ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, printre altele, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 396 alin. (1), (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 din C. pen. raportat la art. 248 raportat la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 26 din C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și la art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 323 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen.

Prin Decizia nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Năvodari, inculpații B., C., D., E., F. și G. și de petenta SC H. SA împotriva Sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008, a desființat în parte sentința penală atacată și, în rejudecare, printre altele, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. A - Rechizitoriu), prev. de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (2) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prev. de art. 323 alin. (1) și (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din C. pen. (1969).

În baza art. 861 din C. pen. (1969) și art. 862 din C. pen. (1969), a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 din C. pen. (1969).

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 din C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal față de inculpatul A. pentru complicitate la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008, a formulat contestație în anulare condamnatul A., invocând cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea căii de atac promovată, apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile de admitere în principiu a contestației în anulare, contestatorul a susținut, în esență, că a fost condamnat, deși existau probe cu privire la împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile de complicitate la comiterea infracțiunii de abuz în serviciu și constituirea unui grup infracțional organizat.

Astfel, a făcut trimitere la Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și a arătat că la fond a fost achitat, că nu a declarat apel în cauză, iar instanța de control judiciar l-a condamnat ca efect al admiterii apelului declarat de către parchet.

A mai arătat că din moment ce nu a declarat apel, apare evident că nici nu a formulat cereri, excepții, memorii în fata instanței de apel, respectiv că nu a invocat în fața instanței de apel prescripția, ca o cauză de încetare a procesului penal, context în care sunt pe deplin îndeplinite condițiile Deciziei nr. 67/2022 a instanței supreme, anterior referită. Mai mult, a apreciat că aceste aspecte rezultă cu claritate din încheierea de ședință din 7 ianuarie 2019 (pag. 15 din încheiere), în cuprinsul căreia apare consemnat explicit că nu a avut cereri sau excepții proprii de formulat.

Deopotrivă, a susținut că nici instanța de apel nu a pus în discuție, din oficiu, problema prescripției, astfel că nu este incidentă situația reglementată de pct. 2 din decizia ICCJ nr. 67/2022.

Contestatorul a apreciat că nu i se poate crea o situație mai grea în procesul penal în raport de împrejurarea că alți doi coinculpați, I. și J. au invocat, în apărarea lor, prescripția, ca o cauză de încetare a procesului penal, cereri ce au fost respinse, punctual, doar cu privire la aceștia.

Sub acest aspect, contestatorul, prin apărător ales, a mai arătat că nu a dorit să invoce prescripția la momentul judecării apelului, deoarece, în opinia sa, invocarea prescripției ar fi însemnat recunoașterea vinovăției. Or, permanent a susținut că este nevinovat, dovadă fiind împrejurarea ca a fost achitat în prima instanță.

Cu toate acestea, în prezent, însă, când există o hotărâre definitivă care a stabilit vinovăția sa, înțelege să invoce prescripția, întrucât constatarea încetării procesului penal prin intervenirea prescripției va duce la înlăturarea consecințelor condamnării.

În acest sens, a făcut trimitere la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, la O.U.G. nr. 71/2022 și a susținut că în perioada de referință, cuprinsă între data emiterii Deciziei CCR nr. 297/2018 și data emiterii Deciziei CCR nr. 358/2022, nu a existat un caz de întrerupere al cursului prescripției, fapt ce determină incidența legii penale mai favorabile, pe care instanța de apel nu a luat-o în considerare ca atare.

A apreciat că ambele fapte pentru care a fost condamnat s-au epuizat anterior datei de 28.10.2008, astfel încât, în mod nelegal, instanța de apel a dispus o soluție de condamnare, deși în speță era incidență prescripția drept cauză de încetare a procesului penal, legea penală mai favorabilă fiind noul C. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestația în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esențial și exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestației în anulare - cale extraordinară de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori de drept - condițiile în care poate fi promovată o astfel de contestație sunt strict și limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranșate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare este o procedură preliminară de control asupra condițiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenența motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiții de admisibilitate li se adaugă și cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestației în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestației în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestație prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferențiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcție de motivul invocat în susținerea acesteia.

La rândul său, condiția de admisibilitate vizând apartenența motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestație în anulare și a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puțin aparent, o concordanță între aceste temeiuri și cazul de contestație invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestație prevăzute de lege, dar fără a exista o susținere, cel puțin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. Natura juridică a contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret și efectiv în raport de toate cerințele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecință, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestație care fundamentează demersul judiciar, precum și a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiție de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiții prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ și interpretativ, procedând la verificarea admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 și art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibilă a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanței de apel, prin care s-a modificat, în parte, hotărârea pronunțată în primă instanță) și de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

Verificând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestatorul A. în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. și motivele invocate în sprijinul acestuia, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul condamnat A., în cererea de contestație în anulare, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiului de drept invocat.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Condiția generală de admisibilitate prevăzută de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv, invocarea sau depunerea, în sprijinul contestației în anulare, a unor dovezi aflate la dosar, reflectă particularitățile contestației în anulare care, fiind o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe nulitatea actelor de procedură (error in procedendo), poate fi exercitată numai atunci când se tinde la înlăturarea unui viciu fundamental derivat din încălcarea, de către instanța de apel, a unei dispoziții procesuale subsumate unuia dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

Prin cererea de contestație în anulare, contestatorul A., prin apărător ales, a invocat intervenția prescripției răspunderii penale, caz de încetare a procesului penal, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prin raportare la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională, precum și Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, contestatorul a susținut, în esență, că a fost condamnat în mod nelegal, întrucât, potrivit art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă era Noul C. pen. în forma ulterioară publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, întrucât între data săvârșirii infracțiunii (ambele fapte pentru care a fost condamnat fiind epuizate anterior datei de 28 octombrie 2008) și judecarea definitivă a cauzei (7 februarie 2019), a intervenit o lege mai favorabilă, respectiv lipsa de efecte juridice a art. 155 alin. (1) din C. pen., cu privire la întreruperea prescripției răspunderii penale, conform Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518/25.06.2018.

Astfel, se reține că, prin Decizia nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile prevăzute de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea 78/2000 cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) și de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 din C. pen. (1969) în infracțiunile prevăzute de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969) și de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969), în privința inculpatului A.

În baza art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 248 din C. pen. (1969) cu referire la art. 2481 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (2) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. A - Rechizitoriu).

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a și b) din C. pen. (1969).

În baza art. 323 alin. (1) și (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969), a contopit pedepsele aplicate prin prezenta, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 din C. pen. (1969), art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din C. pen. (1969).

În baza art. 861 din C. pen. (1969) și art. 862 din C. pen. (1969), a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 863 din C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 864 din C. pen. (1969), a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 din C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal față de inculpatul A. pentru complicitate la infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 289 din C. pen. (1969) și art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în cazul inculpatului A. legea penală mai favorabilă este legea veche, respectiv C. pen. din 1969, constatând că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de fals intelectual prin raportare la data epuizării activității infracționale (noiembrie 2002 în cazul inculpatului A.), atât potrivit C. pen. din 1969, cât și potrivit C. pen. în vigoare. În aceste condiții, a apreciat că legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la regimul sancționator al infracțiunilor pentru care poate fi stabilită răspunderea penală. Or, având în vedere împrejurările care pot constitui circumstanțe atenuante judiciare, sancționarea concursului de infracțiuni, ca și modalitatea neprivativă de libertate de executare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului, inclusiv obligațiile inerente acesteia, precum și efectele ei, instanța de control judiciar a reținut că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este legea veche.

Se constată că instanța de apel a stabilit în cazul inculpatului A. că legea penală mai favorabilă este legea veche (C. pen. din 1969), motiv pentru care calculul prescripției răspunderii penale se realizează în baza aceluiași C. pen.

Înalta Curte reține că stabilirea de către instanța de apel, a legii penale mai favorabile, prin prisma dispozițiilor art. 5 din C. pen., nu poate constitui o eroare de procedură, întrucât acea lege încorporează numai norme de drept penal material (substanțial), cum sunt și cele referitoare la termenul de prescripție a răspunderii penale și întreruperea cursului acesteia și, în consecință, referindu-se la fondul cauzei, aplicarea ei poate reprezenta doar o eventuală eroare de judecată care nu poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.

În acest sens, prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că:

"Deși, așa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată și a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situație constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenței unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raționamentului judiciar dezvoltat de instanțele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018, nu are semnificația unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanțelor judecătorești."

Totodată, prin Decizia nr. 67/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

Se reține că, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a subliniat că "prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale" (parag. 41).

Așadar, Înalta Curte constată că determinarea legii penale mai favorabile nu intră în sfera erorilor de procedură al căror remediu își poate găsi rezolvarea prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, ci constituie o chestiune de judecată circumscrisă raționamentului judiciar pe care instanța îl realizează asupra fondului cauzei.

Identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile sunt atributul exclusiv al instanțelor învestite cu judecarea fondului cauzei, întrucât determinarea legii penale mai favorabile presupune compararea legilor penale succesive (cea din momentul săvârșirii faptei, cea din momentul judecării faptei, ca și cele intermediare) în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauza dedusă judecății.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate proceda, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, la reevaluarea legii penale mai favorabile, aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen. neputând constitui o eroare de procedură, așa cum a arătat în cele ce preced.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2008.

Obligă pe contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2023.

GGC - ED