ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3658/2021

Asupra conflictului de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 august 2020 la Tribunalul Mureș, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței să dispună:

- recunoașterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curților de Apel Bacău, București și Ploiești, care depășesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022;

- emiterea unor noi decizii de încadrare și salarizare a reclamanților cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, precum și a dispozițiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% și a următoarelor sporuri:

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs, prin acțiunea pârâtului, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim ai indemnizației brute lunare, precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curțile de Apel Bacău, București și Ploiești;

- obligarea pârâtei Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 la zi și pentru viitor;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2.1. Prin sentința civilă nr. 30/18.01.2021 a Tribunalului Mureș, secția Civilă, Competul specializat în litigii de muncă, a fost admisă excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivare, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă al Tribunalului Mureș a arătat că pricina se poartă între reclamanții grefieri în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău și ordonatorul de credite care are atribuții în stabilirea și plata drepturilor sale salariale (DIICOT), precum și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții solicitând obligarea pârâților la emiterea unor noi decizii de încadrare și salarizare a reclamanților cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 și a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, una dintre pretențiile formulate de reclamanți fiind aceea de a fi emise în favoarea lor noi decizii de reîncadrare salarială.

Prin urmare, a apreciat că sunt aplicabile în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul 8 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

Este adevărat că potrivit art. 7 din Capitolul 8 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, contestarea drepturilor salariale se realizează într-o procedură care se finalizează cu plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, însă, în speță, reclamanții invocă faptul că li s-a aplicat un tratament diferențiat în raport cu alți colegi grefieri și solicită emiterea unei noi decizii de salarizare, precum și plata diferențelor bănești pretinse. Ca atare, reclamanții critică ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite o decizie de salarizare care să evite ori să înlăture această diferențiere salarială și mai mult decât atât, solicită în mod expres obligarea la emiterea unor noi decizii de reîncadrare salarială.

Astfel, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se solicită obligarea ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare trebuie să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat nelegal.

2.1. Prin sentința civilă nr. 597 din data de 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea stabilirii instanței competente.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare în favoarea instanțelor de contencios administrativ.

Având în vedere că reclamanții nu solicită anularea unui act administrativ tipic (anularea deciziilor de salarizare) și nici nu contestă un act administrativ asimilat, ci au solicitat obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi decizii de salarizare cu înlăturarea unei stări de discriminare, conform modalității de calcul aplicate de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești, agreată cu reprezentanții Curții de Conturi a României, competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului specializat în soluționarea conflictelor de muncă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi decizii de salarizare cu înlăturarea unei stări de discriminare și la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri. De altfel, reclamanții au arătat că au avut în vedere o acțiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu colegi grefieri care au un atare drept câștigat.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția civilă a Tribunalului Mureș.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - BR