GRECIA (solicitarea nr. 8863/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 martie 2007 DEFINITIVF 29/06/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Gousis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii L. Loucaide, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, E. Steiner, domnii K. hagiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecătorii mei, și domnul S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 martie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 88633/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care un resortisant al acestui stat, M. Dimitrios Gousis ( În conformitate cu art. 2 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTORUL s-a născut în 1955 și locuiește în Patras. El este inginer mecanic. El a fost angajat în 1991 ca profesor asistent de Universitatea din Patras, care și-a încheiat contractul de muncă în 1996. La 23 iulie 1997, reclamantul a depus o plângere penală, constituind o parte civilă, împotriva unora dintre foștii săi colegi denunțându-și acțiunile pentru a-l îndepărta de la universitate. Instrucțiunea preliminară a cazului a început în noiembrie 1997 și s-a încheiat în ianuarie 1999. În martie 1999, procurorul a dat în judecată 12 profesori de la Universitatea din Patras pentru nerespectarea îndatoririlor legate de funcția lor. 10. La 8 iulie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Patras cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva Universității din Patras pentru presupusele prejudicii materiale și morale suferite ca urmare a faptelor incriminate în plângerea sa penală. La 24 septembrie 2004, Tribunalul Administrativ din Patras a respins acțiunea (decizia nr. 551/2004).Părțile nu au informat Curtea cu privire la continuarea procedurii. 11. Între timp, la 19 noiembrie 1999, profesorii acuzați au fost rejudecați. Ședința a fost stabilită la 19 ianuarie 2000. La 10 decembrie 1999, procurorul de lângă curtea de apel din Patras a transmis dosarul cazului în camera de judecată a tribunalului corecțional din Patras (Ordinul nr. 25/99). 13. La 9 martie 2000, camera de acuzare a tribunalului corecțional din Patras a decis să nu-i trimită pe inculpați la judecată, vina lor nefiind reflectată în dosarul cauzei (Decizia nr. 73/433/2000). La 24 martie 2000, reclamantul a solicitat această decizie. 15. La 19 aprilie 2000, Camera de Acuzare a Curții de Apel de la Patras a confirmat decizia atacată (Decizia 98/2000). La 20 februarie 2001, Camera de Acuzații a Curții de Casație a pronunțat hotărârea menționată anterior și a trimis cauza în fața camerei de acuzații a Curții de Apel (Decizia nr. 530/2001). 18. La 21 mai 2001, camera de acuzații a Curții de Apel de la Patras a primit parțial apelul reclamantului. 73/2000. În plus, Comisia a constatat prescrierea anumitor infracțiuni incriminate și a adus în fața justiției pe unii inculpați (Decizia nr. 119/2001). La 5 iunie 2001, reclamantul s-a ocupat de această decizie în părțile sale care considerau că anumite capete de acuzare nu sunt întemeiate sau prescrise. 20. La 5 iunie 2002, camera de acuzare a Curții de Casație a spart parțial hotărârea camerei de acuzare a Curții de Apel de la Patras și a considerat că infracțiunile, care se presupune că au fost comise între 27 mai 1996 și 19 martie 1997, erau prescrise, în schimb, a trimis acuzații în judecată în legătură cu infracțiunile care se presupuneau că au fost comise după 19 martie 1997, (decizia nr. 1387/2002). Aceștia au fost citați în fața tribunalului corecțional din Patras prin citate din 3 iulie 2002. 21. Ședința în fața tribunalului corecțional din Patras a avut loc la 4 septembrie 2002. Reclamantul a declarat în fața instanței că suma pentru care s-a constituit parte civilă era de 10 euro 22. Tribunalul a constatat prescrierea infracțiunilor în cauză, în conformitate cu prescripția pe cinci ani prevăzută la articolele 111, 112 și 113 din Codul penal. În special, instanța a considerat că actele incriminate fuseseră prescrise până la 19 mai 2002, în timp ce citatele care trebuiau prezentate în fața instanței de judecată fuseseră notificate inculpaților la data de 3 Iulie 2002 (judecata nr. 3825/2002). II. DREPTUL INTERN PERTINENT 23. Dispozițiile relevante din Codul penal se citesc astfel Art. 111 1. Actul pedepsit se stinge odată cu prescrierea. (...) (3) Infracțiunile sunt prescrise după cinci ani. (...) art. 112 Termenul de prescripție începe de la data comisiei pentru actul pedepsit. Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 24, reclamantul se plânge că întârzierile, nejustificabile din partea autorităților naționale în desfășurarea procedurii, au avut drept consecință prescrierea infracțiunilor incriminate în fața tribunalului corecțional de la Patras și invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții sunt astfel formulate. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția reclamantului cu privire la eligibilitatea observațiilor guvernului 25. Reclamantul susține, în primul rând, că observațiile guvernului cu privire la plângerea declarată admisibilă au fost depuse la 1 februarie 2006, și anume în afara termenului stabilit și stabilit la 30 ianuarie 2006. În plus, reclamantul susține că, chiar și în cazul în care Curtea consideră că observațiile i-au fost primite în termenul stabilit, acestea nu ar trebui să fie depuse la dosar, deoarece acestea nu au fost redactate într-una dintre limbile oficiale, condiția prevăzută la art. 34 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții, ci în greacă. În acest sens, reclamantul observă că traducerea în limba franceză a observațiilor a fost adresată Curții numai la 1 februarie 2006, și anume în afara termenului stabilit la 30 ianuarie 2006. Curtea amintește de la început că, în scrisoarea adresată părților la 21 iunie 2004, acestea au fost informate că, în temeiul articolului 34 alineatul (4) litera (a) din regulament, guvernului i s-a permis să își prezinte observațiile în limba greacă, dacă dorește acest lucru. Curtea ia notă de faptul că observațiile în limba greacă din partea guvernului au fost adresate la 27 ianuarie 2006, și anume înainte de termenul stabilit până la 30 ianuarie 2006. În plus, prin scrisoarea adresată guvernului la 7 februarie 2006, Curtea a confirmat în mod expres că o traducere în limba franceză a observațiilor sale suplimentare ar putea fi adresată acestuia înainte de 7 martie 2006. Ca urmare, guvernul a respectat termenele stabilite, astfel încât obiecția reclamantului nu poate fi reținută. Cu excepția inadmisibilității în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenția 27. Guvernul afirmă că art. 6 nu se aplică în cazul de față. În plus, acesta ia act de faptul că, la 8 iulie 1999, reclamantul a sesizat Tribunalul Administrativ din Patras cu privire la o acțiune împotriva Universității din Patras în vederea despăgubirii sale pentru actele incriminate, acțiune care ulterior a fost respinsă de această instanță. 19754/02, 22 septembrie 2005), guvernul susține că aceste elemente sunt suficiente pentru a stabili că acțiunea civilă a reclamantului a fost diligentă în scopuri pur represive; în special, guvernul susține că, în acest caz, depunerea plângerii cu constituirea de părți civile ar putea fi analizată ca fiind o răzbunare privată. În cazul de față se aplică art. 6 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și art. 6 alineatul (1) punctul (iii). Curtea constată că sistemul juridic elen prevede că persoana în cauză care depune o plângere cu constituirea unei părți civile începe, în principiu, proceduri judiciare în vederea obținerii unei declarații de vinovăție din partea instanțelor penale și, în același timp, o despăgubire, fie minimă (a se vedea Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70-71, CEDO 2004-I și Diamantides c. Grecia (dec.), 71563/01, 20 noiembrie 2003). În acest caz, trebuie remarcat faptul că suma de aproximativ 10 euro pentru care reclamantul s-a constituit parte civilă, dacă aceasta este minimă, nu elimină caracterul de despăgubire pentru constituirea sa ca parte civilă și, prin urmare, trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate pentru incompatibilitatea materială ridicată de guvern. Cu privire la respectarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția 30. Reclamantul susține că întârzierile nejustificate ale autorităților judiciare și, în special, ale camerelor de acuzare ale Curții de Apel și ale Curții de Casație sunt la originea prescrierii infracțiunilor în cauză. 31. În primul rând, guvernul afirmă că reclamantul a ridicat pentru prima dată în observațiile sale, după comunicarea de către Curte, presupusa răspundere a camerelor de acuzare ale Curții de Apel și a Curții de Casație pentru prescrierea infracțiunilor în cauză, modificând astfel obiectul cererii sale. În plus, guvernul retorcă decât în hotărârea sa n 3825/2002, Tribunalul corecțional din Patras încheie cu prescrierea infracțiunilor menționate anterior, considerând că aceste acte erau prevăzute până la 19 mai 2002, și anume până la 5 iunie 2002, data la care decizia nr. 1387/2002 al camerei de judecată a Curții de Casație a fost publicată, așa că guvernul susține că nu există nici o răspundere pentru grefa tribunalului corecțional Patras, deoarece infracțiunile incriminate erau deja prescrise înainte de publicarea deciziei nr. 1387/2002 al Camerei de Acuzare a Curții de Casație. În opinia guvernului, este de la sine înțeles că nicio întârziere nu poate fi imputată grefei Tribunalului Corecțional de la Patras înainte de trimiterea cauzei de către Curtea de Casație. 32. Curtea consideră, în primul rând, că nu poate admite că reclamantul a modificat obiectul cererii sale, deoarece plângerea sa a avut în mod evident întotdeauna legătură cu responsabilitatea autorităților naționale pentru prescrierea infracțiunilor în cauză. Prin urmare, faptele invocate în observațiile reclamantului se înscriu în contextul aceluiași motiv. 33. În al doilea rând, Curtea amintește că fiecare justițiar are dreptul ca o instanță să cunoască orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, art. 6 alineatul (1) consacră dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect (Golder c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 iunie 2007). februarie 1975, seria A n 18, p. 18, § Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], n 42527/98, § 43 CEDO 2001 VIII. Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu este absolut ; apelând, prin însăși natura sa, la o reglementare de stat, el poate da naștere unor limitări, care nu pot totuși restrânge accesul într-un mod sau într-un punct cum este acesta atins de dreptul său în însăși substanța sa (Biserica Catolică de la Caneee c. Grecia, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII, p. 2858, § 38). 34. Curtea ia notă de faptul că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la o întrebare identică celei adresate în speță, în Hotărârea Anagnostopoulos c. Grecia (3 aprilie 2003, n 54589/00). În special, Curtea a considerat că [...] în cazul în care ordinea juridică internă oferă o cale de atac justițiabilă, cum ar fi depunerea unei plângeri cu constituirea unei părți civile, statul are obligația de a se asigura că acesta beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6. În cazul de față, reclamantul depunese o cerere de despăgubire pentru o sumă de GRD. 000, ceea ce constituie o [cerere] pe care instanțele penale o examinează în toate cazurile fără a fi obligate să o retrimite instanțelor civile; prin urmare, reclamantul avea o speranță legitimă de a aștepta ca instanțele să decidă cu privire la această cerere de despăgubire, fie în mod favorabil sau nefavorabil. Întârzierile cu care autoritățile de urmărire penală au tratat cazul, ceea ce a condus la prescrierea infracțiunilor incriminate și, prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a se pronunța cu privire la cererea sa de despăgubire, l-a privat pe acesta din urmă de un drept de acces la o instanță. Anagnostopoulos c. Grecia 54589/00, § 32, 3 aprilie 2003). 35. Curtea constată că, în cazul de față, acțiunea civilă introdusă de reclamant la 23 iulie 1997 a rămas pendinte în fața camerelor de acuzare ale instanțelor sesizate pentru o perioadă lungă de aproximativ cinci ani înainte ca instanța corecțională de la Patras să constate, în conformitate cu legislația relevantă, prescrierea infracțiunilor în cauză. Prin urmare, întârzierile nejustificate în cadrul procedurii preliminare în fața organelor judiciare competente au condus la imposibilitatea reclamantului de a se pronunța cu privire la cererea sa de despăgubire. Având în vedere cele de mai sus, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 36. Potrivit articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, din cauza presupusei încălcări a articolului 6 din Convenție. 38. Guvernul contestă această pretenție, în special că nu există nicio legătură cauzală între presupusul prejudiciu și încălcarea constatată și invită Curtea să respingă această cerere. 39. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral pe care nu l-a compensat suficient pentru constatarea încălcării. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea îi alocă 3 000 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă. Comisioane și cheltuieli de judecată 40. De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. El prezintă o factură de 3 000 EUR pentru onorariile deja plătite pentru reprezentarea sa în fața Curții. 41. Guvernul afirmă că pretențiile reclamantului sunt vagi și nejustificate. În mod alternativ, consideră că suma alocată în acest sens nu poate depăși 500 EUR. 42. Curtea amintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Interese moratorii 43. Curtea consideră oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Excepțiile preliminare ale părților afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 29 martie 2007, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucales Modululer Președintele
PREMIÈRE SECTION
GOUSIS c. GRÈCE
(Requête n
o
8863/03)
ARRÊT
29 mars 2007
29/06/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Gousis c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
président,
C.L. Rozakis,
M
mes
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M. S.
Nielsen,
greffier desection
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 mars 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
8863/03) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Dimitrios Gousis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 27 février 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par le délégué de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat.
3.
Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit d'accès à un tribunal.
4.
Par une décision du 24 novembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
5.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Le requérant est né en 1955 et réside à Patras. Il est ingénieur mécanicien. Il fut engagé en 1991 en tant que professeur assistant par l'Université de Patras qui mit fin à son contrat de travail en 1996.
7.
Le 23 juillet 1997, le requérant porta plainte pénale, en se constituant partie civile, contre certains de ses ex-collègues en dénonçant leurs agissements afin de l'écarter de l'Université.
8.
L'instruction préliminaire de l'affaire commença en novembre 1997 et se termina en janvier 1999.
9.
En mars 1999, le procureur engagea des poursuites pénales contre douze professeurs de l'Université de Patras pour manquement aux devoirs liés à leur fonction.
10.
Le 8 juillet 1999, le requérant saisit le tribunal administratif de Patras d'une action en dommages-intérêts contre l'Université de Patras au titre des dommages matériel et moral prétendument subis en raison des faits incriminés dans sa plainte pénale. Le 24 septembre 2004, le tribunal administratif de Patras rejeta l'action (décision n
o
551/2004). Les parties n'ont pas informé la Cour sur la suite de la procédure.
11.
Entre-temps, le 19 novembre 1999, les professeurs accusés furent renvoyés en jugement. L'audience fut fixée au 19 janvier 2000. Les accusés se pourvurent auprès du procureur près la cour d'appel de Patras contre leur renvoi en jugement.
12.
Le 10 décembre 1999, le procureur près la cour d'appel de Patras transmit le dossier de l'affaire à la chambre d'accusation du tribunal correctionnel de Patras (ordonnance n
o
25/1999).
13.
Le 9 mars 2000, la chambre d'accusation du tribunal correctionnel de Patras décida de ne pas renvoyer les accusés en jugement, leur culpabilité ne ressortant pas du dossier de l'affaire (décision n
o
73/2000).
14.
Le 24 mars 2000, le requérant interjeta appel de cette décision.
15.
Le 19 avril 2000, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Patras confirma la décision attaquée (décision n
o
98/2000).
16.
Le 18 mai 2000, le requérant se pourvut en cassation.
17.
Le 20 février 2001, la chambre d'accusation de la Cour de cassation cassa la décision susmentionnée et renvoya l'affaire devant la chambre d'accusation de la cour d'appel (décision n
o
530/2001).
18.
Le 21 mai 2001, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Patras accueillit partiellement l'appel du requérant. Elle retint certains chefs d'accusation et confirma pour le reste la décision n
o
73/2000. De plus, elle constata la prescription de certains délits incriminés et déféra certains accusés en jugement (décision n
o
119/2001).
19.
Le 5 juin 2001, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision dans ses parties jugeant certains chefs d'accusation infondés ou prescrits.
20.
Le 5 juin 2002, la chambre d'accusation de la Cour de cassation cassa partiellement la décision de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Patras. Elle jugea que les délits, censés avoir été commis entre les 27 mai 1996 et 19 mars 1997, étaient prescrits. En revanche, elle renvoya les accusés en jugement s'agissant des délits censés avoir été commis après le 19 mars 1997, (décision n
o
1387/2002). Ceux-ci furent cités à comparaître devant le tribunal correctionnel de Patras par citations du 3
juillet 2002.
21.
L'audience devant le tribunal correctionnel de Patras eut lieu le 4
septembre 2002. Le requérant déclara devant le tribunal que la somme pour laquelle il s'était constitué partie civile s'élevait à dix euros.
22.
Le tribunal constata la prescription des délits en question, en application de la prescription quinquennale prévue aux articles 111, 112 et 113 du code pénal. En particulier, le tribunal jugea que les actes incriminés avaient été prescrits au plus tard le 19 mai 2002, tandis que les citations à comparaître devant la juridiction de jugement avaient été notifiées aux accusés le 3
juillet 2002 (jugement n
o
3825/2002).
II.
23.
Les dispositions pertinentes du code pénal se lisent ainsi
:
Article 111
1.L'acte punissable s'éteint avec la prescription.
(...)
3.Les délits sont prescrits après cinq ans.
(...)
Article 112
Le délai de prescription court à compter du jour de la commission de l'acte punissable.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
24.
Le requérant se plaint que les retards, injustifiables de la part des autorités nationales dans le déroulement de la procédure, ont eu pour conséquence la prescription des délits incriminés devant le tribunal correctionnel de Patras. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur l'exception du requérant quant à l'admissibilité des observations du Gouvernement
25.
Le requérant soutient, tout d'abord, que les observations du Gouvernement sur le grief déclaré recevable ont été déposées le 1
er
février 2006, à savoir hors du délai imparti et fixé au 30 janvier 2006. Au demeurant, le requérant allègue que, même dans le cas où la Cour considère que les observations lui sont parvenues dans le délai fixé, elles ne devraient pas être versées au dossier car elles n'ont pas été rédigées dans l'une des langues officielles, condition exigée par l'article 34 § 4 du Règlement de la Cour, mais en grec. Le requérant note, sur ce point, que la traduction en français des observations n'a été adressée à la Cour que le 1
er
février 2006, à savoir hors du délai fixé au 30 janvier 2006. Le requérant invite alors la Cour à ne pas prendre en considération les observations du Gouvernement sur le grief déclaré recevable.
26.
La Cour rappelle d'emblée que dans son courrier adressé le 21 juin 2004 aux parties, celles-ci ont été informées qu'en vertu de l'article 34 § 4 a) du Règlement, le Gouvernement avait été autorisé à soumettre ses observations en grec s'il le souhaitait. La Cour note que les observations en grec de la part du Gouvernement lui ont été adressées le 27 janvier 2006, à savoir avant le délai imparti expirant le 30 janvier 2006. De plus, par sa lettre adressée au Gouvernement le 7 février 2006, la Cour a expressément confirmé qu'une traduction en français de ses observations complémentaires pouvait lui être adressée avant le 7 mars 2006. Il résulte que le Gouvernement a respecté les délais impartis, de sorte que l'objection du requérant ne saurait être retenue.
B.
Sur l'exception d'irrecevabilité quant à l'article 6 § 1 de la Convention
27.
Le Gouvernement affirme que l'article 6 n'est pas applicable en l'espèce. Il relève, tout d'abord, que le requérant s'est constitué partie civile pour la somme modique de dix euros environ. De plus, il note que le requérant a saisi, le 8 juillet 1999, le tribunal administratif de Patras d'une action contre l'Université de Patras en vue de son indemnisation pour les actes incriminés, recours qui a été par la suite rejeté par cette juridiction. En se référant à l'arrêt
Sigalas c. Grèce
(n
o
19754/02, 22 septembre 2005), le Gouvernement soutient que ces éléments suffisent à établir que l'action civile du requérant a été diligentée à des fins purement répressives. En particulier, le Gouvernement soutient qu'en l'occurrence, le dépôt de la plainte avec constitution de partie civile pourrait s'analyser comme «
une vengeance privée
» ayant pour but non pas d'obtenir une réparation ou de protéger un droit à caractère civil, mais fondamentalement de poursuivre et faire condamner pénalement un tiers.
28.
Le requérant rétorque que son action civile n'était aucunement diligentée à des fins purement répressives et que, partant, l'article 6 § 1 trouve à s'appliquer en l'espèce.
29.
La Cour constate que le système juridique grec prévoit que l'intéressé qui dépose une plainte avec constitution de partie civile entame en principe des poursuites judiciaires afin d'obtenir des juridictions pénales une déclaration de culpabilité et, en même temps, une réparation, fût-elle minime (voir
Perez c.
France
[GC], n
o
47287/99, §§ 70-71, CEDH 2004-I et
Diamantides c.
Grèce
(déc.), n
o
71563/01, 20
novembre 2003). Dans la présente affaire, il est à noter que la somme de dix euros environ pour laquelle le requérant s'est constitué partie civile, si minime soit-elle, n'enlève pas le caractère indemnitaire à sa constitution de partie civile. Il convient donc de rejeter l'exception d'irrecevabilité pour incompatibilité
ratione materiae
soulevée par le Gouvernement.
C.
Sur l'observation de l'article 6 § 1 de la Convention
30.
Le requérant soutient que les retards injustifiés des autorités judiciaires et, tout particulièrement, des chambres d'accusation de la cour d'appel et de la Cour de cassation sont à l'origine de la prescription des délits en cause.
31.
Le Gouvernement affirme tout d'abord que le requérant a soulevé pour la première fois dans ses observations, après la communication par la Cour, la responsabilité alléguée des chambres d'accusation de la cour d'appel et de la Cour de cassation pour la prescription des délits en question, modifiant ainsi l'objet de sa requête. En outre, le Gouvernement rétorque que dans son jugement n
o
3825/2002, le tribunal correctionnel de Patras conclut à la prescription des délits précités, en estimant que ces actes étaient prescrits au plus tard le 19 mai 2002, à savoir avant le 5 juin 2002, date à laquelle la décision n
o
1387/2002 de la chambre d'accusation de la Cour de cassation fut publiée. Le Gouvernement affirme donc qu'aucune responsabilité n'incombe au greffe du tribunal correctionnel de Patras, puisque les délits incriminés étaient déjà prescrits avant même la publication de la décision n
o
1387/2002 de la chambre d'accusation de la Cour de cassation. Pour le Gouvernement, il va de soi qu'aucun retard ne peut être imputable au greffe du tribunal correctionnel de Patras avant le renvoi de l'affaire par la Cour de cassation.
32.
La Cour considère, en premier lieu, qu'elle ne saurait admettre que le requérant a modifié l'objet de sa requête, puisque son grief a manifestement toujours eu trait à la responsabilité des autorités nationales pour la prescription des délits en cause. Dès lors, les faits allégués dans les observations du requérant s'inscrivent dans le contexte du même grief.
33.
En second lieu, la Cour rappelle que chaque justiciable possède le droit à ce qu'un tribunal connaisse toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. C'est ainsi que l'article 6 § 1 consacre le «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu'un aspect (
Golder c.
Royaume-Uni
, arrêt du 21
février 1975, série
A n
o
18, p.
18, §
36
;
Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c.
Allemagne
[GC], n
o
42527/98, §
2001
‑
VIII). Le droit d'accès à un tribunal n'est cependant pas absolu
; appelant de par sa nature même une réglementation par l'Etat, il peut donner lieu à des limitations, lesquelles ne sauraient cependant restreindre l'accès d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même (
Eglise catholique de La Canée c. Grèce
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, p.
2858, § 38).
34.
La Cour note qu'elle a déjà eu l'occasion de se prononcer sur une question identique à celle posée en l'occurrence, dans son arrêt
Anagnostopoulos c. Grèce
(3 avril 2003, n
o
54589/00). En particulier, la Cour a considéré que
:
«
(...) lorsque l'ordre juridique interne offre un recours au justiciable, tel le dépôt d'une plainte avec une constitution de partie civile, l'Etat a l'obligation de veiller à ce que celui-ci jouisse des garanties fondamentales de l'article 6. En l'espèce, le requérant avait introduit une demande d'indemnisation pour un montant de GRD
15
000, ce qui constitue une [demande ] que les juridictions pénales examinent dans tous les cas sans être obligées de renvoyer aux juridictions civiles. Le requérant avait donc une espérance légitime d'attendre que les tribunaux statuent sur cette demande d'indemnisation, que ce soit de manière favorable ou défavorable. Le retard avec lequel les autorités des poursuites ont traité le dossier, ce qui a entraîné la prescription des infractions incriminées et, par conséquent, l'impossibilité pour le requérant de voir statuer sur sa demande d'indemnisation, a privé ce dernier d'un droit d'accès à un tribunal.
»
(
Anagnostopoulos c. Grèce
,
n
o
54589/00, § 32, 3 avril 2003).
35.
La Cour observe que, dans le cas d'espèce, l'action civile introduite par le requérant le 23 juillet 1997 est restée pendante devant les chambres d'accusation des juridictions saisies pour une longue période de cinq ans environ avant que le tribunal correctionnel de Patras ne constate, selon la législation pertinente, la prescription des délits en question. Partant, les retards injustifiés lors de la procédure préliminaire devant les organes judiciaires compétents ont entraîné l'impossibilité pour le requérant de voir statuer sur sa demande d'indemnisation.
Au vu de ce qui précède, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit du requérant d'avoir accès à un tribunal.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
36.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
37.
Le requérant réclame 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi, en raison de la violation alléguée de l'article 6 de la Convention.
38.
Le Gouvernement conteste cette prétention. Il affirme notamment qu'il n'existe aucun
lien de causalité entre le préjudice allégué et la violation constatée et invite la Cour à rejeter cette demande.
39.
La Cour estime que le requérant doit avoir subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle lui alloue 3
000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme.
B.
Frais et dépens
40.
Le requérant demande également 5
000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il produit une
facture d'une somme de 3
000 EUR pour les honoraires qu'il a déjà versés pour sa représentation devant la Cour.
41.
Le Gouvernement affirme que les prétentions du requérant sont vagues et non justifiées. Alternativement, il estime que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 500 EUR.
42.
La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c. Grèce
[GC], n
o
31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d'allouer au requérant 3
000
EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme.
C.
Intérêts moratoires
43.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Rejette
les exceptions préliminaires des parties
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 3
000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 mars 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président