Decizia nr. 53/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 765/1

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.304/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureș în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: " Modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 8 și 9 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite prin raportare la dispozițiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitor la termenul de apel aplicabil cererilor de apel care vizează acțiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/reechilibrarea prestațiilor izvorâte din contractele de credit, respectiv: termenul de 7 zile prevăzut de actul normativ special sau termenul general de 30 de zile".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și punct de vedere din partea intimaților.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Specializat Mureș, prin Încheierea de la 15 februarie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 1.304/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 77/2016. Art. 8. - (1) În situația în care creditorul nu se conformează dispozițiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor. (2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părților, de către judecătoria în circumscripția căreia domiciliază debitorul. (3) Până la soluționarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menține suspendarea oricărei plăți către creditor, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. (4) Acțiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru. (5) Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art. 4 alin. (13) se aplică în mod corespunzător 1 . 1 Declarat parțial neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 432/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 8 alin. (5) tezele a doua și a treia din Legea nr. 77/2016 sunt neconstituționale. Art. 9. - Hotărârea pronunțată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.

Codul de procedură civilă Art. 468. - (1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. [...] III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș la 16 septembrie 2020, reclamanții A și B au solicitat în contradictoriu cu pârâta C instanței de judecată să dispună adaptarea contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice din 30 iulie 2007, în sensul împărțirii pe viitor între părțile contractante, în mod egal, a riscului valutar, cu începere de la momentul înregistrării notificării până la momentul rambursării integrale a creditului.

În susținere s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost acesta modificat de Legea nr. 52/2020, printre care inclusiv cerința impreviziunii în varianta fluctuației cursului valutar pentru moneda C.H.F., care a înregistrat o creștere de 135,65% între momentul încheierii contractului (30 iulie 2007) și momentul formulării notificării (28 mai 2020).

Pârâta a depus întâmpinare, opunându-se demersului de adaptare, apreciind că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât nu urmărește finalitatea Legii nr. 77/2016, respectiv neîntemeiată, întrucât nu se poate reține ca fiind îndeplinită cerința impreviziunii.

Judecătoria Târgu Mureș, prin Sentința nr. 1.954 din 10 mai 2021, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă, argumentând, în esență, faptul că finalitatea Legii nr. 77/2016 are în vedere doar darea în plată, în timp ce posibilitatea adaptării, deși reglementată de lege, nu beneficiază de o procedură concretă în temeiul acesteia, putând fi obținută fie ca urmare a negocierii dintre părți, fie pe calea dreptului comun. Hotărârea a fost pronunțată cu apel în 7 zile de la comunicare.

Reclamanta a declarat apel împotriva Sentinței nr. 1.954 din 10 mai 2021, solicitând anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în contextul în care soluția adaptării este expres prevăzută de Legea nr. 77/2016, respectiv această solicitare, deși trebuia antamată pe fond, nu a fost soluționată expres de către judecătorie.

Prin Decizia nr. 881/A/2021 de la 2 noiembrie 2021, Tribunalul Specializat Mureș a admis apelul, a anulat în tot hotărârea atacată, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Târgu Mureș în vederea rejudecării pe fond a acesteia, dând eficiență Deciziei nr. 431/2021 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 67-81.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 662/2022 din 21 februarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 10.049/320/2020*, calea de atac menționată fiind apelul în 7 zile de la comunicare, Judecătoria Târgu Mureș a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și a dispus adaptarea contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice din 30 iulie 2007 în sensul că, începând cu data comunicării notificării către pârâtă (28 mai 2020) și până la încetarea contractului de credit: - reclamanții vor suporta costurile generate de cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), numai până în momentul în care între cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit și cursul publicat de Banca Națională a României pe parcursul derulării contractului există o diferență de +52,6%; - pârâta va suporta costurile generate de cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), din momentul în care între cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit și cursul publicat de Banca Națională a României pe parcursul derulării contractului există o diferență mai mare de +52,6%.

Prin aceeași hotărâre, pârâta a fost obligată să restituie reclamanților sumele de bani ce depășesc costurile generate de cursul de schimb valutar aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), care trebuie suportate de reclamantă în urma constatării incidenței impreviziunii și care au fost percepute începând cu data comunicării notificării (28 mai 2020), și dobânda legală penalizatoare asupra sumelor de bani ce depășesc costurile generate de cursul de schimb valutar aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), care trebuie suportate de reclamantă în urma constatării incidenței impreviziunii și care au fost percepute începând cu data comunicării notificării (28 mai 2020), de la data primirii acestor sume până la restituirea lor efectivă.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel; la termenul de judecată din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Specializat Mureș a invocat, din oficiu, excepția tardivității depunerii apelului; astfel, termenul de apel precizat în cuprinsul sentinței atacate a fost cel de 7 zile de la data comunicării sentinței, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 77/2016, sentința a fost comunicată apelantei la 18 martie 2022, iar pârâta B a declarat apel la 4 aprilie 2022 prin e-mail.

Prin Încheierea de ședință din 14 decembrie 2022, Tribunalul Specializat Mureș a repus cauza pe rol pentru a pune în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 77/2016, pârâta depunând note scrise prin care a solicitat declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii.

La termenul din 15 februarie 2023, Tribunalul Specializat Mureș a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări și suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Instanța de sesizare a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de articolul anterior menționat.

Astfel, instanța care a dispus sesizarea este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, având în vedere, pe de-o parte, obiectul prezentului litigiu: "acțiune de reechilibrare a prestațiilor contractuale întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016", iar, pe de altă parte, faptul că dosarul a fost înregistrat în primă instanță la 16 septembrie 2020 (în primul ciclu procesual), astfel încât devin incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016".

Referitor la relevanța chestiunii de drept pentru soluționarea cauzei pe fond, s-a arătat că interpretarea mecanismelor aplicării procedurii de dare în plată, cu asigurarea priorității soluției de adaptare în raport cu cea de stingere a creditului prin remiterea bunului imobil în proprietatea creditorului și, în acest scop, interpretarea situației de fapt concrete din fiecare speță prin filtrul criteriului "menținerii utilității sociale a contractului" reprezintă o chestiune esențială.

Totodată, eventuala tardivitate a căii de atac promovate prin raportare la art. 8 și 9 din Legea nr. 77/2016 sau la dreptul comun - art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă influențează, implicit, soluția asupra fondului cauzei.

În concret, particularitatea ce a generat oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție decurgând din litigiul în discuție este aceea că debitorul a formulat notificarea de plată, solicitând reechilibrarea prestațiilor decurgând din contractul de credit prin adaptarea acestuia, și nu darea în plată a imobilului ipotecat pentru garantarea împrumutului acordat.

Or, tocmai această chestiune ridică problema stabilirii domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, în raport cu cele două subcategorii de mecanisme pe care aceasta le reglementează. După cum rezultă din deciziile instanței de contencios constituțional, parametrii de aplicare a legii privind darea în plată au fost extinși, pe cale de interpretare, dispozițiilor art. 4 alin. (4) din lege, prin aceea că echilibrarea și adaptarea contractului sunt prioritare, astfel că încetarea contractului urmează a fi dispusă numai atunci când continuarea sa este vădit imposibilă.

Consecința acestei interpretări a fost aceea că procedura reglementată de prevederile legii dării în plată a fost considerată admisibilă atât pentru demersuri de reechilibrare, cât și pentru cele privind darea în plată.

Elementul particular al prezentului litigiu l-a reprezentat formularea căii de atac îndreptate împotriva hotărârii primei instanțe învestite (cu reechilibrarea prestațiilor contractului), prin raportare la dispozițiile generale prevăzute de art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu la cele ale art. 9 din actul normativ special, Legea nr. 77/2016, argumentul expus fiind acela că art. 9 din Legea nr. 77/2016 se referă exclusiv la cererile având ca obiect darea în plată a imobilului ipotecat, nu și la cererile având ca obiect reechilibrarea prestațiilor părților ca urmare a intervenirii impreviziunii.

Prin urmare, utilizarea mecanismului sesizării în vederea dezlegării unor chestiuni de drept apare ca fiind cel mai potrivit pentru clarificarea modului de interpretare a noțiunilor specifice legii dării în plată, acesta fiind expresia exercitării atribuției constituționale a instanței supreme, constând în interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către celelalte instanțe judecătorești, astfel cum este prevăzut de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Instanța de sesizare a identificat hotărâri judecătorești divergente cu privire la termenul aplicabil în cazul promovării căilor de atac împotriva unor hotărâri având acest obiect. Astfel, unele instanțe au arătat că termenul pentru formularea și declararea căii de atac a apelului este cel de 7 zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu dispozițiile legii speciale, respectiv art. 9 din Legea nr. 77/2016, în timp ce altele au considerat apelurile formulate cu depășirea acestuia ca fiind declarate în termen, evident, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de reglementarea generală, anume art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în considerarea faptului că dispozițiile art. 8 și 9 din Legea nr. 77/2016 se referă strict la litigiile având ca obiect darea în plată.

Chestiunea de drept este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectului unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Deși dispozițiile Legii nr. 77/2016 sunt în vigoare din 2016, conținutul prevederilor care sunt de interes pentru prezentul litigiu a făcut obiectul modificărilor în 2020 și a fost supus controlului Curții Constituționale ulterior, în 2021, moment la care s-a pus problema existenței și necesității antamării cu prioritate a variantei de adaptare a contractelor de credit prin reechilibrare a prestațiilor înaintea abordării unei soluții tranșante de dare în plată și strâns legat de acest mecanism s-a creat conceptul de "utilitate socială a contractului", ca reper în delimitarea celor două tipuri de soluții. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost interpretată prin deciziile Curții Constituționale, reglementează atât soluția de încetare a contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, cât și adaptarea contractului de credit, indiferent de existența sau nu a unei cereri distincte din partea debitorului.

În sprijinul acestei opinii sunt considerentele Deciziei nr. 432/2021 a Curții Constituționale care, la paragraful nr. 50, a statuat că "(...) cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reține că dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă instanță. Astfel, această cerere, indiferent de existența sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluție nu este posibilă, încetarea contractului".

Instanța de contencios a ridicat la rang de principiu soluția adaptării cu prioritate a contractului de credit, acceptând că încetarea sa intervine numai în situația imposibilității vădite a continuării acestuia.

Prin urmare, în aceste condiții, soluția care urmează a fi dată în cauză depinde de conținutul noțiunilor specifice, autonome, utilizate de Curtea Constituțională, asupra cărora numai Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă să se pronunțe.

În acest sens s-a arătat că, dacă se va aprecia că noțiunea de adaptare a contractului reprezintă o operațiune care nu a fost avută în vedere de legiuitor în contextul legiferării art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 și, implicit, a art. 9 din același act normativ, ci o creație a practicii judiciare constituționale, termenul de apel se impune a fi cel prevăzut de art. 468 din Codul de procedură civilă.

În schimb, dacă se consideră că adaptarea contractului de credit este o operațiune implicită, prioritară, independentă, dar care se grefează pe prevederile aceluiași art. 8 din Legea nr. 77/2016 și care poate conduce la inutilitatea analizării oportunității stingerii raportului juridic contractual prin dare în plată, termenul de apel se impune a fi cel de 7 zile, reglementat de legea specială, respectiv art. 9 din Legea nr. 77/2016. VI. Punctul de vedere al părților

Reclamanții au susținut că termenul de declarare a căii de atac este de 7 zile sau, eventual, 15 zile, în cazul în care se formulează contestație de către bancă, dar nu există un termen de 30 de zile, practica fiind unitară în acest sens.

Pârâta a arătat că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează exclusiv adaptarea convenției de credit în sensul echilibrării prestațiilor ce excedează celor care pot fi solicitate în temeiul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, este incident termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 468 din Codul de procedură civilă. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești și puncte de vedere ale judecătorilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Într-o primă orientare s-a arătat că termenul de apel aplicabil cererilor de apel care vizează acțiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/reechilibrarea prestațiilor izvorâte din contractele de credit este termenul de 7 zile prevăzut de actul normativ special, având în vedere că acțiunile de acest tip sunt întemeiate pe prevederile speciale ale Legii nr. 77/2016, aplicate în conformitate cu statuările Curții Constituționale prin Decizia nr. 623/2016.

În motivarea acestui punct de vedere au fost invocate și considerentele paragrafului 50 din Decizia Curții Constituționale nr. 432/2021, conform cărora "cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reține că dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă instanță. Astfel, această cerere, indiferent de existența sau inexistența unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluție nu este posibilă, încetarea contractului".

Așadar, rezultă că o cerere întemeiată pe art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 vizează, expres sau implicit, o solicitare de adaptare a contractului de credit, fiind, prin urmare, incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 77/2016, conform cărora hotărârea pronunțată, potrivit prevederilor art. 8, poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.

Au fost identificate, potrivit acestei orientări: - Sentința civilă nr. 181/2023 din 10 februarie 2023, pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.485/176/2022, Sentința civilă nr. 5.073/2022 de la 27 septembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 4.229/1.748/2022, și Sentința nr. 6.510/2022 de la 7 noiembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 765/1.748/2022, ale Judecătoriei Cornetu, Sentința civilă nr. 826/2023 de la 2 februarie 2023 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin Decizia nr. 379/2023 de la 31 mai 2023 a Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă, pronunțate în Dosarul nr. 24.367/215/2021, Sentința civilă nr. 991/2023 din 8 februarie 2023 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin Decizia nr. 421 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1.706/215/2022, Sentința civilă nr. 295/2023 de la 6 martie 2023 a Judecătoriei Pașcani, pronunțată în dosarul nr. 2.807/866/2022, Decizia nr. 148/civ de la 5 aprilie 2023 a Tribunalului Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și Sentința civilă nr. 1.439 din 5 octombrie 2020, pronunțată de Judecătoria Mizil în Dosarul nr. 2.331/259/2020.

În sensul acestei prime orientări s-au exprimat punctele de vedere teoretice depuse de Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, Tribunalul Covasna, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă și Secția a VI-a civilă, Tribunalul București, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov (existând și opinie contrară), Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă (dacă temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 77/2016), Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, Tribunalul Galați și instanțele din circumscripție (dacă se consideră că adaptarea contractului de credit reprezintă o operațiune implicită, prioritară, independentă, dar care se grefează pe prevederile aceluiași art. 8 din Legea nr. 77/2016 și care poate conduce la inutilitatea analizării oportunității stingerii raportului juridic contractual prin dare în plată), Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea și al instanțelor din circumscripția acesteia, Judecătoria Câmpina, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și instanțele din raza de competență teritorială și Curtea de apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii.

Într-o a doua orientare s-a arătat că termenul de apel aplicabil cererilor care vizează acțiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/reechilibrarea prestațiilor izvorâte din contractele de credit este termenul general de 30 de zile, art. 9 din Legea nr. 77/2016 reglementând calea de atac privind hotărârea prin care se constată stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor, iar nu și situația în care se solicită adaptarea contractului, în sensul restabilirii echilibrului contractual.

Soluția adaptării contractului reprezintă o creație jurisprudențială a Curții Constituționale, și nu o soluție prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În sensul acestei orientări au fost identificate: - Sentința civilă nr. 560/2021 de la 23 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.208/337/2020 de Judecătoria Zalău, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.032 din 21 decembrie 2021 a Tribunalului Sălaj, Sentința civilă nr. 7.952/2022 din 24 iunie 2022 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin Decizia civilă nr. 283 din 8 martie 2023 a Tribunalului Constanța, pronunțate în Dosarul nr. 32.354/212/2021, Sentința civilă din 9 martie 2022 a Judecătoriei Tulcea, Sentința civilă nr. 3.003 - litigii cu profesioniști din 4 aprilie 2018 în Dosarul nr. 4.420/231/2017, pronunțată de Judecătoria Focșani, definitivă prin Decizia nr. 158/2021 din 9 iunie 2021 a Curții de Apel Galați - Secția a II-a civilă și Sentința nr. 8.809 - litigii cu profesioniști din 6 decembrie 2021, în Dosarul nr. 10.145/231/2020, pronunțată de Judecătoria Focșani, definitivă prin Decizia nr. 158/2021 din 9 iunie 2021 a Curții de apel Galați - Secția a II-a civilă, Decizia nr. 802/2020 de la 4 iunie 2020 a Tribunalului Iași - Secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 24.519/245/2017*, Sentința civilă nr. 12.237/2021 de la 18 noiembrie 2021 a Judecătoriei Iași, pronunțată în Dosarul nr. 31.537/245/2020, Sentința civilă nr. 1.185 din 14 octombrie 2022, pronunțată de Judecătoria Mizil în Dosarul nr. 2.331/259/2020* (în rejudecare).

Punctele de vedere teoretice înaintate de Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov (existând și opinie contrară), Judecătoria Roșiori de Vede, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă (dacă temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile dreptului comun privind impreviziunea), Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Gorj, Judecătoria Băilești, Tribunalul Galați și instanțele din circumscripție, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Pașcani și Judecătoria Vălenii de Munte s-au exprimat în favoarea acestei orientări.

Curțile de apel Bacău și Pitești nu au înaintat nicio hotărâre judecătorească și nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu a fost identificată practică cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prezintă relevanță următoarele decizii: - Decizia nr. 431/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021; - Decizia nr. 432/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, paragrafele 47, 50, 51, 55 și 56, conform cărora s-a reținut că: " Așadar, de principiu, o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare și 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabilește că «Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale». Rezultă că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluției de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. (...) Prin urmare, Curtea reține că cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reține că dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă instanță. Astfel, această cerere, indiferent de existența sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluție nu este posibilă, încetarea contractului. Curtea mai reține că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvențională în cadrul contestației, cât și creditorul, în cadrul acțiunii în stingerea creanței, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenționale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor și creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părți. Prin urmare, ca o exigență a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestație, cât și în acțiunea în stingerea obligației. (...) Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerințele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât stabilește în mod clar că soluția adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluții, oferă instanței judecătorești un criteriu rațional, și anume aprecierea posibilității continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestațiile la care părțile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituție pentru că atât debitorul, cât și creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție." - Decizia nr. 466/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 8 mai 2023. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, astfel încât se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național (control a priori). Această finalitate semnifică evaluarea tuturor elementelor sesizării, ceea ce impune atât verificarea circumstanțelor care au generat-o, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din același act normativ, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor pretinse pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al unui tribunal învestit să soluționeze pricina; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerințe anterior enunțate sunt întrunite.

Astfel, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate legate de titularul sesizării și de stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relația de dependență dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită și rezolvarea pe fond a litigiului, precum și cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Tribunalul Specializat Mureș a fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, având în vedere, pe de o parte, obiectul prezentului litigiu: "acțiune de reechilibrare a prestațiilor contractuale întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016", iar, pe de altă parte, faptul că dosarul a fost înregistrat în primă instanță la 16 septembrie 2020 (în primul ciclu procesual), astfel încât devin incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016". Drept urmare, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanță.

Se constată, de asemenea, că este îndeplinită și condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, atât timp cât calea de atac îndreptată împotriva hotărârii primei instanțe învestite cu reechilibrarea prestațiilor contractului s-a făcut prin raportare la dispozițiile generale prevăzute de art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu la cele ale art. 9 din actul normativ special, Legea nr. 77/2016, argumentul expus fiind acela că art. 9 din Legea nr. 77/2016 se referă exclusiv la cererile având ca obiect darea în plată a imobilului ipotecat, nu și la cele având ca obiect reechilibrarea prestațiilor părților ca urmare a intervenirii impreviziunii.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanțe.

Noutatea chestiunii de drept, cerință de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, nefiind posibilă, prin urmare, declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării preliminare reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.184/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.253/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017) că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde însă pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea ipoteză scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, așadar, nouă, ci, dimpotrivă, aceasta și-a găsit rezolvarea în jurisprudența instanțelor naționale, care, învestite cu soluționarea acestui tip de cauze, au pronunțat hotărâri judecătorești în care au menționat că apelul poate fi exercitat, fie în termen de 7 zile, conform primei orientări, fie în termen de 30 de zile, potrivit celei de-a doua orientări, după cum precizează, de altfel, chiar titularul sesizării, însă, cu toate acestea, consideră că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței.

În egală măsură, punctele de vedere exprimate de instanțele de judecată în legătură cu această chestiune sunt, în proporții echilibrate, divergente și, în mod evident, se vor regăsi în pronunțarea unor hotărâri judecătorești în sensul ambelor orientări jurisprudențiale.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, constând în asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente și, mai mult, consolidate prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcție specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, respectiv recursului în interesul legii.

Prezintă relevanță, în sensul acestor concluzii, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020, Pronunțată în Dosarul nr. 837/1/2020 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 8 octombrie 2020, Decizia nr. 49 din 22 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.163/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 iulie 2020, Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 497/1/2021 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.295/1/2021 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.878/1/2021 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, Decizia nr. 69 din 31 octombrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.071/1/2022 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 9 ianuarie 2023, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 2.350/1/2022 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023, și Decizia nr. 26 din 27 martie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 207/1/2023 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 5 mai 2023.

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței sunt distincte juridic, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiții de admisibilitate și un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătorești atașate, precum și punctele de vedere exprimate de curțile de apel evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale neunitare, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătorești, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerința privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împrejurarea că, în această materie, instanțele de judecată pronunță soluții diferite și există jurisprudența neunitară conform hotărârilor anexate nu justifică sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile ci, eventual, declanșarea unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, cel referitor la recursul în interesul legii. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,