ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 279 din 14 mai 2021 pronunțată de Judecătoria Cornetu, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 61 alin. (2) și alin. (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 150 zile amendă penală, stabilindu-se cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 100 RON, respectiv 15.000 RON.

În temeiul art. 404 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 și art. 64 C. pen. în situația neachitării amenzii penale în termenul de 3 luni prevăzut de art. 559 C. proc. pen.

Conform art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat (pentru faza de urmărire penală și cea de judecată).

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în fapt, că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliția Orașului Măgurele, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu pe DN5 în comuna Jilava, județul Ilfov, au depistat în trafic autovehiculul fiind întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020. Agenții de poliție au stabilit identitatea celui care conducea autoturismul în persoana inculpatului A. și, verificând baza de date a M.A.I., au constatat că acesta deține permis de conducere categoria B, seria x, dar că, la data săvârșirii faptei, permisul de conducere figura cu restricții, existând mențiunea "suspendat", astfel cum rezultă din procesul-verbal de verificare a D.E.P.A.B.D. din 23 februarie 2020 și din adresa I.P.J. Ilfov, Serviciul Rutier, nr. x din 04 martie 2020, conform căreia, la data de 03 aprilie 2016, Serviciul Rutier Prahova i-a întocmit inculpatului un dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nesoluționat la data comunicării. În calitate de pasager în autoturismul menționat anterior a fost identificată B.

Fiind audiat în calitate de suspect și, ulterior, de inculpat, A. a arătat că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul pe DN 5, în județul Ilfov, comuna Jilava și, fiind oprit în trafic de un echipaj de poliție, a declarat că figurează cu permisul de conducere suspendat, precizând că, deși cunoștea acest aspect, a fost nevoit să conducă, de la Sofia, Bulgaria, la București, întrucât fiica sa, în vârstă de 2 ani și 6 luni, aflată în autoturism, avea febră și era agitată, necesitând prezentarea la spital, ceea ce reprezenta, în opinia inculpatului, un caz de stare de necesitate, în sensul art. 20 C. pen.

Inculpatul a mai arătat că, deși în mașină se afla și viitoarea sa soție, B., aceasta nu deținea permis de conducere, autoturismul fiind condus de o altă persoană în drumul spre Sofia. În susținerea declarațiilor, inculpatul a prezentat organelor de poliție o copie a adeverinței medicale eliberate la 23 februarie 2020 de un medic de familie (C.), care atesta un diagnostic de pneumonie interstițială al pacientei D.

Fiind audiată în calitate de martor, B. a declarat că, la 23 februarie 2020, ora 21:12, se afla, în calitate de pasageră, în autoturism pe DN 5, în județul Ilfov, comuna Jilava, condus de viitorul său soț, inculpatul A., când au fost opriți în trafic de un echipaj de poliție, care a constatat că acesta din urmă figura în baza de date auto cu permisul de conducere suspendat, aspect cunoscut de inculpat. A arătat că, împreună cu inculpatul și fiica lor, au fost nevoiți să revină de urgență la București, de la Sofia, Bulgaria, pentru a merge cu minora la medic, întrucât aceasta avea temperatură. Totodată, martora a declarat că o altă persoană i-ar fi condus până în vamă, de unde, pentru deplasarea pe teritoriul României, ar fi urmat să fie preluați de un alt șofer, care nu a mai fi venit și, întrucât era târziu și starea fetiței era gravă, au continuat deplasarea spre București.

Reținând că apărarea a depus la dosar ordonanța nr. x/2016 din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, prin care s-a dispus clasarea cauzei față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., prima instanță a apreciat ca fiind nefondate apărările formulate de acesta, sens în care a arătat că, la data de 23 februarie 2020, când a condus autoturismul, acuzatul cunoștea că are dreptul de a conduce autovehicule suspendat, aspect ce reiese chiar din declarațiile sale din cursul urmăririi penale, urmare a cercetărilor desfășurate în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. De altfel, s-a subliniat că măsura suspendării dreptului de a conduce fusese luată în conformitate cu dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, dovada înlocuitoare a permisului de conducere eliberată fiind fără drept de circulație, în condițiile art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002. Totodată, s-a arătat că permisul de conducere se restituie, în condițiile art. 113 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, în baza hotărârii judecătorești rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului ori anularea procesului-verbal de constatare a contravenției.

Or, în cauză, s-a constatat că inculpatul avea în continuare permisul de conducere reținut și dreptul de a conduce suspendat, inițial din cauza cercetărilor penale efectuate în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești și, ulterior, din cauza anchetei penale derulate în dosarul penal nr. x/2020, finalizată prin rechizitoriul cu judecarea căruia a fost învestită instanța în prezenta cauză.

Drept urmare, judecătorul fondului a reținut că, la data de 23 februarie 2020, când a condus autoturismul inculpatul avea dreptul de a conduce autovehicule suspendat, clasarea ulterioară a cauzei nefiind de natură să determine ridicarea cu titlu retroactiv a măsurii dispuse, privind reținerea permisului de conducere, fără drept de circulație, întrucât nu există un temei legal pentru o asemenea soluție.

În ceea ce privește starea de necesitate invocată de inculpat, prevăzută de art. 20 C. pen., prima instanță, după prezentarea unor aspecte teoretice, a concluzionat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile acesteia, întrucât pericolul nu a avut un caracter imediat, iar acțiunea de salvare nu a fost singura cale de evitare sau înlăturare a acestuia. Astfel, starea de sănătate a copilului îi era cunoscută inculpatului dinainte de a călători la Sofia, însă acesta a hotărât să fie însoțit de minoră în călătorie. În plus, inculpatul a călătorit cu copilul bolnav de la Sofia la București, având posibilitatea tratării lui în orice altă unitate de îngrijire medicală de pe traseu, fapt ce relevă atât lipsa caracterului imediat al stării de pericol, cât și faptul că inculpatul ar fi putut preveni săvârșirea faptei penale. Mai mult, s-a apreciat că afirmația acestuia în sensul că situația pandemică ar fi determinat acțiunile sale este nesusținută, dat fiind că starea de urgență a fost declarată pe teritoriul României ulterior comiterii faptei, prin Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020, iar pe teritoriul Bulgariei la 13 martie 2020. Nu în ultimul rând, s-a observat că susținerile inculpatului că starea de necesitate ar fi fost constatată de organele de poliție, care l-ar fi lăsat să conducă în continuare, nu sunt dovedite de niciun mijloc de probă, nereieșind acest aspect din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante.

În drept, Judecătoria Cornetu a reținut că fapta inculpatului A., care, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul, pe D.N. 5, în județul Ilfov, comuna Jilava, deținând permis de conducere, însă având exercitarea dreptului de a conduce autovehicule suspendat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, s-a arătat că elementul material al infracțiunii săvârșite de inculpat constă în acțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care deține permis de conducere, însă are dreptul de a conduce suspendat, iar urmarea imediată constă în starea de pericol pe care o reprezintă această faptă pentru circulația pe drumurile publice, inculpatul punând, astfel, în primejdie securitatea celorlalți participanți la trafic. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate între fapta comisă și urmarea produsă rezultă din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție indirectă, în sensul art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., formă de vinovăție ce rezultă din ansamblul materialului probator administrat în cauză, întrucât acesta a prevăzut consecințele faptei sale și, deși nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor.

La individualizarea pedepsei, Judecătoria Cornetu a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite (fapta a fost comisă pe un segment de drum aglomerat, iar inculpatul a condus pe o distanță lungă, de la Giurgiu până în comuna Jilava, unde a fost oprit de organele de poliție); starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită (ce rezultă din nerespectarea regimului sancționator privind suspendarea dreptului de a conduce autovehicule); natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii (nu s-au produs rezultate ori consecințe materiale); motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului (nu este cunoscut cu antecedente penale); conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal (inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei pe plan subiectiv); nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială (inculpatul, în vârstă de 48 de ani, este necăsătorit, are un copil minor în întreținere, a absolvit studii superioare și este director al Direcției de Transporturi din cadrul Companiei Naționale Poșta Română).

Ca atare, în raport cu natura infracțiunii săvârșite, cu circumstanțele reale ale faptei și cu cele personale ale inculpatului A., instanța a apreciat că, pentru atingerea scopului pedepsei, este suficient să fie aplicată acestuia o amendă penală orientată spre mediumul special stabilit în condițiile art. 335 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 61 alin. (2) și alin. (4) lit. c) C. pen., respectiv condamnarea la 150 de zile amendă.

La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile amendă au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., astfel încât, ținând seama de faptul că inculpatul este necăsătorit, are un copil în întreținere și obține venituri de aproximativ 8.000 de RON lunar, fiind director al Direcției de Transporturi din cadrul Companiei Naționale Poșta Română, instanța a stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 100 de RON, rezultând, așadar, o pedeapsă a amenzii penale în sumă de 15.000 de RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., apreciind că în mod greșit s-a dispus tragerea sa la răspundere penală și solicitând pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. d) C. proc. pen., întrucât fapta nu există, fiind incidente și prevederile art. 20 și art. 30 C. pen., precum și Decizia nr. 18/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În subsidiar, a fost criticat cuantumul sancțiunii penale stabilite, solicitându-se aplicarea unei pedepse cu amenda sub minimul special, având în vedere incidența dispozițiilor art. 74 C. pen. coroborat cu art. 76 C. pen. și, în temeiul art. 83 C. pen., amânarea aplicării acesteia întrucât sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de acest din urmă text de lege.

Prin Decizia penală nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 279 din 14 mai 2021 a Judecătoriei Cornetu, secția penală, care a fost desființată, în parte, iar, în rejudecare, s-a dispus, în temeiul art. 335 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (2) și alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 76 C. pen., condamnarea acestuia la pedeapsa amenzii în cuantum de 2000 RON (150 de zile X 20 de zile) pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București a constatat, dincolo de orice îndoială, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, apelantul inculpat a condus autoturismul, pe D.N.5, în județul Ilfov, comuna Jilava, fiind depistat de lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliția Orașului Măgurele, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care, în urma verificărilor efectuate, au constatat că acesta are permisul de conducere suspendat (proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nr. x/23 februarie 2020).

Din declarațiile date în calitate de suspect și de inculpat, s-a reținut că apelantul cunoștea că are exercițiul dreptului de a conduce suspendat, declarând acest aspect organelor de poliție, care l-au depistat în timp ce conducea autovehiculul, la data de 23 februarie 2020.

Totodată, s-a arătat că, potrivit adresei nr. x din 24 martie 2020 eliberată de Poliția Orașului Măgurele, inculpatul figurează în Evidența Abaterilor Conducătorilor Auto cu dosar penal întocmit la data de 03 aprilie 2016 de Serviciul Rutier Prahova pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen.

Cu toate că, la momentul depistării, inculpatul a declarat că a fost nevoit să conducă, deși cunoștea că avea exercițiul dreptului de a conduce autovehicule suspendat, întrucât exista o urgență medicală pentru fiica sa minoră, invocând cauza justificativă prevăzută de art. 20 C. pen., respectiv starea de necesitate, instanța de apel a constatat că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența acesteia, și anume aceea ca acțiunea de salvare să fie singura cale de evitare sau înlăturare a pericolului, întrucât, cunoscând că încalcă rigorile legii penale, acuzatul putea să apeleze la orice altă persoană apropiată pentru a conduce autovehiculul în locul său ori să asigure deplasarea cu un taxi.

Prin urmare, Curtea de Apel București a apreciat că, în mod legal și temeinic, în raport cu probele administrate, a fost reținută vinovăția inculpatului, fapta acestuia întrunind obiectiv și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Instanța de apel a considerat, totodată, că este nefondată și susținerea inculpatului referitoare la omisiunea aplicării Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât aceasta nu este incidentă în speța dedusă judecății.

S-a apreciat că nici împrejurarea că, ulterior comiterii faptei, la data de 28 decembrie 2020, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești a emis o ordonanță de clasare în Dosarul nr. x/2016 față de suspectul A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nu conduce la constatarea că, la momentul depistării, inculpatul nu avea exercițiul dreptului de a conduce suspendat.

În acest sens, s-a arătat că, după ce o persoană dobândește permis de conducere, regula este că are dreptul de a conduce autovehicule corespunzătoare categoriei permisului de conducere. Pentru motivele limitativ prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehicule poate fi restricționat în patru astfel de situații, prevăzute de legislația internă, și anume: suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, retragerea permisului de conducere, reținerea permisului de conducere și anularea permisului de conducere.

În ceea ce privește suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, s-a menționat că aceasta reprezintă o sancțiune complementară aplicabilă exclusiv în materie contravențională, fiind reglementată de prevederile art. 209 și următoarele din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1.391/2006, în timp ce reținerea permisului de conducere intervine în condițiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv ca urmare a constatării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală dintre cele limitativ prevăzute de această dispoziție legală. Măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracțiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002. De asemenea, chiar și textul care definește legal noțiunea de reținere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în ființă până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii.

Prin urmare, s-a constatat că suspendarea dreptului de a conduce autovehicule a intervenit în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, în care apelantul era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., măsură ce a operat până la pronunțarea soluției de clasare, care s-a dispus după consumarea infracțiunii din prezenta cauză.

Cu privire la criticile vizând greșita individualizare a sancțiunii penale, Curtea de Apel București a constatat că prima instanță a aplicat o pedeapsă nelegală, situată sub minimul special prevăzut de lege, fără a se reține circumstanțe atenuante judiciare.

Ca atare, în vederea înlăturării nelegalității constatate, cu respectarea principiului non reformatio in pejus, instanța de control judiciar a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., constând în împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, cu consecința aplicării pedepsei cu amenda sub minimul special prevăzut de lege, potrivit art. 76 C. pen.

Totodată, s-a apreciat că executarea efectivă a amenzii este necesară pentru asigurarea scopului pedepsei, nefiind primită solicitarea apelantului de amânare a executării amenzii, în condițiile art. 83 C. pen.

Așa fiind, instanța de apel, prin reevaluarea criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., a dat în executare inculpatului pedeapsa cu amenda de 150 de zile, orientându-se la cuantumul de 20 RON, pentru o zi amendă, în total 2000 RON.

Ulterior pronunțării Deciziei nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiași instanțe, în temeiul art. 278 C. proc. pen., din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei menționate, în sensul că, în loc de "condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 2000 RON (150 de zile X 20 de RON)" se va menționa "condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 3000 RON (150 de zile X 20 de RON)".

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocat E., cu împuternicirea avocațială seria x, aflată la dosar Î.C.C.J.) care, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. d) C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu există și nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea căii extraordinare de atac, făcând trimitere la acuzația reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, recurentul inculpat a precizat că, în dosarul penal care a determinat suspendarea dreptului de conducere, a fost emisă ordonanța din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, prin care s-a dispus clasarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Recurentul a menționat că, la momentul audierii în cauza de față, a recunoscut în totalitate situația de fapt reținută în sarcina sa, arătând, însă, că se afla la volanul autoturismului întrucât a urmărit salvarea fiicei sale de la consecințe grave, aceasta aflându-se într-o stare de sănătate precară. A învederat că, pe parcursul urmăririi penale, a avut o atitudine sinceră, a recunoscut situația de fapt și a demonstrat incidența dispozițiilor art. 20 C. pen., însă Ministerul Public a înlăturat aplicarea acestor prevederi, pe considerentul că ar fi existat modalități alternative de primire și tratare a pacientei în regim de urgență.

În fața instanței de fond, la termenul din 22 aprilie 2021, recurentul a precizat că nu dorește aplicarea dispozițiilor art. 375 C. proc. pen., având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 4/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că, în situația în care instanța admite cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei soluții de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) C. proc. pen. Astfel, prin invocarea și aplicarea procedurii abreviate, nu se mai poate pronunța o soluție de achitare potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., ceea ce ar constitui un dezavantaj.

În cursul cercetării judecătorești, recurentul a solicitat să i se încuviințeze depunerea ordonanței din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești și emiterea unei adrese către Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Brigada Rutieră, pentru a se comunica istoricul sancțiunilor de la 16 aprilie 2016 până la 21 aprilie 2021 și a se observa dacă dispoziția privind suspendarea dreptului de a conduce a fost comunicată, anulată sau revocată, însă, în ședința din 22 aprilie 2021, instanța de fond a respins ca nefiind utile probele solicitate.

Recurentul a solicitat să se dea eficiență ordonanței de clasare din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, care dovedește că suspendarea dreptului de a conduce a fost o eroare și măsura a fost revocată. Tot în acest sens, inculpatul a arătat că măsura suspendării dreptului de a conduce trebuia să i se comunice și să i se pună în vedere să predea permisul și interdicția de a conduce autovehicule pe perioada măsurii dispuse.

Deoarece despre măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule a fost informat doar de către organul de urmărire penală ce instrumenta dosarul penal nr. x/2016, recurentul a considerat că este incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a stabilit că obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. proc. pen., nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Totodată, întrucât măsura suspendării dreptului de a conduce a fost dispusă doar de către organul de urmărire penală în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, fără a fi emis alt act administrativ care ar fi putut fi contestat, recurentul a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., fiind incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a mai arătat că, în actul intitulat "Istoric sancțiuni", emis de către Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Brigada Rutieră, la 16 aprilie 2021, se reține că nu există nicio măsură dispusă în afara celei din 23 februarie 2020, ce face obiectul cauzei penale pendinte, ceea ce dovedește lipsa fundamentului acuzării și, respectiv, lipsa faptei ilicite, deoarece respectiva măsură nici nu a fost comunicată legal inculpatului, nici nu a fost dispusă în condiții de legalitate, emitentul revenind asupra acesteia prin radierea din istoricul sancțiunilor.

Operațiunea de evidențiere în sistemul informatic al M.A.I. a unei măsuri fără a fi comunicată legal persoanei împotriva căreia se dispune, precum și lipsa posibilității contestării măsurii, reprezintă un element exonerator al răspunderii penale, inculpatul nefiind obligat să accepte o măsură nelegală și abuzivă care a fost comunicată doar verbal.

Invocând dispozițiile art. 30 alin. (1) C. pen., recurentul a apreciat că, în cauză, trebuie reținută eroarea de fapt asupra tipicității.

Deși se consideră că ar fi întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., excepție făcând cerințele de tipicitate subiectivă, recurentul a susținut că se poate constata că, deși avea suspendat dreptul de a conduce, deținea fizic permisul de conducere emis de autoritățile române.

De asemenea, făcând trimitere la dispozițiile art. 335 alin. (2) C. pen., recurentul a arătat că textul de incriminare impune ca elementul material al infracțiunii (conducerea) să se grefeze pe cel puțin una dintre situațiile premisă subliniate: permis necorespunzător categoriei sau subcategoriei; permis retras; permis anulat; drept de conducere suspendat; persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Prin urmare, obiectul probațiunii în cauză îl constituie și verificarea situației premisă în raport de care s-a formulat acuzația, întrucât lipsa acesteia atrage inexistența infracțiunii. Totodată, instanța are obligația de a verifica, în condițiile art. 52 C. proc. pen., legalitatea procedurii care a generat situația premisă (este vorba, în special, de ipoteza referitoare la suspendare).

Referitor la aceste din urmă dispoziții, s-a menționat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 102 din 17 februarie 2021, s-a stabilit că sintagma "cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii" din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen. este neconstituțională, în motivarea deciziei reținându-se că această sintagmă este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, precum și faptul că încalcă principiul securității raporturilor juridice și principul autorității de lucru judecat, fiind contrară prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Așadar, s-a susținut că, în urma revocării măsurii suspendării ilegale și abuzive a dreptului de a conduce chiar de către instituția emitentă, precum și a necomunicării actului prin care s-a dispus această măsură, instanța are obligația verificării legalității măsurii ce a determinat presupusa faptă penală, iar în cazul dovedirii condițiilor de nelegalitate a emiterii măsurii suspendării dreptului de a conduce, să constate neîndeplinirea condițiilor de tipicitate a infracțiunii.

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că, la 04 aprilie 2016, s-a format un dosar penal pentru conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, întocmindu-se un proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, de verificare a identității sale și a autovehiculului în baza de date a poliției și un proces-verbal ce a cuprins refuzul său de a da declarații în acea cauză, la acel moment, însă nu a primit sau semnat niciunul dintre acele procese-verbale, exprimându-și refuzul în acest sens.

Conform practicii naționale, pentru a interveni suspendarea exercitării dreptului de a conduce, fie permisul de conducere ar fi trebuit reținut pe loc, cu eliberarea unei dovezi fără drept de circulație (ceea ce nu a fost cazul în speță), fie ar fi trebuit înștiințat cu privire la obligația de a preda permisul și cu privire la suspendarea exercitării dreptului de a conduce. A menționat că la Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești nu există o dispoziție de reținere a permisului de conducere și nici dovada că la aceea dată i s-ar fi adus la cunoștință că are suspendat dreptul de a conduce. Este adevărat că organele de urmărire penală care au instrumentat dosarul menționat anterior i-au adus la cunoștință verbal că dreptul de a conduce autovehicule i-a fost suspendat, însă nu au precizat temeiul și modul dispunerii suspendării și nici modalitatea de contestare.

În legătură cu acest aspect, recurentul a mai susținut că, dacă a refuzat să prezinte permisul de conducere, organele de poliție trebuiau să-i aducă la cunoștință aceste aspecte prin înștiințare scrisă, pe care să i-o înmâneze efectiv. Dovada certă a faptului că nu i s-a adus la cunoștință dispoziția privind reținerea permisului de conducere și suspendarea dreptului de a conduce este aceea că permisul de conducere s-a aflat în posesia lui toată această perioadă, până la 23 februarie 2020. Așadar, dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce nu operase în mod legal, avea dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, astfel că, din acest punct de vedere, fapta reținută ca fiind săvârșită la 23 februarie 2020 nu există.

A mai arătat recurentul că nu i se poate imputa culpa organelor de poliție, acestea având obligația să verifice și să stabilească dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce a operat legal, pentru ca această măsură să fie menționată ulterior în baza de date specifică.

Așa fiind, în contextul elementelor de fapt și de drept reținute, s-a solicitat, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen., să se dispună pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere în timp ce avea dreptul de a conduce suspendat, prevăzută de art. 335 alin. (2) teza a III-a C. pen., întrucât fapta nu există.

În ceea ce privește reținerea de către instanța de apel a faptului că:

"măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracțiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1.392/2006. De asemenea, chiar și textul care definește legal noțiunea de reținere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în ființă până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii", recurentul a susținut că aceste argumente sunt aplicate și interpretate greșit, întrucât reținerea permisului de conducere nu este identică cu măsura suspendării dreptului de a conduce, nefiind permisă adăugarea la lege.

În acest sens, s-a apreciat că se poate dispune reținerea permisului de conducere, însă se poate elibera dovada înlocuitoare cu drept de conducere sau se poate prelungi dreptul de a conduce de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

În opinia recurentului, instanța de apel a interpretat greșit textul de lege, deoarece suspendarea dreptului de a conduce este diferită de reținerea permisului de conducere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, interpretarea art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 trebuie făcută doar în cazul constatării comiterii unei fapte penale și, nicidecum, în cazul în care fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală. Având în vedere că a fost radiată administrativ orice mențiune cu privire la suspendarea dreptului de a conduce, actul fiind unul de anulare a măsurii, s-a considerat că fapta nu există și nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare, întrucât instanța de apel a aplicat greșit legea.

Prin încheierea din 31 mai 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiași instanțe, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a reținut că sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce privește critica referitoare la neîntrunirea cerințelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., sub aspectul situației premisă. Totodată, s-a apreciat că nu este întrunită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în privința susținerilor vizând incidența cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (1) C. pen., având în vedere că aceste aspecte nu se încadrează în niciunul din cazurile expres reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fiind, de altfel, excluse din sfera de cenzură prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 31 mai 2022, Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că, fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipsește situația premisă a infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv ca, la data depistării sale în trafic, dreptul de a conduce vehicule să îi fi fost suspendat. În acest sens, a arătat că, la data de 23 februarie 2020, exercitarea respectivului drept nu era suspendată întrucât, prin ordonanța din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, s-a dispus clasarea pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., ceea ce dovedește faptul că respectiva măsura a fost dispusă nelegal, fiind revocată ulterior chiar de instituția emitentă. Totodată, a invocat și incidența Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul, pe D.N.5, în județul Ilfov, comuna Jilava, fiind depistat de lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliția Orașului Măgurele, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care, în urma verificărilor efectuate, au constatat că acesta are permisul de conducere suspendat (conform procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020). Instanțele inferioare au apreciat că fapta descrisă anterior există și se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanțele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., constituie infracțiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Se observă, astfel, că pentru existența infracțiunii de reglementată de art. 335 alin. (2) C. pen. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerințe esențiale, una dintre acestea fiind ca, la momentul săvârșirii faptei, dreptul persoanei de a conduce autovehicule pe drumurile publice să fie suspendat, condiție a cărei existență a fost contestată de recurent.

În speță, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanțele de fond și apel au reținut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt, că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliția Orașului Măgurele, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu pe DN5 în comuna Jilava, județul Ilfov, au depistat în trafic autovehiculul, fiind întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020.

În acest sens, s-a arătat că "în urma verificărilor efectuate, agenții de poliție au stabilit identitatea persoanei care conducea autovehiculul anterior menționat în persoana numitului A.. Procedând în continuare la verificarea în baza de date a M.A.I., s-a constatat faptul că acesta deține permis de conducere categoria B, seria x. Totodată, s-a constat că, la data săvârșirii faptei, permisul de conducere figura cu restricții, mențiunea suspendat, astfel cum a rezultat din procesul-verbal de verificare a D.E.P.A.B.D. din 23.02.2020 și din adresa I.P.J. Ilfov, Serviciul Rutier, nr. x/4.03.2020, care indică că, la data de 03.04.2016, numitului A. i-a fost întocmit, de către Serviciul Rutier Prahova, un dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nesoluționat la data comunicării" .

S-a mai reținut că, în cauza nr. x/2016 aflată în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, "măsura suspendării dreptului de a conduce fusese luată în conformitate cu dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, dovada înlocuitoare a permisului de conducere eliberată fiind fără drept de circulație, în condițiile art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002" .

Curtea de Apel București a apreciat că "împrejurarea că, ulterior comiterii faptei, la data de 28 decembrie 2020, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești a dat o ordonanță de clasare în Dosarul nr. x/2016 față de suspectul A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nu conduce la constatarea că, la momentul depistării, inculpatul nu avea exercițiul dreptului de a conduce suspendat", sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și la cele ale art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1.391/2006, din care rezultă că măsura reținerii permisului de conducere rămâne în ființă până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii .

În final, a concluzionat că "suspendarea dreptului de a conduce autovehicule a intervenit în Dosarul nr. x/2016 în care apelantul era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., măsură ce a operat până la soluția de clasare, soluție ce s-a dispus după consumarea infracțiunii din prezenta cauză" .

Prin urmare, raportat la împrejurările factuale reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casație, în condițiile în care ordonanța de clasare, ce a avut drept consecință revocarea măsurii suspendării dreptului de a conduce, a fost emisă în Dosarul nr. x/2016 la 28 decembrie 2020, așadar cu mult după depistarea inculpatului A. în trafic, Înalta Curte constată că, la data săvârșirii faptei, respectiv la 23 februarie 2020, recurentul avea suspendată exercitarea respectivului drept, fiind, astfel, îndeplinită cerința esențială prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. privind existența situației premisă.

Contrar susținerilor recurentului, se apreciază că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, căci, la pronunțarea acesteia, s-a avut în vedere exclusiv obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. proc. pen., situație ce nu se regăsește în speță de vreme ce în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești nu s-a instituit față de inculpat o asemenea măsură preventivă.

În atare situație, se constată că fapta recurentului A., care a condus un autovehicul pe drumurile publice, deși avea suspendată exercitarea dreptului de a conduce, întrunește toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., motiv pentru care nu pot fi valorificate criticile formulate de acesta în calea extraordinară de atac.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentului subsumate aceleiași critici privind lipsa situației premisă (cu referire la condițiile în care, în opinia sa, ar fi putut interveni suspendarea dreptului de a conduce vehicule în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, condiții care nu s-ar regăsi în cauză, de vreme ce permisul nu i-a fost reținut fizic și nu i s-a comunicat printr-o dispoziție scrisă măsura dispusă, care, de altfel, ca urmare a emiterii soluției de clasare, a și fost radiată), Înalta Curte constată că, prin apărările formulate sub acest aspect, inculpatul A. tinde, în realitate, la reanalizarea probelor administrate în cauză, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele de condamnare (respectiv că la momentul depistării în trafic nu ar fi avut suspendat dreptul de a conduce autovehicule), aspect care, așa cum s-a menționat anterior, dar și în încheierea de admitere în principiu din 31 mai 2022, nu poate fi realizat în cadrul recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate, situația factuală fiind intrată în puterea lucrului judecat.

În acest context, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului nu este aceea de a supune cauza unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situația factuală deja stabilită de instanța de apel, aceasta având un caracter definitiv.

Față de considerentele anterior expuse, având în vedere că nu au fost constatate nelegalități care să poată fi remediate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiași instanțe.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiași instanțe.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2022.

GGC - ED