ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 54 din 26 februarie 2021 pronunțată de Judecătoria Costești s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (2) și (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată (2 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligată inculpata să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Argeș sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 90 de zile, în cadrul Primăriei orașului Costești, județul Argeș sau a Consiliului Local al orașului Costești, județul Argeș.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune Argeș.

În temeiul art. 94 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, să se realizeze de către Serviciul de Probațiune Argeș.

În temeiul art. 94 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca Serviciul de Probațiune Argeș să ia măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen., într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) C. pen.

Prin aceeași hotărâre instanța a pronunțat o soluție și cu privire la inculpatul B..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) și art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: certificat de atestare fiscală privind creanțele bugetare în cazul persoanelor fizice nr. 4134 din 12.06.2017 eliberat de Primăria Comunei Buzoești; certificat de atestare fiscală privind creanțele bugetare în cazul persoanelor fizice nr. 4133 din 12.06.2017 eliberat de Primăria Comunei Buzoești .

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatei la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, inculpații A. și B..

Prin decizia penală nr. 156/A din 11 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 54 din 26 februarie 2021 pronunțată Judecătoria Costești, dispunându-se obligarea apelanților la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale nr. 156/A din 11 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs în casație inculpata A., invocând cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția penală, la data de 11 aprilie 2022, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 17 mai 2022, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menționate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

Prin aceeași încheiere a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei atacate formulată de recurenta inculpată.

În acest context, redând în continuare criticile formulate în sfera cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în raport de care s-a dispus soluția parțială de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurenta inculpată A. a susținut că fapta pentru care a fost condamnată definitiv nu este prevăzută de legea penală întrucât:

- îndeplinirea defectuoasă a acelorași atribuții de serviciu nu este prevăzută de legea penală, fiind corect reținut faptul că este posibilă eliberarea unui certificat care să nu ateste datorii către bugetul local, în condițiile în care bunul nu a fost înregistrat în evidențele primăriei;

- caracterul de indivizibilitate coroborat cu raportul de subsidiaritate dintre infracțiunile de abuz în serviciu și fals intelectual comise de același funcționar public, cu privire la aceleași acte materiale, legitimau schimbarea încadrării juridice prin absorbția abuzului în serviciu în infracțiunea de fals, excluzând judecarea lor separată, cu soluții diametral opuse (identitatea de rațiune).

În acest sens, recurenta inculpată a arătat, în esență, că, în fața instanței de apel a solicitat, cu titlu subsidiar, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., invocând cele două argumente anterior menționate. Cel dintâi argument a plecat de la situația de fapt reținută în rechizitoriu, iar cel de al doilea - de la împrejurarea că, potrivit celor reținute la pag. 7, 10 din actul de sesizare, pentru aceleași două acte materiale pentru care inculpata A. a fost cercetată și trimisă în judecată pentru infracțiunea de fals intelectual (certificatele de atestare fiscală nr. 4133 și 4134 din 12.06.2017), s-a dispus, în urma cercetărilor efectuate, o soluție de clasare pentru infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Instanța de apel nu a evaluat însă cea din urmă apărare formulată, context în care soluția pronunțată de aceasta este nelegală.

De altfel, instanța de apel a fost de acord cu raționamentul instanței de fond potrivit căruia: "nu pot fi reținute apărările apărătorului inculpatei, în sensul că aceasta, prin mențiunile făcute în cuprinsul certificatelor de atestare fiscală nr. 4133 și 4134 din data de 12.06.2017, nu a consemnat în fals date care nu corespund realității. Astfel, inculpata, cu bună-știință, a consemnat și a atestat o situație ce nu corespundea realității, respectiv aceea că numita C. deține suprafața de 75000 mp., respectiv 27400 mp., iar pentru aceste suprafețe de teren nu are debite la bugetul local. Or, în condițiile în care numita C. nu figura înregistrată la rolul fiscal cu aceste terenuri, mențiunile făcute în certificatele de atestare fiscală sus menționate, nu corespund realității, fiind false."

În rechizitoriu (pag. 6) s-a reținut o singură situație prezentată ca falsă, respectiv faptul că numita C. nu figura cu debite pentru terenurile anterior menționate, iar nicidecum că acuzata ar fi constatat deținerea acestor terenuri. Aceasta a fost și logica apărării expusă în fața instanței de fond, anume că există doua situații reale în care se poate atesta că o persoană nu are debite către bugetul local: când există bunuri înregistrate și aceste debite sunt plătite; respectiv când nu există bunuri înregistrate pentru care să se plătească debite. Or, raportat la această din urmă situație nu poate fi reținută infracțiunea de fals intelectual.

Cu privire la cealaltă situație identificată ca falsă de către instanța de fond, cu care nu a fost însă învestita prin actul de sesizare, respectiv aceea că inculpata A. ar fi atestat deținerea terenurilor de referință, se impun următoarele observații de nelegalitate: instanța s-a autoinvestit cu o situație care nu a făcut obiectul trimiterii în judecată, plasând inculpata în situația unui proces inechitabil, derulat cu încălcarea art. 6 CEDO (raportat la neclaritatea acuzației și timpul necesar pentru pregătirea apărării); atestarea deținerii unui teren este condiționată de înregistrarea acestuia în scriptele primăriei. Or, inculpata A. nu avea atribuții nici pe linia înregistrării terenurilor pe rolurile primăriei, nici în atestarea deținerii acestora.

Astfel, potrivit fișei postului întocmită la data de 03.01.2017, A. ocupa funcția publică de execuție de "inspector taxe și impozite", având, printre altele, și atribuții privind: întocmirea și ținerea evidenței rolurilor fiscale privind impozitele și taxele pe clădiri și teren, cât și mijloacele de transport pentru persoane fizice; eliberarea certificatelor de rol fiscal pentru persoanele fizice; eliberarea adeverințelor fiscale pentru cetățenii din comună, la solicitarea acestora; calcularea/recalcularea sumelor stabilite conform legii fiscalității pentru impozitele pe clădiri/teren și taxele pe mijloacele de transport la persoanele fizice; întocmirea actelor necesare pentru somarea persoanelor fizice care sunt debitoare; operarea în registrul de rol a debitelor stabilite și calcularea sumelor privind majorările și penalitățile pentru perioada de întârziere.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casație pe fond, 27 septembrie 2022, în lipsa recurentei inculpate, care, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței pentru a susține calea extraordinară de atac, reprezentantul Ministerului Public a formulat concluziile detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

*****

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurenta inculpată A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că, dat fiind imperativul includerii în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai a aspectelor de drept, cazul de recurs în casație menționat vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta concret săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile formulate de recurenta inculpată A. în sfera cazului de recurs în casație sus-menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În acest sens, reține că starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracțiunea analizată este, în esență, următoarea:

În cursul anului 2017, în calitate de inspector taxe și impozite în cadrul Primăriei Comunei Buzoești, având atribuții privind întocmirea și ținerea evidenței impozitelor și taxelor pe clădiri și terenuri și eliberarea certificatelor de atestare fiscală a persoanelor fizice, inculpata A., în baza aceleiași rezoluții infracționale, a completat și semnat certificatele de atestare fiscală nr. 4133 și nr. 4134 din data de 12.06.2017, prin care a atestat în fals că terenurile în suprafață de 27.400 mp. și 75.000 mp., situate în extravilanul comunei Buzoești, aparținând numitei C., care au făcut ulterior obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02.08.2017, nu figurau în evidențele fiscale cu debite. Certificatele au fost recepționate ulterior de Direcția pentru Agricultură Argeș, fiind îndeplinită astfel procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan.

În realitate, pentru cele două terenuri, taxele și impozitele nu erau plătite, acestea fiind achitate ulterior, prin chitanța nr. x din data de 16.07.2018, în cuantum de 5.414 RON și 3.722 RON - reprezentând debite și 1.692 RON - majorări de întârziere aferente perioadei 2012-2017.

Distinct de reținerile factuale ale instanței de fond, Curtea a reținut că C. figura înregistrată pe rolul fiscal al Primăriei comunei Buzoești, cu cele două terenuri situate în extravilan, încă din anul 2012, în baza certificatului de moștenitor nr. x din 24.04.2012, emis în urma deschiderii succesiunii defunctei D., situație reținută ca atare și prin rechizitoriu și recunoscută de către inculpată în fața primei instanțe.

În actualul cadru procesual, recurenta inculpată A. a invocat, în incidența cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., lipsa de tipicitate a infracțiunii pentru care a fost condamnată definitiv, susținând, sub un prim aspect, că eliberarea unui certificat fiscal care atestă că o persoană nu are datorii către bugetul local, în situația în care aceasta nu figurează cu bunuri înregistrate pentru care să plătească taxe, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen.

Corelativ, a susținut că instanțele de fond au condamnat-o pentru o faptă pentru care nu a fost trimisă în judecată, respectiv aceea că ar fi atestat în mod fals că numita C. deținea terenurile în suprafață de 27.400 mp. și 75.000 mp., situate în extravilanul comunei Buzoești.

Evaluând susținerile recurentei inculpate, Înalta Curte constată, prioritar, că acestea sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greșită apreciere a obiectului concret al acuzației aduse acesteia în speță.

Înalta Curte reține, în acest sens, că fapta imputată recurentei inculpate A. constă în aceea că a completat și semnat certificatele de atestare fiscală nr. 4133 și nr. 4134 din data de 12.06.2017, prin care a atestat în fals că terenurile agricole situate în extravilanul comunei Buzoești, în suprafață de 27.400 mp. și 75.000 mp., înregistrate pe rolul fiscal al unității administrativ teritoriale susmenționate, pe numele numitei C., încă din anul 2012, nu figurau în evidențele fiscale cu debite, la data emiterii certificatelor.

Certificatele astfel întocmite au fost transmise Direcției pentru Agricultură Argeș, de către coinculpatul B., în vederea parcurgerii procedurii speciale de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan prevăzută de Legea nr. 17/2014 (privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului), prealabilă operațiunii efective de translație a dreptului de proprietate a imobilelor de referință, care s-a realizat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 02.08.2017.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei inculpate, fapta pentru care a fost condamnată vizează exclusiv atestarea necorespunzătoare, în cuprinsul celor două certificate fiscale sus-menționate, a inexistenței unor datorii fiscale aferente terenurilor agricole situate în extravilan, în suprafață de 27.400 mp. și 75.000 mp., aparținând numitei C., deși acestea existau.

Această faptă, comisă de inculpata A. în calitatea sa de inspector taxe și impozite în cadrul Primăriei Comunei Buzoești, cu atribuții în întocmirea și ținerea evidenței impozitelor și taxelor pe clădiri și terenuri și eliberarea certificatelor de atestare fiscală a persoanelor fizice, întrunește elementele de tipicitate obiectivă proprii infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., în forma continuată (câte un act material aferent fiecărui certificat de atestare fiscală), în modalitatea normativă a atestării unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Contestând reținerile factuale ale instanței de apel cu privire, în special, la faptul preînregistrării celor două terenuri extravilane aparținând numitei C., pe rolul Primăriei comunei Buzoești (încă din anul 2012), la momentul întocmirii certificatelor de atestare fiscală falsificate, inculpata susține că, în condițiile în care, la data săvârșirii falsului, acestea nu se aflau în evidențele primăriei, fapta care i se reține în sarcină nu este prevăzută de legea penală.

Or, prin aceste susțineri, recurenta inculpată solicită, în realitate, nu cenzurarea unor chestiuni de drept circumscrise conținutului tipic obiectiv al infracțiunii de fals intelectual, ci reevaluarea materialului probator administrat în cauză sub aspectul particular al situației juridice a celor două terenuri extravilane ce fac obiectul acuzației, negând, astfel, concluzia definitivă la care a ajuns instanța de apel cu privire la această chestiune de fapt.

Reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator nu sunt, însă, posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept.

Instanța de casație este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanță cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel, fără a putea reevalua ea însăși, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configurația faptică a acuzațiilor.

Această înseamnă că, în speță, Înalta Curte trebuie să se raporteze la statuările definitive ale instanței de apel referitoare la preexistența înregistrării celor două terenuri extravilane aparținând numitei C., pe rolul Primăriei comunei Buzoești (încă din anul 2012), la data săvârșirii infracțiunii reținute în sarcina inculpatei A., precum și la existența, la același moment, a unor taxe și impozite neachitate aferente imobilelor sus-menționate, situație constatată pe baza unor elemente factuale care nu mai pot cenzurate în recurs în casație.

Or, așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea normativă a obiectului recursului în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea cauzei pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt definitiv reținute de către instanța de apel ori a concordanței acesteia cu probele administrate.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a stabilit această stare de fapt, a fiabilității lor ori a eventualelor contradicții dintre ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și concluziile instanței, pe de altă parte, este proprie unei evaluări de fapt a cauzei, care excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În al doilea rând, invocând relația de subsidiaritate și indivizibilitate dintre infracțiunile de fals intelectual și abuz în serviciu care au făcut obiectul cercetărilor, recurenta inculpată susține că, pentru identitate de rațiune, fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală, întrucât nici fapta identică reținută de organele de anchetă în încadrarea juridică prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. nu este prevăzută de legea penală, acesta fiind temeiul soluției de clasare dispuse prin rechizitoriu pentru cea din urmă.

Susținerile recurentei inculpate sunt nepertinente, întrucât pretinsa neprevedere în legea penală a faptei pentru care a fost condamnată definitiv este raportată, în concret, nu la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de fals intelectual, ci la temeiul soluției de clasare dispuse de procurorul de caz cu privire la fapta de abuz în serviciu, care a făcut inițial obiectul cercetărilor în cauză.

Or, soluția de clasare dispusă prin rechizitoriu în raport cu infracțiunea sus-menționată s-a fundamentat tocmai pe concluzia că, deși reprezintă o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, fapta concretă reținută în sarcina inculpatei se încadrează în elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu având caracter subsidiar față de cea de fals intelectual.

În fine, fiind subsumate unei concluzii prealabile contrare sub aspectul anterior expus, susținerile recurentei vizând necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei prin absorbția abuzului în serviciu în infracțiunea de fals aduc în discuție o chestiune care excedează în mod vădit limitelor recursului în casație.

Pentru considerentele expuse, constatând nefondate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 156/A din data de 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 156/A din data de 11 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2022.

GGC - MM