ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 390/2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 78/F din data de 13 aprilie 2023 a Curții de Apel Alba București, secția a II-a penală, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut că analiza legii penale mai favorabile post sententiam poate avea loc doar în cazul în care intervine o lege penală mai favorabilă ulterioară pronunțării hotărârii definitive, care prevede o pedeapsă mai ușoară, nu și în cazul în care legea penală mai favorabilă a fost analizată cu ocazia pronunțării pe fondul cauzei, conform art. 5 din C. pen., caz în care soluția instanței are autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

În cauza de față, cu ocazia condamnării definitive prin Sentința penală nr. 108/2014 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/A/2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a realizat operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din C. pen., astfel încât, în acest cadru procesual, nu mai este permisă comparația dintre prevederile C. pen. din 1969 cu prevederile C. pen. actual, pentru a se determina legea penală mai favorabilă, acest aspect având autoritate de lucru judecat, instanța putând analiza doar dacă după pronunțarea hotărârii definitive a intervenit o lege penală mai favorabilă care prevede o pedeapsă mai ușoară.

Sub aspectul modalității în care se aplică legea penală mai favorabilă post sententiam, s-a constatat că prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că singura situație în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancționator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă, întrucât scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Astfel, s-a arătat că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

De asemenea, având în vedere considerentele Deciziei nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea a reținut că, pentru realizarea scopului respectării principiului legalității pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din C. pen. o excepție de la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situația în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancțiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim. Ca atare, fiind o excepție de la principiul securității raporturilor juridice care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul situației de fapt reținute, al încadrării juridice date acesteia și al criteriilor de stabilire și individualizare judiciară a sancțiunii, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din pedeapsă care depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

Prin urmare, s-a constatat că în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condițiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă și pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, s-a reținut că criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancțiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.

În analiza legii penale mai favorabile post sententiam, Curtea a reținut că se compară doar pedeapsa aplicată pentru fiecare infracțiune și, după caz, tratamentul sancționatoriu al unității și pluralității de infracțiuni, concluzie întărită și de prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care constituie mijlocul procedural de aplicare a legii penale mai favorabile, potrivit cărora aplicarea legii penale mai favorabile are loc dacă după condamnarea definitivă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsura educativă mai ușoară.

Curte a constatat că aspectele expuse de către contestator privind infracțiunile comise la datele de 13.08.2010, 29.09.2010 și 28.10.2010, vizează, în fapt, reanalizarea legii penale mai favorabile între C. pen. anterior și C. pen. actual, aspect care nu mai poate fi pus în discuție ca urmare a aplicării art. 5 din C. pen. cu ocazia soluționării definitive a cauzei în care s-a dispus condamnarea sa.

De asemenea, Curtea a constatat că în ceea ce privește infracțiunea pedepsită prin Sentința penală nr. 25/2016 a Curții de Apel București, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petentul nu a învederat incidența legii penale mai favorabile, iar după data pronunțării hotărârii definitive nu a intervenit o lege mai favorabilă care să prevadă o pedeapsă mai ușoară cu privire la infracțiunile reținute în sarcina sa prin ambele sentințe în care au fost pronunțate pedepsele contopite în mandatul aflat în execuție.

Față de cele ce preced, s-a reținut că în cauză nu este incident niciunul din motivele prevăzute de art. 598 și de art. 595 din C. proc. pen.

Împotriva Sentinței penale nr. 78/F din data de 13 aprilie 2023 a Curții de Apel Alba București, secția a II-a penală, contestatorul A. a formulat contestație.

Contestatorul nu a formulat motive scrise de contestație, concluziile apărătorului din oficiu fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând contestația formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte menționează că potrivit art. 595 din C. proc. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.."

De asemenea, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din C. pen. "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim."

Înalta Curte observă că prin Decizia nr. 1/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că rațiunea dispozițiilor din art. 6 din C. pen. nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul special aplicabil sub legea nouă.

Așadar, prin dispozițiile cuprinse în art. 6 din C. pen. legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Principiul legalității pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul C. pen.. În cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condițiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă și pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

Din Decizia nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se reține că art. 6 alin. (1) din C. pen. reprezintă o excepție de la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive în situația în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancțiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim.

În acest context argumentativ, în acord cu prima instanță, se constată că în cauză nu este incident niciunul din motivele prevăzute de art. 598 și de art. 595 din C. proc. pen.. Astfel, prin Sentința penală nr. 108/30.01.2014 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/26.06.2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 19 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la tâlhărie, violare de domiciliu, uzurpare de calități oficiale, tâlhărie, tâlhărie cu consecințe deosebit de grave, violare de domiciliu, uzurpare de calități oficiale, port ilegal de decorații sau însemne distinctive, tâlhărie cu consecințe deosebit de grave, violare de domiciliu, lipsire de libertate în mod ilegal (2 infracțiuni), uzurpare de calități oficiale și port ilegal de decorații sau semne distinctive.

Mai apoi, prin Sentința penală nr. 25/2016 a Curții de Apel București, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petentul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, fiind efectuată operațiunea de contopire cu pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 108/2014 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/A/2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pentru ca în final contestatorul să aibă de executat pedeapsa de 19 ani și 6 luni închisoare, în acest sens fiind emis MEPÎ nr. 69 din 15.09.2016.

Înalta Curte reține că prin Sentința penală nr. 108/30.01.2014 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 834/26.06.2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a realizat operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din C. pen. și în acest cadru procesual, cel al contestației la executare, nu mai este permisă comparația dintre prevederile C. pen. din 1969 cu prevederile C. pen. actual pentru a se determina legea penală mai favorabilă, existând autoritate de lucru judecat, ci doar se poate analiza dacă, după pronunțarea hotărârii definitive, a intervenit o lege penală mai favorabilă care prevede o pedeapsă mai ușoară, în scopul de a pune în executare hotărârile penale definitive în conformitate cu legea.

Solicitarea contestatorului cu referire la infracțiunile comise la datele de 13.08.2010, 29.09.2010 și 28.10.2010, vizează reanalizarea legii penale mai favorabile, aspect care nu este permis dat fiind că s-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. cu ocazia soluționării definitive a cauzei în care s-a dispus condamnarea contestatorului, iar în privința infracțiunii pedepsite prin Sentința penală nr. 25/2016 a Curții de Apel București, definitivă prin încheierea din 14.09.2016 a Înaltei Curți se constată că, după data pronunțării hotărârii definitive, nu a intervenit o lege mai favorabilă care să prevadă o pedeapsă mai ușoară cu privire la infracțiunea reținută în sarcina sa.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 78/F din data de 13.04.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 78/F din data de 13.04.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2023.

GGC - NN