătorii cercetați disciplinar, respectiv B. și C., pentru că au aplicat doar prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, au încălcat prevederile art. 2 alin. c) din Legea nr. 263/2010 și dispozițiile art. 96 alin. (2) din aceeași lege.

Totodată, a mai arătat că nu sunt singurele încălcări de norme de drept material ori procesual. Astfel după cum rezultă de pe pag. 6 (ultima frază) și prima parte din pag. 7 coroborat cu ce s-a scris pe pag. 20 (prima parte) a deciziei nr. 859/2018 a Curții de Apel Iași - instanța a remarcat în mod greșit faptul că adeverința și cererea de recalculare cu adev. 178/410/28.07.2015 care completa adev. 448/800/30.10.2012 a fost eliberată ulterior deciziilor 313180 din 23.09.2013 respectiv cea din 03.04.2014 ce au constitut obiectul contestațiilor prealabile soluționate prin Hotărârea 17830/07.11.2011.

A precizat că situația de fapt impunea și analiza deciziei 313180/29.01.2016, a cărei contestare se află la dosarul Tribunalului nr. x/2016, dar după cum rezultă din conținutul Hotărârii 17830/07.11.2011 - Comisia de Contestații nu s-a pronunțat asupra acestei contestații. A arătat că prin acțiunea promovată în dosarul nr. x/2016 s-a solicitat pronunțarea asupra recalculării cu adev. 178/400/28.07.2015 la capătul de cerere notat "E", însă judecătorii de la Tribunalul și Curtea de Apel Iași au ignorat prevederile art. 5 și art. 9 din Noul Cod de procedură.

A considerat că aceste nereguli puteau conduce la concluzia săvârșirii faptelor de abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, anume soluționarea cauzei cu rea credință și neglijență cf. art. 99 lit. t) și ș).

Aceleași fapte de neglijență și rea credință, dar și refuzul de a se abține de la judecarea cererii de revizuire din dosar x/2019, deși aveau cunoștință de incompatibilitatea lor, au săvârșit și judecătorii D. și E. în soluționarea acestei cereri de revizuire întrucât nu au aplicat-respectat decizia nr. 956/2012 a Curții Constituționale și nici decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece instanța de fond a motivat coerent și amplu soluția dispusă, iar hotărârea atacată este transparentă și justifică dispozitivul, permițând realizarea controlului judiciar.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța fondului a analizat în mod amplu criticile reclamantului prin raportare la legile speciale în materia răspunderii disciplinare (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor).

În esență, a considerat legală și temeinică hotărârea primei instanțe prin care s-a reținut că sesizarea reclamantului a fost clasată justificat prin rezoluția nr. 745/A din data de 3 martie 2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, nereținându-se încălcări ale dispozițiilor legale care să justifice declanșarea procedurii disciplinare împotriva magistraților pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 11 martie 2021 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor F. și D. care au pronunțat decizia nr. 2223/15.12.2015 în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Iași, a judecătorilor G. și C. care au pronunțat decizia nr. 859/18.12.2018 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Iași, precum și a judecătoarei H. care a pronunțat sentința nr. 98/25.04.2014 în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Iași, pentru comiterea abateriilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 745/A, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt conturate indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția nr. C20-551 emisă de inspectorul-șef.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 745/A din data de 3 martie 2020 emisă în lucrarea nr. 20-451 și a rezoluției inspectorului șef din data de 16 aprilie 2020 emisă în lucrarea nr. C20-551, cererea fiind respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant nici măcar formal, argumente care să justifice invocarea sa.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurent ca atare.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul, în esență, a reluat susținerile din sesizare și plângere, fiind nemulțumit de soluția de clasare precum și de cea de respingere a plângerii.

În concret, recurentul este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe magistrații judecători ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluționarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susținerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. ș) "nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;" lit. t) "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

" (1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant care vizează nemulțumirea acestuia cu privire la refuzul magistraților de a aplica, în soluționarea procesului de asigurări sociale ce a făcut obiectul dosarelor Tribunalului și Curții de Apel din Iași, a unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 19/2011, decizia nr. 19/2012, decizia nr. 10/2015, decizia nr. 9/2016, decizia nr. 84/2017), precum și a unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012, decizia nr. 466/2014).

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în mod corect a constatat inspectorul judiciar că decizia nr. 19/2011 a fost pronunțată în interpretarea unor dispoziții abrogate anterior litigiului și nerespectarea acesteia nu poate constitui element material al abaterii prevăzute de art. 99 lit. ș), câtă vreme nu îi mai este asociat caracterul obligatoriu strict prevăzut de legea procesual civilă în privința deciziilor pronunțate în interesul legii. Totodată, nici împrejurarea că judecătorii nu și-au însușit raționamentul instanței supreme din Decizia nr. 19/2011 nu poate constitui elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Instanța de control judiciar apreciază că nici deciziile nr. 84/2017 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv nr. 10/25.05.2015 - Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au puterea obligatorie conferită de lege, având în vedere soluțiile de respingere ca inadmisibile ale acestora. Mai mult, așa cum în mod judicios s-a reținut de prima instanță, în chiar cuprinsul acestor decizii se arată că rămâne la aprecierea instanțelor de judecată ca, în condițiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenței în cuprinsul noii reglementări a soluției legislative anterioare, să aplice raționamentul juridic și argumentele care au stat la baza acestuia și care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de rațiune păstrându-și valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situația concretă a fiecărui angajat și cu dovezile produse, fără a putea fi impusă, cu caracter obligatoriu, o astfel de soluție pe calea unui recurs în interesul legii, date fiind limitările obiectului de reglementare al acestuia.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului în sensul că magistrații nu au respectat și nu au luat în seamă deciziile Curții Constituționale (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012 și decizia nr. 466/2014), Înalta Curte constatând că excepțiile de neconstituționalitate au fost respinse, iar în conținutul lor s-a reținut competența exclusivă a instanțelor de a se pronunța asupra chestiunii litigioase.

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Or, în cauza de față, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații judecători verificați a acestor abateri, în condițiile prezentate.

Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1249 din 2 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR